Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!


marți, decembrie 20

Why vitamin pills don't work, and may be bad for you

Alex Riley
For Linus Pauling, it all started to go wrong when he changed his breakfast routine. In 1964, at the age of 65, he started adding vitamin C to his orange juice in the morning. It was like adding sugar to Coca Cola, and he believed – wholeheartedly, sometimes vehemently  – that it was a good thing.
Before this, his breakfasts were nothing to write about. Just that they happened early every morning before going to work at California Institute of Technology, even on weekends. He was indefatigable, and his work was fruitful.
At the age of 30, for instance, he proposed a third fundamental way that atoms are held together in molecules, melding ideas from both chemistry and quantum mechanics. Twenty years later, his work into how proteins (the building blocks of all life) are structured helped Francis Crick and James Watson decode the structure of DNA (the code of said building blocks) in 1953.
The next year, Pauling was awarded a Nobel Prize in Chemistry for his insights into how molecules are held together. As Nick Lane, a biochemist from University College London, writes in his 2001 book Oxygen, “Pauling… was a colossus of 20th Century science, whose work laid the foundations of modern chemistry.”
But then came the vitamin C days. In his 1970 bestselling book, How To Live Longer and Feel Better, Pauling argued that such supplementation could cure the common cold. He consumed 18,000 milligrams (18 grams) of the stuff per day, 50 times the recommended daily allowance.
In the book’s second edition, he added flu to the list of easy fixes. When HIV spread in the US during the 1980s, he claimed that vitamin C could cure that, too.
In 1992, his ideas were featured on the cover of Time Magazine under the headline: “The Real Power of Vitamins”. They were touted as treatments for cardiovascular diseases, cataracts, and even cancer. “Even more provocative are glimmerings that vitamins can stave off the normal ravages of ageing,” the article claimed.
Sales in multivitamins and other dietary supplements boomed, as did Pauling’s fame.
But his academic reputation went the other way. Over the years, vitamin C, and many other dietary supplements, have found little backing from scientific study. In fact, with every spoonful of supplement he added to his orange juice, Pauling was more likely harming rather than helping his body. His ideas have not just proven to be wrong, but ultimately dangerous.
Pauling was basing his theories on the fact that vitamin C is an antioxidant, a breed of molecules that includes vitamin E, beta-carotene, and folic acid. Their benefits are thought to arise from the fact that they neutralise highly reactive molecules called free-radicals.
In 1954, Rebeca Gerschman then at the University of Rochester, New York, first identified these molecules as a possible danger – ideas expanded upon by Denham Harman, from the Donner Laboratory of Medical Physics at UC Berkeley in 1956, who argued that free radicals can lead to cellular deterioration, disease and, ultimately, ageing.
Throughout the 20th Century, scientists steadily built on his ideas and they soon became widely accepted.
Here’s how it works. The process starts with mitochondria, those tiny combustion engines that sit within our cells. Inside their internal membranes food and oxygen are converted into water, carbon dioxide, and energy. This is respiration, a mechanism that fuels all complex life.
‘Leaky watermills’
But it isn’t so simple. In addition to food and oxygen, a continuous flow of negatively charged particles called electrons is also required. Like a subcellular stream downhill powering a series of watermills, this flow is maintained across  four proteins, each embedded in the internal membrane of the mitochondria, powering the production of the end product: energy.
This reaction fuels everything we do, but it is an imperfect process. There is some leakage of electrons from three of the cellular watermills, each able to react with oxygen molecules nearby. The result is a free radical, a radically reactive molecule with a free electron.
Oxygen is the breath of life, but it also holds the potential to make us old, decrepit, and then dead
In order to regain stability, free radicals wreak havoc on the structures around them, ripping electrons from vital molecules such as DNA and proteins in order to balance its own charge. Although inconceivably small in scale, the production of free radicals, Harman and many others posited, would gradually take its toll on our entire bodies, causing mutations that can lead to ageing and age-related diseases such as cancer.
In short, oxygen is the breath of life, but it also holds the potential to make us old, decrepit, and then dead.
Shortly after free radicals were linked to ageing and disease, they were seen as enemies that should be purged from our bodies. In 1972, for example, Harman wrote, “Decreasing [free radicals] in an organism might be expected to result in a decreased rate of biological degradation with an accompanying increase in the years of useful, healthy life. It is hoped that [this theory] will lead to fruitful experiments directed toward increasing the healthy human lifespan.”
He was talking about antioxidants, molecules that accept electrons from free radicals thereby diffusing the threat. And the experiments he hoped for were sown, nurtured, and replicated over the next few decades. But they bore little fruit.
The results were the largely the same: an excess of antioxidants didn’t quell the ravages of ageing, nor stop the onset of disease
In the 1970s and into the 80s, for example, many mice – our go-to laboratory animal – were prescribed a variety of supplementary antioxidants in their diet or via an injection straight into the bloodstream. Some were even genetically modified so that the genes coding for certain antioxidants were more active than non-modified lab mice.
Although different in method, the results were the largely the same: an excess of antioxidants didn’t quell the ravages of ageing, nor stop the onset of disease.
“They never really proved that they were extending lifespan, or improving it,” says Antonio Enriquez from the Spanish National Centre for Cardiovascular Research in Madrid. “Mice don’t care for [supplements] very much.”
What about humans? Unlike our smaller mammalian kin, scientists can’t take members of society into labs and monitor their health over their lifetime, while controlling for any extraneous factors that could bias the results at the end. But what they can do is set up long-term clinical trials.
The premise is pretty simple. First, find a group of people similar in age, location, and lifestyle. Second, split them into two subgroups. One half receives the supplement you’re interested in testing, while the other receives a blank – a sugar pill, a placebo. Third, and crucially to avoid unintentional bias, no one knows who was given which until after the trial; not even those administering the treatment.
The incidence of lung cancer increased by 16% in the group given vitamin supplements
Known as a double-blind control trial, this is the gold standard of pharmaceutical research. Since the 1970s, there have been many trials like this trying to figure out what antioxidant supplementation does for our health and survival. The results are far from heartening.
In 1994, for example, one trial followed the lives of 29,133 Finish people in their 50s. All smoked, but only some were given beta-carotene supplements. Within this group, the incidence of lung cancer increased by 16%.
A similar result was found in postmenopausal women in the U.S. After 10 years of taking folic acid (a variety of B vitamin) every day their risk of breast cancer increased by 20% relative to those women who didn’t take the supplement.
It gets worse. One study of more than 1,000 heavy smokers published in 1996 had to be terminated nearly two years early. After just four years of beta-carotene and vitamin A supplementation, there was a 28% increase in lung cancer rates and a 17% increase in those who died.
These aren’t trivial numbers. Compared to placebo, 20 more people were dying every year when taking these two supplements. Over the four years of the trial, that equates to 80 more deaths. As the authors wrote at the time, “The present findings provide ample grounds to discourage use of supplemental beta-carotene and the combination of beta-carotene and vitamin A.”
Fatal ideas
Of course, these notable studies don’t tell the full story. There are some studies that do show benefits of taking antioxidants, especially when the population sampled doesn’t have access to a healthy diet.
But, according a review from 2012 that noted the conclusions of 27 clinical trials assessing the efficacy of a variety of antioxidants, the weight of evidence does not fall in its favour.
Just seven studies reported that supplementation led to some sort of health benefit from antioxidant supplements, including reduced risk of coronary heart disease and pancreatic cancer. Ten studies didn’t see any benefit at all – it was as if all patients were given the sugar pill also (but, of course, they weren’t). That left another 10 studies that found many patients to be in a measurably worse state after being administered antioxidants than before, including an increased incidence of diseases such as lung and breast cancer.
The idea that antioxidant supplements are a miracle cure is completely redundant – Antonio Enriquez
“The idea that antioxidant [supplementation] is a miracle cure is completely redundant,” says Enriquez. Linus Pauling was largely unaware of the fact that his own ideas could be fatal. In 1994, before the publication of many of the large-scale clinical trials, he died of prostate cancer. Vitamin C certainly wasn’t the cure-all that he cantankerously claimed it was up until his last breath. But did it contribute to a heightened risk?
We’ll never know for sure. But given that multiple studies have linked excess antioxidants to cancer, it certainly isn’t out of the question. A study published in 2007 from the US National Cancer Institute, for instance, found that men that took multivitamins were twice as likely to die from prostate cancer compared to those who didn’t. And in 2011, a similar study on 35,533 healthy men found that vitamin E and selenium supplementation increased prostate cancer by 17%.
Ever since Harman proposed his great theory of free radicals and ageing, the neat separation of antioxidants and free radicals (oxidants) has been deteriorating. It has aged.
Antioxidant is only a name, not a fixed definition of nature. Take vitamin C, Pauling’s preferred supplement. At the correct dose, vitamin C neutralises highly charged free radicals by accepting their free electron. It’s a molecular martyr, taking the hit upon itself to protect the cellular neighbourhood.
But by accepting an electron, the vitamin C becomes a free radical itself, able to damage cell membranes, proteins and DNA. As the food chemist William Porter wrote in 1993, “[vitamin C] is truly a two-headed Janus, a Dr Jekyll-Mr Hyde, an oxymoron of antioxidants.”
Thankfully, in normal circumstances, the enzyme vitamin C reductase can return vitamin C’s antioxidant persona. But what if there’s so much vitamin C that it simply can’t keep up with supply? Although such simplifying of complex biochemistry is in itself problematic, the clinical trials above provide some possible outcomes.
Divide and conquer
Antioxidants have a dark side. And, with increasing evidence that free radicals themselves are essential for our health, even their good side isn’t always helpful.
Without free radicals, cells would continue to grow and divide uncontrollably
We now know that free radicals are often used as molecular messengers that send signals from one region of the cell to another. In this role, they have been shown to modulate when a cell grows, when it divides in two, and when it dies. At every stage of a cell’s life, free radicals are vital.
Without them, cells would continue to grow and divide uncontrollably. There’s a word for this: cancer.
We would also be more prone to infections from outside. When under stress from an unwanted bacterium or virus, free radicals are naturally produced in higher numbers, acting as silent klaxons to our immune system. In response, those cells at the vanguard of our immune defense – macrophages and lymphocytes – start to divide and scout out the problem. If it is a bacterium, they will engulf it like Pac-Man eating a blue ghost.
It is trapped, but it is not yet dead. To change that, free radicals are once again called into action. Inside the immune cell, they are used for what they are infamous for: to damage and to kill. The intruder is torn apart.
From start to finish, a healthy immune response depends on free radicals being there for us, within us. As geneticists Joao Pedro Magalhaes and George Church wrote in 2006: “In the same way that fire is dangerous and nonetheless humans learned how to use it, it now appears that cells evolved mechanisms to control and use [free radicals].”
Put another way, freeing ourselves of free radicals with antioxidants is not a good idea. “You would leave the body helpless against some infections,” says Enriquez.
Thankfully, your body has systems in place to keep a your inner biochemistry as stable as possible. For antioxidants, this generally involves filtering any excess out of the bloodstream into urine for disposal. “They go in the toilet,” says Cleva Villanueva from Instituto Politécnico Nacional, Mexico City, in an email.
“We’re very good at balancing things out so that the affect [of supplementation] is moderate whatever you do, which we should be grateful for,” says Lane. Our bodies have been selected to balance the risk of oxygen ever since the first microbes started to breathe this toxic gas. We can’t change billions of years of evolution with a simple pill.
No one would deny that vitamin C is vital to a healthy lifestyle, as are all antioxidants, but unless you are following doctor's orders, these supplements are rarely going to be the answer for a longer life when a healthy diet is also an option. “Administration of antioxidants is justified only when it is evident that there is a real deficiency of a specific antioxidant,” says Villanueva. “The best option is to get antioxidants from food because it contains a mixture of antioxidants that work together.”
“Diets rich in fruits and vegetables have been shown generally to be good for you,” says Lane. “Not invariably, but generally that’s agreed to be the case.” Although often attributed to antioxidants, the benefits of such a diet, he says, might also hail from a healthy balance of pro-oxidants and other compounds whose roles aren’t yet fully understood.
After decades of unlocking the baroque biochemistry of free radicals and antioxidants, hundreds of thousands of volunteers, and millions of pounds spent on clinical trials, the best conclusion that 21st Century science has to offer is also found within a child’s classroom – eat your five-a-day.

luni, decembrie 19

originea unor expresii, glume

1.S-a dus pe apa Sâmbetei (a dispărut).
Apa sâmbetei era, într-o veche credință, un râu care se vărsa în Infern, deci tot ce cădea în acea apă nu se mai putea găsi
2. Banul n-are miros
Împăratul Vespasian i-a urmat lui Nero și a găsit visteria goală. El a pus multe dări, chiar și pe closete. De atunci, closetele se numesc și vespasiene. Într-o zi, fiul său Titus (viitor împărat) i-a spus că poporul râde și îl bârfește pentru că a scos bani din o sursă mirositoare. Vespasian i-a pus sub nas fiului său o monedă și i-a spus: „Uite, banu' n-are miros".
3. Îi face capul calendar
Este o expresie veche și a pornit de la faptul că, demult, în calendare apăreau multe cifre, date astronomice, istorice, geografice care nu puteau fi ținute ușor minte.
4. Nici în clin, nici în mânecă
Știm că mâneca este partea hainei care acoperă brațul, iar un clin este o fâșie oarecare de material. Nu este nici o legătură între acești termeni și expresia românească „a nu avea nici în clin, nici în mânecă cu ceva sau cu cineva". Expresia este veche și se trage din Transilvania. Acolo, țăranii spun „în mânec" când urcă cu carul un deal și „în clin", când coboară la vale. Când căruța și căruțasul stau pe loc, va fi nici în clin, nici în mânec. Expresia a pătruns în toate regiunile țării și s-a păstrat până azi nu cu sensul primar ci așa cum am spus să nu ai de-a face cu ceva sau cu cineva în nicio împrejurare.
5. Mă aflu în al 7-lea sau al 9-lea cer
Expresia e bazată pe credința celor vechi că cerul este alcătuit din mai multe bolte. În boltele de sus, ajungeau cei fericiți, așa că expresia înseamnă că te afli in culmea fericirii, desfătării și bucuriei.
6. In vino veritas - în vin este adevărul
Expresie veche de peste 2000 de ani, este atribuită poetului grec Alceu, care a trăit cu 6 secole înainte de Hristos. Pe vremea lui, celor bănuiți de fapte rele li se dădea să bea vinuri tari pentru a spune adevărul. Omul la băutură devine vorbăreț și atunci dezvăluie taine pe care le-ar ascunde dacă ar fi treaz.
7. Muncă de Sisif
Sisif a fost un rege legendar, pe care Zeus l-a osândit pentru nesupunere să urce un deal din infern ducând în spinare o stâncă uriașă. Dar cum ajungea în vârf, stânca aluneca și Sisif trebuia să o ia de la început. Expresia se referă la o strădanie istovitoare și inutilă, un efort spre un obiectiv imposibil de atins.
8. Piatră de încercare
Este o piatră foarte dură de culoare neagră. Piatra este folosită de bijutieri pentru a verifica dacă o bijuterie este din aur și din ce fel de aur. Bijutierul freacă obiectul pe piatra neagră, și pe fâșia subțire de metal rămasă pe piatră se toarnă apă tare (acid nitric). Dacă metalul nu este aur, urma dispare, dacă este aur, culoarea căpătată de urma galbenă indică felul și caratele aurului. Expresia „piatră de încercare" se folosește când este vorba de o probă foarte grea pe care cineva trebuie să o treacă.
9. Codrul Vlăsiei
Se întindea din nordul Bucureștilor până la Cernica, Snagov, chiar aproape de Ploiești. A trece prin această pădure era un act de mare curaj pentru că tâlhăriile acolo se țineau lanț. Vorba „ca-n codrul Vlăsiei" se aplică și azi celor care fură fără rușine din avutul public. Expresia mai înseamnă un loc fără control, unde domnește jaful și frauda.
10. Pielea ursului din pădure
Expresia provine dintr-o fabulă de La Fontaine. Doi prieteni au vândut unui blănar blana ursului pe care îl vor vâna a doua zi. Pornesc ei la vânătoare, se întâlnesc cu ursul, dar, cuprinși de groază, unul se urcă într-un copac, iar celălalt face pe mortul. Ursul nu mănâncă stârvuri, și după ce l-a mirosit pe cel de jos a plecat. Prietenul din pom coboară și-l întreabă pe cel de jos ce i-a spus ursul la ureche. „Mi-a spus să nu-i mai vând pielea până nu-l vânez". Sau în alte fabule i-ar fi spus să-și aleagă cu grijă prietenii. Folosim expresia pentru a stabili că numai ce este în mână nu e minciună, sau se mai folosește atunci când un prieten ne dezamăgește.
11. Dacă tăceai, filozof rămâneai
Maxima este extrasă din lucrarea „Mangâierile filozofiei" care aparține filozofului antic Boethius. Acesta se afla în închisoare pentru niște declarații care n-au plăcut regelui. Maxima trebuie folosită cu discernământ în împrejurarea când tăcerea poate fi mai inteligentă decât cuvântul.
12.Vorbe de clacă
Cu înțelesul de „vorbe fără miez, de flecăreală". Expresia este legată de mica adunare de vecini de la sat, numită clacă. Vecinii se adunau și ajutau la muncă pe unul dintre ei. Acolo se spuneau tot felul de snoave, de ghicitori și de bârfe din


Expresii memorabile
 * După ce şi-a scrântit piciorul la 65 de ani, Grigore Moisil a afirmat: "Ştiam că la vârsta mea te scrânteşti la cap, nu la picior."
 * Un linguşitor îi atrase atenţia lui Oliver Cromwell, care intra biruitor în Londra, ce multă lume se strânsese să-l vadă. "Tot atâţia ar fi fost şi dacă m-ar fi dus la eşafod", fu răspunsul.
 * Celebrul compozitor Hans von Bulow, plimbandu-se intr-o seara prin Berlin, ingandurat, s-a lovit de un trecator. Acesta s-a oprit iritat si se rasti la muzician:
- Dobitoc!
Bulow isi scoase palaria si spuse:
- Incantat de cunostinta, numele meu este Bulow!
 * O echipa de zidari lucra la repararea parterului unei case cumparate de celebrul tenor Enrico Caruso (1873-1921). Intr-o zi, in timp ce cintaretul repeta citeva arii intr-o camera de la etajul I, se prezenta la el maistrul.
- Doriti sa terminam reparatiile luna asta?
 - Bineinteles! - raspunde Caruso.
- Atunci, fiti amabil si nu mai cintati. Imediat ce va aud, oamenii mei lasa totul balta si stau sa va asculte...
A fost, povestea mai tirziu Caruso, cel mai frumos compliment care i s-a facut vreodata.
 * Marele scriitor irlandez George Bernard Shaw a fost invitat ca punct de atractie la masa unor aristocrati. Amfitrioana, cunoscuta pentru inteligenta sa cam subreda, facu imprudenta sa-l intrebe:
- Spuneti-mi, va rog; am auzit ca pestele regenereaza materia cenusie. Ce peste ma sfatuiti sa consum ?
- Balena ! - raspunse prompt Shaw.
 * După ce a eşuat în campania militară din Rusia, în 1812,Napoleon se retrăgea grăbit spre vest.În dreptul râului Niemen, el împreună cu suita sa se opriră şi cerură ajutorul unui ţăran barcagiu din împrejurimi să-i treacă pe celălalt mal.
Când ţăranul îi ajută să treacă râul, Napoleon se interesă:
- Mulţi dezertori au trecut râul zilele acestea?
Naiv, ţăranul i-a răspuns:
- Niciunul, dumneavoastră sunteţi primul.
* Împăratului Octavian Augustus îi fu prezentat un grec care semăna uimitor cu el şi, în plus, avea şi cam aceeaşi vârstă.
Glumind, Augustus îl întrebă dacă nu cumva maică-sa fusese în tinereţea ei pe la Roma, cam prin vremea când şi tatăl împăratului era tânăr.  Răspunsul grecului fu prompt:
- Mama nu a fost, dar tatăl meu a stat la Roma mai de mult. cam cu un an înainte de naşterea ta, Cezar!
 *  N.T.Orăşanu, poet şi publicist, autor de epigrame şi pamflete politice, a fost trimis în timpul domniei lui Cuza de nenumărate ori la închisoarea Văcăreşti, fiindcă pe vremea aceea exista arestul preventiv pentru delicte de presă. De câte ori Orăşanu scria câte un articol violent sau atingător la Vodă, îşi trimitea imediat salteaua, plapuma şi pernele la Văcăreşti.
Directorul penitenciarului nu voia să le primească, însă Orăşanu îi răspundea:
- Nu-ţi fie teamă, o să primeşti şi ordinul peste câteva ceasuri.
Fapt ce se adeverea întotdeauna.
*  Un amic al lui Caragiale i s-a plâns acestuia într-o zi:
- Auzi, nene Iancule, neruşinatul ăla de Georgescu, nepricopsitul, coate-goale ăla, a îndrăznit să mă facă tâmpit şi idiot.
- Când, stimabile? l-a întrebat Caragiale cu un aer scandalizat.
- Acum o oră.
- Ce măgar! a exclamat Caragiale.
Apoi, luându-l gura pe dinainte:
- Totdeauna a fost în întârziere neisprăvitul ăsta!
*  În anul 1906 trebuia să se formeze un nou guvern francez. Cel desemnat cu formarea lui, Ferdinand Sarrien, a invitat acasă câţiva oameni politici pentru consultări, printre care şi pe Georges Clemenceau. În timpul discuţiilor s-a servit un bufet rece. Văzând că dintre oaspeţi numai Clemenceau nu serveşte nimic, gazda l-a întrebat:
- Dumneata ce doreşti, domnule Clemenceau?
- Internele, a răspuns acesta.
A doua zi, Clemenceau a depus jurământul ca ministru de interne!
*  Ziarisul şi prozatorul Anton Bacalbaşa a fost invitat într-o seară la o petrecere. Printre ceilalţi invitaţi se afla şi un general în retragere. Acesta tocmai citise volumul de schiţe satirice în care scriitorul demasca tarele vieţii cazone. Fără să ştie că scriitorul se afla chiar în faţa sa, generalul indignat ameninţa că îl va chema pe autor în faţa justiţei pentru injurii aduse corpului ofiţeresc, la care Bacalbaşa a intervenit:
- Lăsaţi-l, domnule general. Cine ştie ce amărât o fi şi scriitorul ăsta. Nu vedeţi? Până şi numele îl are ca vai de capul lui, ba cal, ba şa!


Toţi oamenii aduc fericire… Unii prin prezenţă, alţii prin absenţă!
Dacă încrucişezi un neamţ cu un irlandez, obţii un bărbat dispus oricând să execute ordinele, dar prea beat să o poată face.
Un bărbat dacă vrea ceva - face! Dacă nu vrea - nu face!
Un bărbat care nu vrea, dar face, e un bărbat însurat…
Asemănarea dintre politicieni si porumbei este că, atunci când sunt jos, iti mănâncă din palmă, dar când ajung sus se găinătează pe tine.

Dăruiţi femeii o sută de trandafiri roşii… ea tot va obiecta că era suficient unul singur, dar alb…
Unele fete se îndrăgostesc de un chip frumos, altele sunt vrăjite de cuvinte dulci, iar altele nu pot rezista unei purtări tandre…
Pentru celelalte, există MasterCard!
Femeia este ca Google: nici nu termini bine propoziţia că deja şi presupune ce ai vrut să spui…
Gândirea feminină:
Pentru a avea puteri în lupta cu greutatea trebuie să mănânci bine!
Femeile cinstite nu-si pot ierta niciodata greselile pe care nu le-au comis.
Cea mai mare fericire pentru o femeie este să se căsătorească cu bărbatul pe care îl vrea altă femeie!
Există unele femei care, în loc să-i facă să sufere pe mai mulţi bărbaţi, aşa cum e firesc, se concentrează asupra unuia până îl extermină.
Acestea se numesc "fidele".
Daca femeia te-a iertat foarte repede dupa o cearta, inseamna ca ea deja s-a gandit cum sa se razbune!!!
Italienii au cele mai frumoase femei.
Majoritatea românce.
Femeile se gandesc la un singur lucru, si anume la faptul ca toti barbatii se gandesc la un singur lucru…
Hotii iti cer banii sau viata; femeile le vor pe amandoua.
Prietenie feminina este atunci cand doua femei se invidiaza reciproc in tacere!
Viciul masculin inacceptabil pentru femeia modernă nu este alcoolismul sau impotenţa, ci sărăcia!
În medie, un bărbat spune "Da" de 17 de ori pe minut… când vorbeşte la telefon cu soţia!
Mult mai mulţi bărbaţi şi-ar părăsi nevestele... dacă ar şti să-şi facă bagajele.
Daca barbatul sustine ca este stapan in casa, atunci el nu e casatorit.
Si nu numai ca nu e casatorit, nici macar pisica nu are!
Este posibil ca alcoolul sa fie cel mai mare dusman al omului, dar biblia ne invata ca trebuie sa ne iubim dusmanii.
Cand incalcam legile - primim amenda; cand procedam corect - platim impozite.
Tot aia e !
Daca intr-un grup de 40 de persoane doua se gandesc la sex si restul la mancare, este o nunta.
Daca intr-un grup de 40 de persoane toate se gandesc la sex, este un "team building"! (activitate de relaxare pentru consolidarea echipei de la serviciu).

Iti mai aduci aminte, Doamna

Când l-am cunoscut pe Cincinat Pavelescu aveam doar douăzeci și cinci de ani, iar el vreo cincizeci. Venise în casa mea adus de bunii prieteni Aurel Garoescu, pe atunci secretar general al Ministerului Justiției și Horia Oprescu, directorul Mișcărei Culturale a Municipiului București. În ciuda diferenței de vârstă, m'am înfrățit dela prima strângere de mână cu maestrul epigramei românești, laureat al premiului național de poesie, cu cel care avea să îmi fie mai târziu un prețios și neasemuit colaborator. Prietenia noastră rămase la fel de puternică până în ziua morții sale.
Cincinat PavelescuCincinat Pavelescu
Într'o seară, prin anul 1931, venise dela Brașov, unde funcționa ca procuror general la Curtea de Apel locală. Uitasem să adaog că Cincinat Pavelescu era de profesie magistrat. Sosise în aceiaș seară, venind dintr'o cursă în Orient, Petrică Lateș, comandant de vas, pe care îl vedeam doar arareori, atunci când vaporul făcea escală pentru câteva luni. Întâlnirea tuturor era prea importantă pentru ca evenimentul să treacă nesărbătorit.
Unde mergem, maestre? îl întrebarăm pe Cincinat.
Unde vreți voi. Să fie vinul generos, femeile frumoase și lăutarii buni.
Ne-am tocmit, ne-am răsucit, dar nu ne hotăram. Vin bun și femei frumoase găseai pretutindeni în București. Cât despre lăutari vestiți, erau câtă frunză și iarbă.
Ce-ar fi dacă ne-am duce la „Puiul de Aur"?
Se aproba, maestre! Haidem la „Puiul de Aur"!
Era o crâșmă micuță, așa cum întâlneai cu miile la București. Avea o curticică cu un singur arbore stufos la mijloc. Câteva mese de jur împrejur, iar pe pereți zăbrele de lemn alb încrucișate, cu zorele crescute ca niște șerpi verzui până la acoperișul caselor vecine. Specialitatea localului, precum glăsuia și firma, erau puii la frigare cu mujdei de usturoi. Rumeniți și mustoși, păreau de aur. Și dacă îți mai aducea patronul câțiva cartofi la fel de rumeni, ori vreo salată orientală cu tot soiul de verdețuri și mirodenii, sau niște murături în saramură, tari ca sânii de fecioară și lucioase ca merele domnești, apoi nu mai voiai să știi de durerile lumii. Bateria cu vin ruginiu și sifon la ghiață aștepta aburită pe scăunel să-i vie rândul, iar feliuțele de brânză albă de Brăila cu ceapă verde, tinerică, te îmbiau ca să-ți deschidă pofta de mâncare. Cât despre țuica bătrână de culoarea chilimbarului, se înșira pe tavă ca dorobanții, servită în ciocănele cu gâtul lung și burtă umflată.
Masa a fost împărătească. Cincinat dovedea o vervă de nedescris. Încântator cu fraza lui debordantă, torențială, părea un adevărat asalt de florete, cu împunsături și scăpărări, cu atacuri și eschive. A fost, dealtfel, unul dintre cei mai spumoși oameni pe care i-am întâlnit de-a lungul vieții. În prezența lui nimeni nu mai vorbea fiindcă toți îl ascultau fermecați.
Când s'a sfârșit masa cu niște clătite gălbioare umplute cu dulceață de vișini, apoi cu prune brumării dela Pitești și pepeni verzi de Ialomița, zămoși și dulci ca zahărul, apărură cu temenelele ca la comandă, venind unul după altul ca la armată, trei lăutari negri ca noaptea. Erau Oprea Colțatu, salutând respectuos cu chitara în mână, urmat de Mitică Ciuciu, țambalagiul, și de un viorist adus de șale. Apropiindu-se încet, insinuant, începură să cânte „la ureche". Melodii bătrânești și altele noui, picurau în surdină. Vinul de Dealu Mare ungea gâtlejul și ascuțea mintea, iar cântecul lăutarilor ne învăluia unduios, precum o catifea. Să fi tot fost pela ceasurile trei din noapte. Timpul zburase, cum zboară el de obiceiu când te simți tihnit, cu prieteni dragi alături, ori cu iubita lângă tine.
Măi Opreo, băiatule, cântă-ne tu „Îți mai aduci aminte, Doamnă?" Dar ușor, ușor, de-abia să se audă.
Să trăiți, Coane. Am înțeles. Vă servim imediat.
Se auziră estompate câteva acorduri de țambal, un plânset scurt de vioară, urmat de glasul insinuant și cald al țiganului. Nostalgica romanță, compusă pe însuși versurile lui Cincinat de către hoinarul atât de talentat, Ionel Fernic, suna ca un psalm în noaptea blândă de vară, în grădinița din strada Doctor Felix, de lângă Piața Buzești. Ascultam mișcați, privind la poetul căruia ochii pierduți în necunoscut i se umeziseră de lacrimi.
Când s'a sfârșit cântecul, maestrul l-a îmbrățișat pe Oprea Colțatu, strecurându-i, după obiceiu, o sută de lei în burta chitarei. Cincinat era tulburat cum arareori îl văzusem.
Ei, măi băieți! De-ați ști voi ce poveste are cântecul acesta!
Hai și ne-o spune, maestre! suntem numai urechi.
Fără să se mai lase rugat, Cincinat își începu spovedania, cu glasul grav, baritonal, istorisind aproape în șoaptă o întâmplare de demult, cu zeci de ani în urmă.
Eram student în drept la Paris, acum treizeci de ani. Tânăr, încrezător și plin de speranțe, îmi purtam poesia prin saloane, cucerind cu câte un madrigal ori serenadă, răsfățat de prieteni și iubit de femei.
Într'un sfârșit de toamnă, o minunată zi parisiană cu irizări albastre peste cupole, poduri și turle de biserici, am pornit să-mi plimb nostalgia în minunea parcului dela Versailles. Căutam prilej de inspirație pentru un poem ce mă frământa de mult. Adia vântul desprinzând ultimele frunze din arbori, așternându-le ca un covor de foșnet peste aleile pustii și triste. Nici o ființă omenească în tot cuprinsul parcului. Doar șuerul vântului printre ramuri despletite, un ciripit fugar de pasăre sperioasă și câte o lebădă lunecând ca o pată albă pe oglinda lacului. Mă așezai pe o bancă. Începuse să se întunece. Trăiam melancolia acelei înserări – „l'heure bleue" – cum atât de sugestiv o denumesc francezii, când într'adevăr natura se îmbracă în albastru, roz și violet, mai înainte de a se cufunda în întuneric.
Deodată apăru, venind încet din zare pe alee, o siluetă femenină, grațioasă, cu pasul moale, fără de cadență. S'a apropiat și dând ușor din cap m'a întrebat dacă se poate așeza pe aceiaș bancă. Apariția ei neașteptată mă tulburase adânc. Era frumoasă, foarte tânără. O rază de soare întârziată pe fruntea-i albă dădea părului auriu reflexe de cenușă iar ochilor albaștri licăriri de mare. Ea, cea dintâi, a rupt tăcerea. Avea accentul francezilor meridionali.
Sunteți parisian?
Nu, mademoiselle. Mă aflu la Paris doar pentru studii de drept. Sunt totodată un modest poet. Am venit la Versailles ispitit de acest sfârșit de toamnă, cu frunze moarte și alei singuratece.
Atunci sunteți de undeva din provincie?
Nu, domnișoară. Cu mult mai departe.
Din ce țară?
Din România.
Ești român, domnule? izbucni „franțuzoaica" în cea mai perfecta românească, ridicându-se de pe bancă, parcă înpinsă de un resort.
Dar este imposibil! Și eu sunt tot româncă, domnule, studentă în litere la Sorbona.
Am rămas încremenit. Întâmplarea era într'adevăr extraordinară. În pustiul parcului de lângă Paris, să se întâlnească într'un sfârșit de toamnă doi oameni, singurii vizitatori rătăciți la întâmplare dintre milioanele de vizitatori ai Parisului și aceștia să fie amândoi români. Pe vremea aceia compatrioții din Franța se puteau număra pe degete.
Înserarea ne surprinse pe aceiaș bancă, vorbind ca niște prieteni vechi. Sunt însă sigur că gândurile noastre se încrucișau în vâltoarea acelorași ispite. Sunt sigur că dorințe nemărturisite își făceau loc în mintea ei de fată, ca și în mintea mea năvalnică, tinerească. Apoi complice ne era și noaptea, singurătatea, întâmplarea. Răsărise luna și lumina-i argintie se reflecta misterios pe oglinda lacului ce tremura la fiecare frunză căzută. Am încercat să-i cuprind mâna. Nu s'a împotrivit. M'a lăsat câteva clipe să o mângâi. Era caldă și mătăsoasă. S'a ridicat deodată de pe bancă, spunându-mi hotărât:
E foarte târziu și mă asteaptă gazda.
Ai dreptate. Să plecăm.
După o oră trenul ne depunea în gara Parisului.
Când te mai văd? o întrebai plin de speranțe.
Lăsăm întâmplarea să decidă. Astfel cum a făcut minunea de a te găsi în parcul dela Versailles, sunt sigură că te voiu întâlni într'o bună zi și pe străzile Cartierului Latin, pe scările facultății, ori la galeria vreunui teatru.
Avea dreptate. Era mai romantică viziunea ei decât dorința mea acuta, nerăbdătoare.
Trecură zile, trecurtă luni întregi, și nu am mai văzut-o. Glasul ei grav și cald mă obseda. Mă urmărea lumina ochilor ei albaștri și fruntea de vis. Zădarnic îmi alerga privirea pe bulevarde, prin stații de tramvai și parcuri, zădarnic cercetam figurile trecătorilor grăbiți. Aminitirea ei mă ispitea ca o muzică tulburătoare, ca o simfonie neterminată. Dar în zadar. Fata din grădina Versailles-ului dispăruse pentru totdeauna…
La capătul celor trei ani de studii, cu diploma de licență în buzunar, o porneam înapoi către țară. Numit în magistratură într'o comună din județul Muscel, am fost promovat după aceia judecător de ocol la Constanța și, mai târziu, procuror la Buzău. Trecuseră douăzeci de ani dela venirea în țară. Tinerețea rămăsese în urmă, departe. Părul la tâmple încărunțise, iar chelia strălucea întocmai ca acum. Studentul de odinioară devenise domnul rotofei de astăzi, cu monoclu, baston și pretenții.
Într'o seară m'am pomenit invitat pe neașteptate în casa administratorului financiar împreună cu câțiva colegi de tribunal. Lume multă, lumină, dans, veselie. În mijlocul tumultului, auzul îmi fu atras de un glas ce îmi părea familiar. Erau niște noi veniți, salutându-se cu gazda. M'am întors curios să-i văd. Un colonel cu soția. S'au făcut prezentările.
Procurorul Cincinat Pavelescu.
Doamna și Domnul Colonel M.
Doamna păli subit, lăsând să-i scape o ușoara exclamație de surpriză. Vădit tulburată, în neputința de a se stăpâni, cu fața îmbujorată de emoție, m'a întrebat în franțuzește:
Nu mă recunoști? Oare părul cărunt și ochelarii să mă fi schimbat atât de mult în douăzeci de ani?
Adresându-se soțului, îi spuse ascuzându-și cu greu neliniștea:
Știi… îți amintești că ți-am mărturisit… despre întâmplarea aceia atât de bizară dela Versailles. Este domnul… este personajul de care îți povesteam…
Colonelul a surâs binevoitor și s'a depărtat discret, lăsându-mă în tovărășia doamnei. Ne-am privit îndelung, mișcați, învinși de povara celei mai grele amintiri: tinerețea.
Îmbătrânisem amândoi. Apoi, cu liniștea glasului moale, acelaș ca și pe vremea când îl ascultam înfiorat în înserarea albastră a parcului dela Versailles, mi-a povestit în fraza întretăiate, simple, existența ei de atunci și până acum. Ducea viață liniștită, având trei copii, un soț bun și devotat. Băiatul cel mai mare era student, precum fusesem și noi odinioară, când ne-am cunoscut. Cu păr cărunt, cu fața încă frumoasă, dar lipsită de strălucirea de altă dată, părea o mică burgheză resemnată, privind viața prin lentila ochelarilor, figură episodică desprinsă din romanele cu subiecte provinciale.
Când a sfârșit de povestit, boabe mari de lacrimi i se rostogoleau pe obraji. I-am strâns mâinile, am vrut să-i vorbesc, dar nodul din gât nu m'a lăsat să-i spun tot ce gândeam. S'a dus apoi senină, ca după spovedanie, să-și regăsească soțul. M-am strecurat nevăzut de nimeni și am ieșit în stradă. Eram tulburat și aerul nopții îmi făcea bine.
Ajuns acasă, în singurătate, am luat condeiul scriind în amintirea celei din parcul dela Versailles, răscolitorul vers al unei tinereți apuse. Este cântecul pe care l-ați ascultat mai adineaori, e romanța trăită al carei ecou mă va urmări neîncetat, până la capătul vietii:
Îți mai aduci aminte, Doamnă?
Era târziu și era toamnă
Și frunzele se'nfiorau
Și tremurau în vântul serii
Ți-aduci aminte și de seara
Cu-amurgu'acela violet,
Când toamna-și acorda încet
Pe frunza-i galbenă, chitara.
Pe lac ce'n lună s'argintase
Încet o lebădă trecea
Și pata-i albă se pierdea
În noaptea care se lăsase.
Era târziu și era toamnă …
Îți mai aduci aminte, Doamnă?
Maestrul tăcuse. Un fior ne stăpânea pe toți laolaltă. Cerul se împurpura. O nouă dimineață își revărsa zorile asupra Bucureștilor.
La cimitirul Bellu, pe soclul bustului ce împodobește mormântul lui Cincinat Pavelescu, noi, prietenii din noaptea aceia îndepărtată, am pus să se graveze în piatră întrebarea unui singur vers atât de drag Maestrului:
Îți mai aduci aminte, Doamnă?"
J. N. Manzatti