Ioan Gyuri Pascu

Downstairs - Concert Nightlosers, originally uploaded by Chewbacka.

S-a născut la 31 august, 1961, la Agnita

Starea civilă: divorţat

Are o fiică în vârstă de 14 ani, Iarina Pascu

A absolvit Facultatea de Filologie, Cluj

În 1987 s-a alăturat grupului Divertis alături de care încă mai joacă şi în prezent

În 1992 a lansat primul său album, „Ar putea fi". Un an mai târziu, materialul „Mixed Grill" devine cel mai bine vândut album al anului. A lansat, până în prezent, zece albume

În 2002 joacă şi compune coloana sonoră a filmului „Occident"

În 2005 lansează cartea „În căutarea armoniei"

Mai citeşte şi:

Cum vă simţiţi în această perioadă în care presa manifestă un interes crescut faţă de persoana dumneavoastră?

Ioan Gyuri Pascu: Nu e numai acum. Se găsesc mereu motive. De obicei, când ai probleme, toată lumea „dansează" pentru tine.

Aţi avut vreo revelaţie după accident?

Am avut multe revelaţii înainte, nu acum neapărat. N-am trecut, totuşi, printr-o moarte clinică şi nici n-am văzut tunelul. Am înţeles care e treaba cu testele pe care ţi le dă viaţa. Trebuie să iei fiecare întâmplare ca pe o lecţie şi dacă nu faci asta, le vei primi la intensităţi mai mari. Există două puncte în viaţa asta care sunt clare: naşterea şi moartea. Între ele este o hartă foarte frumoasă care se cheamă destin şi pe care noi o colorăm. Au fost multe semnale de alarmă pe care le-am neglijat. Să sperăm că voi fi mai precaut.

Cărţile scrise de dumneavoastră, povesteaţi la un moment dat, au avut puterea să schimbe vieţi...

Aşa este. Iar în ultimii doi ani am adunat nişte enunţuri şi acum sunt pornit să scot o carte nouă, cam într-o lună, tot în stilul „În căutarea armoniei". S-ar putea să se cheme „Viaţă. Adevăr. Lumină" pentru că tratează cele trei enunţuri. Dacă ne uităm la titlu pe verticală, s-ar citi „val". Am avut o asemenea experienţă odată la mare, într-o seară liniştită. Am văzut cum se construieşte şi cum dispare fiecare val. Atunci am înţeles respiraţia vieţii. Noi suntem cu vieţuirile noastre doar o parte din viaţa care n-are început şi nici sfârşit. Cam asta e ideea.

Dumneavoastră v-au schimbat viaţa?

Bineînţeles. Pe mine m-a ajutat prima carte chiar în timp ce o scriam. Ştiam că sunt doar un instrument, că nu e meritul meu că le scriu, ideile nu erau doar de la mine. Am scris cartea în trei zile. După aceea, n-am mai putut să scriu.

Simţiţi mai intens frica acum?

Frica de moarte o avem cu toţii. Mi-e frică de întuneric, dar numai dacă sunt singur. Dacă e cineva lângă mine, chiar şi un necunoscut, n-am nicio problemă. E ciudat. Îmi trebuie o geană de lumină mereu. Eu mi-am scos gradele de comparaţie din vocabular şi din modul în care gândesc. Nu există „cel mai", „cea mai". Azi spui una, mâine contracarezi. Ca-n filmele americane cu avocaţi: „Objection! Overruled!" (Obiecţie! Se respinge! - n.r.).

Orice sfârşit înseamnă un nou început. Mai e valabil ce spuneaţi acum câţiva ani?

Când am început să cânt la chitară, eram în clasa a cincea, dar nu mi-a plăcut, pentru că mă dureau degetele. Într-a noua am regăsit chitara pe dulap şi o carte de metodă a tatălui meu şi am început din nou. Iar acum, după atâţia ani, a trebuit să o iau de la zero, din cauza accidentului vascular şi a problemelor cu mâna stânga. Mintea mea ştie mişcările, dar degetele nu ascultă. Încă nu sună cum trebuie. Mai e de lucru, repet zilnic. Trendul este pozitiv, cum se zice în multinaţionale (râde). Este o chestiune legată de răbdare, nu sună cum trebuie la capătul degetului, acolo unde merge gândul. Aştept să-mi revină puterea să pot cânta. Teatrul şi cartea sunt proiectele mele prioritare. Sper să încep să cânt cât mai repede, deja e plictisitor şi nu mai am răbdare. Nu pot să siluiesc viaţa după ce am siluit-o atâta timp, a venit vremea să am răbdare. După ce o să fac un control, am să întreb când pot cânta. Momentan, simt că nu pot duce mai mult de două-trei cântece în forţă.

Pentru muzică aţi luat mereu pauză de la alte proiecte. E pe primul loc?

Nu e pe primul loc, dar îmi place foarte mult să cânt. Ce n-aş fi vrut să fie pe primul loc este televiziunea. Culmea, ea e pe primul loc! Că aşa e treaba la noi în ţară. Dar, în inima mea, îmi plac foarte mult filmul şi muzica de film.

Este muzica arta care vă defineşte?

Niciodată nu ne-am despărţit. Întotdeauna am spus că un actor care nu ştie să cânte are o mare lipsă, iar un cântăreţ care n-are şi talent pentru actorie nu va fi pe scenă. Cânt, scriu, joc pe ecran sau pe scenă oricând, cu mare bucurie. Asta este misiunea mea pe pământ. Încerc să ajut prin vorbe sau cuvinte. Cred. Bănuiesc. Sunt convins! (zâmbeşte)

În 1993, piesa „Ţara arde şi babele se piaptănă" a fost numită piesa anului...

Anul trecut am cunoscut oameni care m-au auzit pentru prima dată cântând şi asta e minunat. Atunci eram mai rebel şi mai implicat social. Acum nu mă mai interesează să fac melodii de acest gen. Văd că, din păcate, sunt actuale în continuare. Acum mă interesează melodiile simple, cu adâncime puţin mai mare ca transmisie energetică şi mult mai spirituale ca text. N-am niciun interes pentru niciun fel de luptă.

Totuşi, lupta şi umorul le împărtăşiţi cu colegii de la Divertis...

Nici măcar acolo. Am renunţat la partea de platou şi merg doar la „Nemuriciul", pentru că nu mă mai interesează satira politică. Nu prea mi-a plăcut niciodată să fac asta, mi-a plăcut umorul de dragul umorului. Şi în politică se repetă acelaşi lucru, sunt aceleaşi personaje, încât mă plictiseşte.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră locul în care suntem acum (Gyuri's Pub)?

Un alt loc din viaţa mea unde mi-am pus numele. Din fericire sau din păcate. Toată lumea crede că e localul meu, dar nu este. Am intrat cu 15% şi n-am recuperat încă nimic. Dar partea frumoasă este că s-au făcut concerte bune, s-a creat un public care vine ca o familie. Sunt prieteni şi se adună aici, unde e o atmosferă bună pentru concerte. Se cântă live, iar artiştii se simt bine că au un sunet bun. Aş fi vrut să am un pub al meu, era foarte bine dacă aş fi avut banii necesari.

Fiicei dumneavoastră, Iarina, i-aţi spune să rămână în România?

Unde te simţi bine, acolo e casa ta. Contează şi ce vrea copilul. Pentru că, dacă vrea să înveţe, o va face şi în România, chiar dacă sistemul este atât de abulic. Nu e vorba numai de învăţământ. Aşa sunt toate. Este o etapă veşnică a poporului român, nu vrea să schimbe din interior, nu vrea să fie spiritual pe cât ar putea fi. Nu degeaba a zis Papa Ioan Paul al II-lea că ţara asta este binecuvântată cu de toate. Dar oamenii aleg calea mai uşoară, cred. E mai uşor să furi decât să crezi. O fi o etapă, dar este una foarte lungă. Este tranziţia domnului Iliescu (râde). Dacă Iarina va vrea să meargă în altă parte, va merge. Chiar şi-a manifestat dorinţa.

Ce studiază?

Studiază pianul la Liceul de Muzică „Dinu Lipatti", este o pianistă foarte bună, are talente şi în alte domenii. E un copil înzestrat şi, dacă se ţine de treabă, o să facă lucruri foarte frumoase.

Sensibil

Ştiu că pe asta a spus-o fosta mea soţie, dar avea şi are în continuare mare dreptate. Cea mai mare calitate, dar şi cel mai mare defect al meu: sensibilitatea excesivă.

Obiectul Adevărului: "Sinceritatea pe care încerc să o aduc la nivel maxim. "

În replică: " Atât de mult am râs cu acest om pe scenă în numere de improvizaţie, că nu pot exprima în cuvinte. Dictonul lui Arhimede aplicat la comedie ar suna cam aşa: «Daţi-i lui Gyuri un punct de sprijin şi-l face să râdă. Pământul se mişcă şi singur»." Toni Grecu comic

„Pe tata n-am apucat să-l tutuiesc"

Este adevărat că le vorbeaţi părinţilor cu dumneavoastră în copilărie?

Le-am vorbit aşa până târziu, ce până în copilărie! Toţi fraţii vorbeam aşa. Eu am fost primul care a început să schimbe treaba asta. Pe tata

n-am apucat să-l tutuiesc, a murit prea devreme. Dar pe mama, da.

Aţi făcut Filologia. Vă vedeţi profesor în viitor?

M-am şi văzut profesor în '88, în comuna Ulmu, din Călăraşi. Ştiam că o să fiu artist, chiar dacă nu făcusem teatru. Aveam de mic convingerea că asta mi-a fost dat să fac şi că restul sunt doar etape intermediare. Am fost un profesor foarte bun, am fost iubit de elevi, am făcut brigăzi, grupuri satirice cu studenţii. Eram un pic ciudat şi rebel. Prin tot ceea ce fac sunt şi profesor, ca noi toţi de altfel. Suntem şi elevi, şi profesori în acelaşi timp.

Ce înseamnă Divertis?

O perioadă mare din viaţa mea, sunt prieteni cu care am trăit foarte mulţi ani. De câte ori au un proiect interesant, mă duc. Când e cu politică, nu mă duc. Acum chiar aşteptăm să facem un lungmetraj cu Nemuriciul, m-ar bucura foarte mult.

Ce a rămas nefăcut?

Un rol principal într-un lungmetraj, chiar un rol secundar la Hollywood, lângă Al Pacino. Merge şi cu Johnny Depp, îl admir mult, pentru că Pacino a mai îmbătrânit. Şi De Niro îmi place foarte mult, chiar dacă are nişte rătăciri în ultima vreme.

Complimente de care vă aduceţi aminte?

Eram la mare odată şi am vrut să-mi cumpăr un ştiulete de porumb. Am întrebat cât costă şi domnul acela mi-a zis că nu mă costă nimic. Atât poate el să-mi dea pentru tot ce-a primit el de la mine în fiecare an. Dumnezeu m-a scos în faţa lui şi putea să-mi ofere şi el ceva. Un ştiulete de porumb. Acestea sunt semne de preţuire, mult mai importante decât topurile şi apariţiile din revistă.

Aveţi regrete?

În general, îmi place să zic că nu, dar câteodată - pac! - se mai insinuează câte unul. Câteodată regret că n-am ştiut la timp nişte lucruri pe care acum nu le pot corecta. Dar cu regretele nu faci nimic. Cum era vorba de pe vremea noastră: „Cu pardonul omori omul". Şi dacă am, şi dacă n-am, tot nu pot schimba nimic. Nu regretele schimbă, ci faptele de după fapte, gândurile de după gânduri.

Un vers care vi se potriveşte acum?

Dintr-un cântecel d-al meu: „Sunt un bob divin/ şi nul, şi gol, şi plin/ sunt o adiere fină/ de lumină".