Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________

luni, mai 29

Zice Musatescu...

         
. Unii trăiesc gratis, alţii degeaba.
. Dacă într-o vorbă îndeşi mai mult decât încape, devine vorbă goală.
. De ce prostul e mărginit, când prostia e nemărginită?
. Caloriferul stins e mai rece decât frigiderul în funcţiune.
. O idee bine clocită trebuie să facă adepţi, nu pui.
. Fost primar, fost prefect, fost senator, fost ministru,
conu Mişu a fost numai fost.
. Ca să măsori distanţele, trebuie să le şi străbaţi.
. Nu sunt sensibil la frig. Chiar şi gerul mă lasă rece.
. E frumos să fii bun, dar trebuie să fii şi bun la ceva.
. Numai după invidia altora îţi dai seama de propria ta valoare.
. Fericirea se trăieşte numai de la o clipă la alta.
Între ele bagă intrigi viaţa.
. Laşitatea este sentimentul care n-are nici măcar curajul
să spună cum îl cheamă.
. Dragostea.. Bătăi de inimă pentru dureri de cap.
Sentimentul care vine în galop şi dispare în vârful picioarelor.
. Lanţurile au redactat definiţia libertăţii.
. Plictiseala lungeşte ziua şi scurtează viaţa.
. O plantă care provoacă insomnii unora: laurii altora.
. Minciuna premeditată nu mai e chestiune de fantezie, ci de caracter.
. Gloria, când moare, nu face testament în favoarea nimănui..
. În ziua victoriei, nu uita să-ţi aminteşti şi de înfrângerile anterioare.
. Nu gloria este efemeră, ci numai cei ce o au.
. Amintirile unora se numesc remuşcări.
. Fiecare inimă are podul ei cu vechituri, pe care nu se îndură
să le arunce niciodată, dar le scutură din când în când.
. Amintirile sunt asemenea cărţilor din biblioteca ta.
Cauţi câte una când nu mai ai nimic nou de citit.
. Cu vremea să mergi în pas, nu la pas.
. Una e să crezi şi alta e să fii credul.
. Una e să ceri, alta să cerşeşti, şi cu totul altceva să revendici..
. Amabilitatea adevărată trebuie să fie, în primul rând,
o chestiune de caracter şi apoi una de educaţie.
. Când ţi se cuvine ceva, să nu ceri. Pretinde.
. Viitorul unui om, ca şi al unei lumi, se construieşte, nu se visează.
. Te-ai întrebat vreodată câte mâini au făcut pâinea, pe care,
cu una singură, o duci la gură?
. Fără mâna omului, omenirea ar fi trăit în patru labe .
. Bănuiala e serviciul de spionaj al oamenilor neînarmaţi pentru viaţă.
. În fiecare tren al lumii, viaţa circulă pe compartimente.
. Uneori te uiţi fără să vezi şi, alteori, vezi fără să te uiţi.
. Şi dacă ai chelit, ce? Parcă pe lumea asta nu sunt şi vulturi pleşuvi?
. Focul sacru nu se aprinde cu chibrituri.
. Dragostea a murit în clipa când rămâi singur în doi.
. Unui măgar, când îi spui asin, este ca şi cum în loc
de "mă", i-ai spune "domnule".
. Numai covoarele se nasc ca să fie călcate în picioare.


miercuri, mai 17

O FEMEIE INTERESANTA







A copilărit în Bărăgan, unde familia ei era deportată, iar de la refugiat a ajuns expertă în limbi clasice și responsabilă de colecțiile de carte în română la Biblioteca Națională a Franței. Din 2013 este manechin senior pentru casele de modă pariziene, a apărut într-un scurt-metraj Louis Vuitton cu David Bowie și… povestea abia începe
.
Rodica Paléologue este acel gen de personaj despre care ai putea scrie la fel de ușor un articol, un roman sau un scenariu de film.
 
A copilărit într-o așezare improvizată din mijlocul Bărăganului, unde întreaga ei familie fusese deportată de comuniști. La 11 ani avea deja statutul de deținut politic și făcuse școala cu cei mai mari profesori universitari ai epocii, la rândul lor deportați în același sat cu case din chirpici, Dropia. Acolo, în praful Bărăganului, de unde încă are amintiri vii și nostalgii despre ciulinii care săreau ca artificiile în sobă, s-a îndrăgostit de limba latină.
 
"Mi-am zis că – dacă aș putea ajunge într-o bună zi să ating un domeniu atât de inaccesibil – m-aș simți ca și când l-aș fi prins pe Dumnezeu de picior", își amintește ea. Acea revelație n-a părăsit-o niciodată, așa că a devenit specialist în limbi clasice și vorbitoare de 9 limbi străine, printre care sanscrita și greaca veche. De 24 de ani trăiește printre cărți și lumea ei dintâi acolo rămâne, printre manuscrise în limbi pe care nu le mai tălmăcesc decât o mână de experți în toată lumea.
În discuția cu Rodica, dialogul trece firesc de la scurt-metrajul Louis Vuitton în care a jucat alături de David Bowie la manuscrise bizantine, de la campanii Bulgari la faptul că a cunoscut toți directorii, adjuncții și șefii de departamente ai Luvrului și ai Bibliotecii Naționale a Franței din 1990 încoace. De la viața ca manechin senior, la manuscrisele despre sublim din secolul I e.n. Sublimul e o temă care apare recurent în gândurile și poveștile ei.
Îmi spune că a descoperit recent conceptul de „reziliență", în romanul lui Boris Cyrulnik, „Murmurul Fantomelor", și a realizat că este definiția cea mai potrivită pentru propriile bătălii personale din această viață. "Reziliența e o strategie de luptă împotriva nefericirii, care ne ajută să-i smulgem vieții clipe de plăcere în ciuda murmurului fantomelor din străfundurile memoriei", spune Cyrulnik.
Rodica se regăsește în cuvintele lui, cu experiențele ei de viață care ar putea compune, lejer, două existențe paralele. Bărăganul și luminile Parisului. Biblioteca Națională a Franței și Louis Vuitton. Manuscrisele în greacă veche și rochiile făcute de mână, la mașina de cusut Singer. Fetița de 11 ani care iubea rochiile albe într-un sat din Bărăgan unde „nu puteai întreține albul, din cauza prafului" și doamna „d'un certain age" pe care o aplaudă Parisul pe podiumuri. 
 - Care e cea mai veche amintire din Bărăgan?
Rodica Paléologue: Din copilăria mea păstrez nenumarate amintiri frumoase. Domnul Vîșcu, învățătorul care mi-a spus să nu mă simt obligată să râd când râde clasa, ceea ce m-a învățat să-mi afirm dreptul la diferență, să îndraznesc sa fiu eu însămi. Troscotul din curtea bunicilor și jocul de-a tumba cu bunicul, care m-au învățat să mă bucur de natură, s-o caut. Apoi familia, dragele chipuri ale copiilor de vârsta mea. 
Și jarul, jarul ciulinului încins, bine descris de Panait Istrati în „Culinii Bărăganului". Intâi o flacară imensă, cu pocnituri și mici focuri de artificii, apoi un castel de jar în soba de acasă. Ciulinul este o plantă din familia erbaceelor, crește rotund și atinge aproape un metru. Se desprinde de rădăcină toamna târziu și aleargă prin rostogolire, cu viteza vântului, greu de capturat. Eu eram păzitoarea vetrei și aveam dreptul de a plasa ciulinul adus victorios acasă de tata. Cu multă artă, îl împingeam în sobă, el devenea îngust ca un brăduț și, cu un gest rapid, îl redresam. Priveam acest spectacol imponderabil, cald, sublim. Acolo am învățat că sublimul e peste tot și că am dreptul sa visez. Castelul din jar de ciulin și luna erau la îndemâna mea.
- Care a fost cea mai folositoare lecție din acea perioadă a domiciliului forțat, pentru mai târziu în viață?
- Copil fiind, pusă la încercare între caniculă, foame și frig, cu ochii la lună, capul între stele și noroiul până la genunchi, mergeam drept înainte. Privațiunea m-a ajutat să relativizez succesivele mele suferințe. Poate a fost influența marilor oameni care ne erau profesori, ei înșiși deportați. Nivelul de educație era excelent la Dropia.
 
Un fapt marcant: am avut norocul să-mi creez o oarecare deschidere lingvistică. La Dropia am învățat limba țigană. Prin anii '60, noi fiind eliberați și somați să ne mutăm în vederea demolării satului, populația se rarefia. Dar alții, dintre care bucovinenii și basarabenii, nu aveau unde să plece. Casele de refugiu în Banat erau ocupate, iar Bucovina era în URSS. Așadar, ei urmau să-și construiască din nou, cu mâinile proprii, o casa în satul de alături. 
Așa am cunoscut sosirea prin delocalizare forțată a țiganilor ostracizați din groapa lui Ouatu de la București (despre care vorbește Eugen Barbu în „Groapa"). Fuseseră instalați la capătul străzii, într-una din casele recent părăsite: casa cu caise albe. Grație lor și limbii țigane învățate în joacă, am abordat ușor sanscrita, mai târziu. Într-o zi, fiind singură acasă după școală, o țigancă mai în vârstă a bătut la poartă și m-a rugat să-i scriu o scrisoare pentru rude. Am întrebat-o ce vrea să spună și cui și m-am apucat de scris.
 
La citirea scrisorii, cu lacrimi în ochi, m-a rugat să-i spun ce-mi datorează, fiindcă spera să-i mai scriu și altădată. Răspunsul meu spontan a fost „Nimic", dar la insistențele ei am înteles că era sinceră în dorința de a mă răsplăti. Privind-o cu îndrăzneală i-am spus: „Limba țigană, aș dori să mă învațați un pic limba țigană". Am început cu numeralele și am continuat cu conversația. O comoară lingvistică care m-a ajutat să înțeleg morfemele indoeuropene, cunoaștere atât de necesară în abordarea studiului lingvisticii istorice și comparative la facultatea mea de Limbi Clasice.      
Pentru că țiganii provin din regiunea Punjabi din India, limba romani e înrudită cu sanscrita, descinsă din trunchiul comun indo-european. Secreta investiție din copilărie mi-a folosit și la constituirea unui fond omogen la Biblioteca Națională a Franței. Aceste întâmplări și multe altele mi-au oferit confort de-a lungul vieții. 
- Ați devenit vizibilă public ca manechin senior, dar adevărata vocație au fost limbile clasice, vreme de peste 24 de ani. De unde a început totul?- Intrarea la Facultatea de Limbi Clasice era foarte dificilă la acea vreme, 14 candidați pe un loc și doar 20 de locuri, iar mama mea m-a rugat să fac rusa, unde nu erau decât șase pe loc. Deși îi purtam o imensă recunoștință mamei, nu am cedat. În paranteză fie spus, mama s-a descurcat singură printre străini de la 14 ani, când a fost refugiată obligatoriu cu școala din Bucovina în Banat, fără știrea părinților. Nu i-a mai văzut decât 18 ani după aceea, când i s-a dat viză să meargă la înmormântarea mamei sale, în Bucovina aflată atunci în Uniunea Sovietică, iar acum în Ucraina.
 
Latina era pentru mine o pasiune veche, de pe la 10-11 ani. Trăiam încă în satul Dropia, în mijlocul Bărăganului. Mă aflam în fața acelei case din pământ bătut, dar bine întreținută, cu o grădină de flori albe în față. Mamei mele îi plăcea regina nopții, în tufă cu flori mici (nu cea care se găsește frecvent la București) iar tatălui meu îi plăceau micsandrele. Eu le iubesc pe amândouă și am rămas cu o înclinație pentru florile albe. De fapt pentru culoarea albă în general, în îmbrăcăminte, decorație sau pictură. Aceasta se datorează poate faptului că erau multe vârtejuri de praf în Bărăgan și ne era foarte greu să întreținem albul. 
Acolo, aproape de pragul ușii de intrare din casa noastră, am avut o scurtă conversație cu Geta, o domnișoară de vreo 17 ani care venise pentru probă la mama, care era o specialistă în croitorie. Îmi amintesc că își comandase o fustă… albă.
 
Este vorba de Georgeta Tăracilă, sora lui Doru Tărăcilă, fost senator si ministru de interne, colegul meu de bancă la grădiniță și în școala primară, în Dropia. Începuse cât de cât dezghețul perioadei de exterminare politică și fata reușisese să meargă la liceu. Am rugat-o să-mi spună diferența între școala primară pe care o frecventam eu și liceul unde mergea ea. Și mi-a răspuns: latina. „Și cum este latina?" am întrebat eu. „Sună cam așa: laudo, laudare, laudavi, laudatum". 
Mărturisesc că m-am îndrăgostit pe loc de limba latină și mi-am zis că dacă aș putea ajunge într-o bună zi să ating un domeniu atât de inaccesibil, m-aș simți ca și când l-aș fi prins pe Dumnezeu de picior. La latină am și intrat atunci, la admitere, și nu printre ultimii.       
La sfârșitul studiilor am ales un subiect legat de sublim. „Conceptul  de tensiune spirituală și pathos în Tratatul despre sublim de Pseudo-Longin" (Anonymus), secolul I e.n.  Ajunsă în Franța, am făcut doi ani de DEA – Diplomă de studii aprofundate la Sorbona în sânul  Facultății de studii de greacă veche, la îndemnul domnului Jacques Bompaire, rectorul de la Sorbona, care el însuși scrisese între 1974-1975 un studiu despre același tratat. 
Fiecare dintre noi fusese preocupat de problema integrității  acestui manuscris, despre care mari lingviști de-a lungul secolelor susținuseră că era incomplet și că subiectul patosului ar fi fost tratat în altă lucrare, pierdută. În timpul acestor conversații cu Rompaire am aflat cu stupefacție că fiecare dintre noi dovedise că nu lipsesc decât 5-6 rânduri din tratat. Domnul Bompaire prin metoda filologică, eu prin metoda epistemologic genetică. Cunoșteam metoda din cărțile consultate în România, la Biblioteca pedagogică, în limba franceză. Nu știu dacă existau discoteci în România la vremea mea, dar cunoșteam toate bibliotecile din București, și erau câteva: cea de la Universitatea mea, Biblioteca Centrală universitară, Biblioteca Academiei…
 
- Cum ați ajuns la cariera dintâi: responsabilă de colecțiile în limba română la Biblioteca Națională a Franței?
- Timp de 22 de ani am fost „Chargée de collection en roumain" la Biblioteca Națională a Franței, deci responsabila domeniului românesc (România si Moldova ex-sovietică). În ultimii cinci ani, responsabilitățile mele s-au extins și la literatura italiană, devenind „Chargée des collections en littératures et langues italienne et roumaine". Aceasta presupune selectarea cărților care intră în fondurile Bibliotecii Naționale a Franței prin achiziție si donație. Plus, în ambele cazuri, traduceri, cercetare, relații cu editorii și furnizorii.
 
Biblioteca Națională a Franței fiind o bibliotecă de cercetare și de conservare patrimonială, selectarea titlurilor e foarte exigentă. La un moment dat am început să cumpăram și filme, iar acum și alte produse audiovizuale pentru consultare online. Producția editorială românească e foarte variată și relativ vastă. In afara de literatură, reținem operele de răsunet internațional, dar nu mă privez de la a da o șansă și unor cărți mai speciale, de exemplu o carte despre scrierea dacilor.
 
Achiziția unei cărți pentru fondul Bibliotecii Naționale a Franței presupune un lung proces de informație. Am la dispoziție câteva ziare, la care eu însămi i-am abonat: România literară, Luceafărul, Contrapunct, Viața românească, România liberă, Adevărul. Am cultivat și prezența producțiilor ieșite din minoritățile naționale: tratate de istorie a macedonenilor, literatură și studii de limba evreiască, germană, maghiară, aromână, țigană. Am avut bucuria să constat că cercetătorii veneau de departe ca să le studieze, de exemplu o cercetătoare din Israel se interesa de limba romilor în general și de a celor din România în particular. 
O altă sarcină erau expozițiile comemorative în jurul lui Cioran, Ionescu, poezie sau Les Belles Etrangères – Cea mai bună literatură straină – o acțiune de promovare a scriitorilor străini în Franța organizată de Centrul Național al cărții, cu ocazia Salonului Cărții de la Paris. România a fost cinstită de două ori : în 2005 și în 2012 .
 
 
Străbunicul lui Victor (fiul ei cu fostul  soț, Andrei Paleolog, n.red), V. G. Paleolog, trăise vreo 20 de ani la Paris, prieten cu Constantin Brâncuși, pentru care a scris în franceză primul articol de exegeză. Am trimis calculatoare, imprimante și copiatoare profesionale la Biblioteca județeană din Oradea, iar după 2 ani și jumătate de luptă cu administrația Bibliotecii Naționale a Franței, am reușit să trimit 5.600 de cărți la Târgu Jiu, la Biblioteca de arte Constantin Brâncuși și Biblioteca județeană. Donațiile nu sunt prevăzute în statuturile noastre: suntem o bibliotecă de patrimoniu, nimic nu iese, chiar dacă este demodat.
 
- V-a adoptat cu adevărat Franța? A devenit ,,acasă"?
Cu un picior în Franța sunt din 1987, dar am sosit abia pe 14 august 1989. Cu statut de apatrid: renunțarea la cetățenia română, cerută forțat și plătită vreo 3.200 de franci pe vremea aceea, unul dintre criteriile obligatorii pentru a obține talonul roșu. La sosire am fost trecută sub protecția Franței, cu statut de refugiat politic. Pe noul meu pașaport de culoare maro, nu verde închis ca al cetățeanului francez, era marcat apatrid. Cu drept de circulație în lumea întreagă în afară de România, scris negru pe alb. Deci trăiesc în Franța de aproape 30 de ani.
 
În primele două săptămâni mi-a fost greu să accept pustietatea Parisului, specifică lunii august. Cum ajunsesem seara, nu am văzut Parisul decât pe 15 august, mare sărbătoare. Orașul era mort, obloanele magazinelor trase în plină zi. În ziua aceea am fost la slujbă la Notre Dame. Fără să-i ofensez pe francezi, recunosc că mi se păruseră conservatori și mai puțin emancipați decât românii. În plus, toată lumea se îmbrăca la fel, de preferință gri, negru, eventual bluemarin. Mai târziu am învățat că există și coduri vestimentare în funcție de categoria socială sau profesională, de locul de domiciliu. Cei mai „originali" – păr verde, încălțăminte cu platformă și altele, vin din banlieu.
 
Francezul este cartezian, dar fără să-l cunoască pe Descartes neapărat. Ajutat de limbă, va reuși un fel de precizie în exprimare. Alții ar putea interpreta aceasta ca o jenantă etichetare, dar franceza este o limbă „grea".
O mare cumpănă a fost în ziua în care am dorit să cumpăr o franzelă caldă, și negăsind cuvântul „baghetă" scris pe undeva, i-am arătat cu mâna și vânzătoarea s-a prefăcut că nu înțelege. După care mi-a pus în brațe o pâine mare cât roata carului, cu o coajă groasă de netăiat, care m-a costat o avere și din care a trebuit să mâncăm timp de aproape două săptămâni.
Primul  meu post a fost la muzeul Luvru, pentru proiectul Joconde, una dintre primele baze de date culturale de amploare. Am avut rolul de redactor al notițelor descriptive în Departamentul de arte grafice. Fiecare notiță trebuia să cuprindă maximum 76 de caractere, plus index de nume și index geografic. Acest loc mi-a permis să am în mână desene de Rafael sau de Leonardo da Vinci, deoarece verificarea era adesea necesară.
Lucram pe baza unor fotocopii de format în folio, trase după inventarele foarte precise datând din secolul XIX. Un specialist nu are dreptul să ceară să consulte un desen de Rafael decât o singură dată în viață. De atunci încoace, Joconde este pe internet, descrierea e completată și de 2 fotografii, așa că viața cercetătorului a devenit mai puțin dramatică.
Am sosit în Franța în anul sărbătoririi bicentenarului revoluției franceze din 1789. Cu această ocazie a fost lansat proiectul  construcției unei mari biblioteci naționale care să o includă pe cea veche, dar care să devină deschisă tuturor. Dupa un an și 8 interviuri am reușit să am un post de responsabilă de achiziții pentru fondurile în acces în următoarele domenii: literatură și limbă latină și greacă veche, științele auxiliare ale istoriei (epigrafie, paleografie, heraldică, genealogie, papirologie) și Bizanț (istorie și literatură).
În favoarea mea pentru acest post, aveam acces la 9 limbi și învățasem arhivistica și paleografia în timpul postului meu la Episcopia Aradului, unde fusesem responsabilă de arhiva istorică în care primele acte datau din 1738. Acolo am descoperit manuscrise iluministe din Transilvania, în limba latină, despre care am scris, și alte documente importante.
Grație faptului că am avut onoarea să port aceste responsabilități, îndrăznesc să cred că – cel puțin intelectual – Franța ma adoptase. După 4 ani în care am definitivat colecțiile în acces liber (10.000 de cărți comandate), în 1995 mi s-a propus să fiu responsabilă pentru latină, greacă veche și arta antică. Am refuzat această prestigioasă propunere și am cerut domeniul românesc, care era neglijat de prin anii '40, deoarece nu era ținut de un specialist în limba română.
Eu trăisem revoluția din 1989 în Franța și doream să-mi exprim indignarea cu privire la imaginea României în străinătate: copiii abandonați, țiganii și câinii fără stăpân. Acesta era unghiul preferat al jurnaliștilor în acea perioadă. România nu merita un asemenea tratament. Decizia vieții mele a fost luată: îmi sacrific pasiunea pentru latină pentru a încerca să contribui la ameliorarea imaginii României. Dar am continuat să fac cercetare și să public și în domeniul vechi.
În 2011 mi s-a propus și domeniul italian (literatură și limbă, inclusiv dialectele) și nu am refuzat. Am continuat să fac achiziții în aceste două domenii, să accept sau nu schimburile internaționale și donațiile, să fac expoziții comemorative, scriitorii  români în alternanță cu Dante, Boccacio, Tabucchi și alții.
- Pasiunea pentru modă a existat dintotdeauna: cum a ajuns să se transforme într-o carieră de model senior?
- Într-adevăr pasiunea a existat mereu. Mi-am format gustul în Bărăgan, unde lumea nu avea decât o singură ținută vestimentară, dar purta haine de calitate. La plecare, luaseră cu ei ce aveau mai bun.
Coafura mi-a fost descoperită de mama, care mi-a rasucit parul în buclă, fiindca nu-l suportam pe frunte. M-am văzut datorită unei rare fotografii făcute în Bărăgan. Mă opusesem drastic să apar în ea, fiindcă-mi lipsea un efect de îmbrăcăminte pus la uscat. Inutil să mi se spună că nu se vedea fotografie. Eu știam! Astăzi mă bucur să am acea poză.
Rochiile mi le desena mama, apoi eu singură și mama le executa. Mai târziu le și coseam eu însămi. Am învățat croitoria timp de un an, în paralel cu școala, la 13-14 ani. Astfel am putut s-o ajut pe mama, dar mi-a folosit tot restul vieții. Lucrul de mână îmi dă sentimentul de libertate și mă destind.
Ani de-a rândul mi-am confecționat singură ținutele. Mama avea o mașină de cusut Ringschiff,  iar eu o Zinger. Am daruit-o, în speranța că o să mă debarasez de această pasiune ca sa-mi degajez timp pentru viață. Consecința: acum cos de mână!
De la modă la model? Tocmai intram într-o expoziție, o vizită de curtoazie pentru un profesor străin, când mă văd interpelată de un tânăr înalt, cu șapcă: „Ca fait un an que je cherche votre tête!" (Vă caut de un an!) Pe cartea de vizită scria director artistic la Emmanuelle Khanh. M-am gândit 2 săptămâni, am trimis un SMS și așa a început. După care am fost contactată de o agenție și am continuat în acest domeniu. Am apărut în Grazia France și Grazia Italia acum doi ani și la jurnalul de seară de la TF1. Am povestit despre mine în Huffington Post. Întâmplarea a făcut să mă transform încet-încet dintr-o persoană invizibilă într-una vizibilă.
- Lucrurile s-au derulat rapid: cum au apărut prezentările, după momentul descoperirii de către acel director artistic?
Primul meu simulacru de prezentare a fost, de fapt, în 1987, la defileul de istoria modei din colecțiile Muzeului municipiului București. Se întâmpla la Palatul Știrbei, unde eu eram muzeografă. Deși purtam o rochie bleu 1840 magnifică, nu prea am îndrăznit să privesc nici sala și nici obiectivul foto. Prima adevărată defilare a fost în 2014, pentru Ken Okada.
În realitate, după ce am realizat campania pentru marca de ochelari Emmanuelle Khanh, am fost contactată de o agenție de modele. Am realizat campanii de publicitate prin intermediul lor, dar propunerile de prezentări de modă mi-au venit direct. Începusem să fiu invitată la defileuri și am tot fost vazută. A doua prezentare majoră a fost în 2015, tot pentru Ken Okada. Acum, pe 26 ianuarie, la hotelul „George le V", am defilat pentru Haute couture orientale. A fost o defilare propusă spontan, în realitate eram invitată în postura de „guest star".
- Care a fost experiența care v-a marcat cel mai tare, în noua postură de manechin senior?
O întâmplare m-a marcat puternic. Într-o bună zi aterizez la agenția „Parallèle" din Paris, la brațul unei tinere prietene de 22 de ani, ca s-o înscriu. Era torid și aveam de așteptat, iar domnișoara care ma însoțea nu se simțea foarte în largul ei. Am făcut prezentările, iar directorul agenției mi-a răspuns: „Mai degrabă vă luăm pe dumneavoastră". Așa am ajuns la un casting pentru Louis Vuitton, un scurt-metraj distribuit la cinema și numit „Invitation au voyage 2. A Venise" Numarul 1 este „A Paris". Realizată de Roman Gavras, în iunie 2013, în compania sonoră și fizică a lui David Bowie și cu modelul Arizona Muse în rolul central.
Filmările s-au derulat timp de patru zile, în palatul Zenobio de la Veneția. Eu purtam o rochie bleu cu diablotini, secolul XVII, iar rolul meu, dintre cele 120 de persoane (manechini, actori, dansatori cu costume din toate epocile) era să realizez secvența de râs. Purtam o mască neagră din plastic, două mâini întoarse în jos care descopereau ochii și-mi lăsau la vedere coafura. La întrebarea grijulie a Arizonei Muse, care s-a ridicat de la clavecin unde statea alaturi de David Bowie, daca masca „mă face sa sufar cumva", mi-am dat seama ca sunt roșie și că fac alergie la plastic. Îi mulțumesc.
Am spus că am găsit soluția: voi cere să fiu îmbălsămată în pudră de talc. Veneratul David Bowie nu se mișca de la locul lui, au fost trei secvențe de râs, la a doua directorul de platou a izbucnit în hohote, iar după a treia întreaga asistență a aplaudat.
O altă mare propunere,  un rol à contre emploi, adica nu deloc în „genul" meu, a fost în 2014. Mă aflam la Espace Vuitton, devenit anul trecut Fondation Vuitton, pentru întâlnirile filozofice sub titulatura „Je suis l'autre – Eu sunt celălalt". Antoine Scalese, care pe atunci lucra la Spațiul Vuitton, a scris un scenariu pentru mine și m-a rugat să-l interpretez. M-am lăsat convinsă. Asa s-a nascut „La leçon de violon – Lecția de vioară". Cu o altă agenție am fost acum o lună la Roma, unde am pregătit o secvență pentru lansarea unui nou parfum Bulgari, într-un palat.
- Cum vi s-a schimbat viața de când ați devenit model?
- Mentalul în primul rând. Încerc să cultiv spiritul de frumos și sublim în acțiune și receptare. Apoi sunt mereu pregătită pentru orice provocare intelectuală, deplasare sau decizie. Încerc să fiu eficientă și se impune să fiu și mai disciplinată. Viața mea e reglată ca un ceas bine uns și cronometrată: între orarul de respectat la birou, propriile inițiative de cercetare care mă rețineau acolo până seara târziu, obligațiile personale și cele legate de noua mea orientare profesională, a trebuit sa traiesc timpul la multiplul trei! Agenda mea este ținută la zi, dar trebuie sa las loc de surprize.    
Am învățat să privesc în față succesul sau insuccesul, am câștigat în autonomie. Și, culmea, am câștigat în autenticitate. Datorită celorlalți, am învățat să mă cunosc pe mine. Datorită imaginilor și emoțiilor pe care le redau, am devenit mai naturală. Această experiență m-a apropiat de mine însămi și de ceilalți. Sunt pozitivă, eram și înainte, dar cred că am devenit mai cool. Am adaugat un grad la capitolul stimă de sine, poate cel care-mi lipsea.
 RODICA
Mi-am inventat un stil vestimentar simplu, dar „sofisticabil"! Une robe trois trous, deci o rochie fara mâneci, nedecoltată, de preferință neagră sau albă, peste care pun un pulover cu nasturi la birou sau cinema, o vestă pentru ședințe sau pentru o ocazie la birou (les pots de départ sunt numeroase, având în vedere că efectivul Bibliotecii este de 2.500 de persoane) și un bolerou sau un mantou lejer pentru cocteiluri sau vernisaje. Îl pastrez la operă, dar îl scot la supeu, spre miezul nopții, și astfel apar în rochie de seară!
- Cum se raportează francezii la vârstă, spre deosebire de români?
- Mă întreb dacă românii vor să promoveze tinerii ca un fel de revanșă asupra generației care a deținut puterea înainte. Dar și în Franța tineretul este presupus dinamic, întreprinzător și plin de resurse, simbol al unui anumit spirit de întreprindere și garant al succesului. Doar că în Franța lucrurile se schimbă ușor. Deplasarea limitei de vârstă pentru statutul de senior de la 40 la 60 de ani, ameliorarea condiției fizice a seniorilor/pensionarilor și nivelul de viață mai ridicat (ca urmare a salariilor mari dobândite în „anii lor de glorie" 1980-1990) decât al tinerilor activi, toate astea suscită un vizibil interes.
 
În Franța, seniorii sunt valorizați pentru că ei contribuie la promovarea masivă a unor unor produse sigure: estetică, întreținere fizică, voiaje, cluburi de destindere, activități specifice acestei categorii de vârstă. E o categorie care are nevoie de aceste servicii și care dispune de potențialul necesar, fizic și financiar. Apropo de vârstă, am citit undeva că aici femeia până la 40 de ani este o femeie frumoasă iar de la 40 de ani trebuie să devină un suflet frumos. „Jusqu'à 40 ans une belle femme, après, une belle âme".
 
Această vârstă de 40 de ani a fost depășită deja cu 20 de ani. Acest nou tip de respect inter-generațional s-ar putea exporta în toata Europa. Pentru prezentarea de la Haute coiffure française, organizată de L'Oréal în septembrie 2016 (la care a participat și România), trei manechine principale aveau o oarecare vârstă, iar dintre acestea, podiumul central mi-a fost acordat mie.
 
Fine Society: Ce au franțuzoicele în plus și ce putem învăța noi din asta?
Rodica Paléologue: Sacha Guitry a spus „Dacă luxul este legat de bani, eleganța este legată de educație" (Le luxe est une affaire d'argent, l'élégance, une question d'éducation). Ce diferă la ele? Mai multe lucruri.
În primul rând mentalul. Deși sunt departe de a fi atât de frumoase ca româncele, franțuzoaicele își poartă vârsta cu eleganță. Aceasta rezultă dintr-un fel de rezervă, respect și capacitate de a-i asculta pe ceilalți fara să-i întrerupă (être à l'écoute, a doua regulă a eleganței).
Apoi, stăpânirea de sine. O reală autonomie și afirmare discretă a personalității. Franțuzoaica își cultivă gusturile și pasiunile. La 20 de ani, prin anii 60-70, generația franțuzoaicelor de după război a fost rasfățată. Ele au evoluat într-un climat de opulență, eleganță și glamour. Prin urmare, franțuzoaica e șarmantă, nu v-ar jigni niciodată, are o formă de politețe care o și ține departe de conflicte personale. A fost educată să nu se facă remarcată, dar știe că merită să i se acorde importanță. Este întreprinzătoare, eficace și caută efectul fără ostentație.
 



The 3 Dimensions of a Great Wine


Matt Kramer


It's arguably the most commonly used phrase in wine appreciation: "It's a great wine." Indeed, the concept of "great" underlies all sorts of wine discussions. The aspiration of many wine producers (and wine drinkers) is to reach the summit of "great."

But what's involved? Even the most easygoing wine lovers know that merely liking a wine doesn't vault it into the category of great. Surely, every wine lover has his or her criteria, whether articulated or just I-know-it-when-I-see-it.

Commenting on one of my recent columns ("What You Bring to It"), Tone Kelly asserted, "A great wine is like a marathon or long cross-distance runner. Early on in its life it is full of energy and enthusiasm. When it is very young it may only go with strong, robust dishes. As it approaches middle age, the subtleness and nuance must be paired with food accordingly. … To me, a great wine should show well through all the phases of its life. Only a few do."

That's certainly one way to look at it. Many wine lovers view a wine's ability to age as a prerequisite to greatness. As Mr. Kelly notes, a sort of gyroscopic ability to deftly navigate the forces of ebullient, fruity youthfulness and, later, the subtleties of maturity, with almost balletic control is considered essential. A great wine, if I understand Mr. Kelly aright, is one that is rewarding—or at last balanced—at every phase of its life.

Myself, I would submit that in order for a wine to be "great" the following three words—values, really—must be present:

Transformation. The business of a wine being able to age well is an expectation common to nearly everybody's notion of greatness, almost an unthinking given. Yet an ability to age is, I would submit, not in itself sufficient. Rather, it's a wine's ability to transform that is fundamental to the accolade of "great."

More than any other single criterion, the capacity to transform is what distinguishes the great from the good—not only with wine but also among different grape varieties.

Nobody disputes that Nebbiolo (the grape of Barolo and Barbaresco) is inherently superior to Barbera. The reason is as simple as it is indisputable: Even the best Barbera wine cannot transform to anywhere near the degree that a Nebbiolo can and does. Barbera, like many grapes, can create a wine that endures for decades. But the wine transforms grudgingly, if at all. It only just gets smoother. (I often find the same to be true with Tempranillo, which can endure beautifully, even elegantly, yet only rarely seems to transform. Fanciers of the variety, doubtless more knowledgeable than I, submit that this is more a matter of site than an intrinsic limitation of the variety.)

Transformation is why certain grape varieties are celebrated as great: Cabernet Sauvignon, Pinot Noir, Riesling, Chardonnay and a handful of others. When grown in the right climates and, yes, soils, wines made from these varieties are capable not merely of living long and prospering but of caterpillar-to-butterfly transformations.

Indeed, such an anticipated—expected, even—transformation is why we choose to age these wines at all. Otherwise why bother, except maybe to smooth out some rough tannins?

Worth noting, by the way, is a new feature of our era: the possibility that grape varieties previously dismissed as lesser might, given superior sites, improved winemaking and lower yields, turn out to be better than once thought. Certainly, we're seeing vastly finer versions of many grape varieties—Furmint, Juhfark, Blaufränkisch, Trebbiano, Nerello Mascalese, Touriga Nacional, Malbec, even Cabernet Franc—than ever before. Are they great? That's another way of asking: "Can they transform?" Only time in the bottle can tell us.

Layered. My second nomination among the three essential values that a wine requires in order to be considered great is "layered." You might say "complex." Fair enough. I like layered as a term because it suggests not just a multiplicity of flavors but of a taster's sense of, well, a sort of vinous striptease. As it slowly unpeels, a layered wine keeps your attention.

Too many wines today are monolithic. They trade on powerful fruit which, like a car with a lot of torque, snaps your head back with its force. You're impressed. This baby's got the stuff, you say. But after a while, you're fatigued. You know the reason, of course: no layers.

Great wines are always—allow me to repeat this—always layered. Really, I cannot think of an exception—not a sweet German Riesling, a great Spanish Sherry, not any of the usual array of acclaimed Pinot Noirs, Cabernets, Chardonnays and such, nor even a Vintage Port. If it's not layered, it ain't great.

Having put it so bluntly, I necessarily must also acknowledge that often this matter of a wine having layers isn't easily evident in the wine's youth. Sometimes it is. Pinot Noir is a good example of a wine that even in extreme youth can at least suggest layers.

But other wines, such as Cabernet Sauvignon, require time in the bottle for a judgment to be rendered.

This, by the way, is why even the best and most experienced tasters can be wrong about the future of a young wine, especially one with no track record, as is common in many new winegrowing areas around the world. Will this impressive-when-young wine emerge over time as a layered beauty? Sometimes I've been right in predicting it and other times I've been over-optimistically off the mark. (Personally, I'd rather be generous, preferring to be optimistic in my hopes for promising wines.)

Persistence. This is an unusual word in the notion of "great," yet, over time, I've come to conclude that persistence in a wine is essential.

Here we return to Mr. Kelly's summation that "a great wine should show well through all the phases of its life. Only a few do." That sums up persistence.

The ability of a wine to present at every stage of its life its flavors and complexities is a prerequisite to greatness. When a wine is young, this element of persistence is no challenge at all. The wine is full of sap. "Palate-staining" is a commonly used contemporary tasting term—and an evocative one.

Yet with maturity, lesser wines lose persistence. They fade. You get not only a sense of diminished flavor saturation, which is to be expected, but also a weakened sense of flavor definition. You feel the wine is tiptoeing out the door.

Great wines, even as their flavor intensity inevitably diminishes, never leave you with a comparable sense of diminished persistence. Instead, their life force, even in an ever-frailer body, is strong. The flavors and complexities that remain are somehow illuminated from within and, above all, are beautifully defined and delineated. The wine's persistence is surprisingly intense.

This value of persistence struck me forcibly a couple of years ago while tasting through two dozen or so 1955 red Burgundies at a tasting put on by Lalou Bize-Leroy to celebrate the 60th anniversary of her extraordinary career in wine. Although the likes of grands crus Chambertin, Musigny and Richebourg were present, so too were lesser wines such as a modest Monthélie.

The best wines of the tasting—including that Monthélie—displayed the persistence to which I'm referring. Flavors lingered, even somehow elongated themselves. You couldn't quite say these 60-year-old wines were palate-staining, of course. But you could say they were insistent, even penetrating. Great wines retain persistence. Without it, they're ghosts, sensed but not really felt, the life force drained.

Of course these are only just three words/values for what makes a wine great. Others surely exist—many others even. Nominations, anyone?


miercuri, mai 10

Young, French and Angry


Winegrowers in Southern France complain that cheap Spanish wine is undercutting them, but is the answer in the marketplace, or in violence?
Photo by: Courtesy Jeunes Agriculteurs
Cleanup needed on aisle nine—young winemakers have targeted Spanish wines.

Suzanne Mustacich

      

Dozens of winegrowers from France's Languedoc region swept through three supermarkets in Nîmes on March 30, in search of wine they believe is threatening their livelihood: low-priced Spanish wine. To the dismay of supermarket staff, who stood watching, the vigilante vignerons climbed the shelves, smashing wine bottles and emptying boxed wine cartons onto the floor of the aisle. They piled shopping carts with more bottles, which they subsequently dumped on the pavement of the parking lot.

The growers—the combined forces of the Jeunes Agriculteurs (JA) of the Gard region and the recently formed Syndicate of Vigernons Gardois—argue that the packaging of these wines hoodwinks consumers into thinking they are buying French wine. "We undertook this sweep to put pressure on the supermarket," said Zoé Cuxac, a JA spokesperson.

A day later, Madrid responded with a scathing letter from its ministry of foreign affairs to counterparts in Paris, denouncing the continued attacks on Spanish wine as an "attack on freedom of trade" and a "blatant violation of the single market, a fundamental pillar of the European Union."

This is not the first action by the JA. On Jan. 17, the activists drove to the toll booth at Gallargues-le-Montueux on the A9 autoroute, on the border between the Gard and Hérault departments. They encircled tanker trucks, demanding to see the bills of lading detailing their cargo. "We made sure they understood we would not hurt them or their truck," said Anais Amalric, copresident of the JA.

A tanker belonging to a French négociant had picked up Spanish wine in the port of Sète, which was to be delivered to Saone et Loire for the production of flavored wine. The activists opened the valves and emptied the tanker onto the pavement.

Demanding to be heard

Violent protest by winemakers in the Languedoc is nothing new. It dates back a century. And for more than a decade now, a group called the Comité Régional d'Action Viticole (CRAV) has been attacking targets. Their anti-globalization complaints were even picked up by French presidential candidate Marine Le Pen.

In separate attacks since January, the graffiti tags of the Comité d'Action Viticole (CAV) and CRAV have been found at various crime scenes, including a tanker truck in Narbonne emptied of its cargo of Spanish bulk wine; the torched Béziers offices of Vergnes and Passerieux, one of the biggest wine brokers in France; the destroyed pick up area of a drive-thru supermarket; an arson attack on the building housing the refrigeration system of an Intermarché supermarket; shopping carts set ablaze in supermarket parking lots; and two explosions targeting négociant Jeanjean in Saint-Félix-de-Lodez.

For the Spanish government, the violence represents "a bankruptcy of the rule of law." The arson attacks are being investigated by Montpellier authorities. In the past, French prosecutors have gone after both CAV and CRAV, whose actions have included kidnapping, vandalism and bombings.

It's unclear whether the JA activists will be prosecuted. "We don't know. We're waiting for the phone to ring," admitted Amalric.

Unlike the CAV and CRAV combatants, the JA activists don't hide their identities. And recently they announced softer battle tactics. "We realized it wasn't the best image for us—that of 'destroyers,'" said Cuxac.

"We're a syndicate, and we want to have a dialogue, said Amalric, who has 99 acres under vine and sells to a local cooperative. "If I hid my face behind a balaclava, we wouldn't be meeting with Prodis [the wine subsidiary of Carrefour]."

JA's leaders met with Carrefour management in March. The supermarket is a top retailer for wine in France. JA members hope the meeting will be the first step toward securing a three-year supply contract with fixed prices for their wine and long-term partnerships with the supermarkets and négociants, said JA copresident Lionel Puech.

JA has also recently launched an educational campaign that includes handing out flyers outside supermarkets. "We've included a coupon for a 5 percent discount on wine bought at the local caves and co-ops," said Cuxac.

Injustice or economics?

But neither flyers, nor coupons, nor even attacks on supermarkets change the fact that Spanish bulk wine is almost half the price of French bulk wine, and the prices are stable. "The Spanish sell the wine at €32 per hectoliter, and with the transport to France, it arrives at €40 per hectoliter," said Puech, who runs his family's 89-acre vineyard in the Pays d'Oc. "We sell at €80 to €85 per hectoliter. We don't have the same labor costs, and they can use cheaper vine treatments banned in France."

Last year, France imported more than $730 million worth of foreign wine, and the vast majority, the equivalent of 68 million cases, was bulk wine without Geographical Indication or varietal. More than 61 million cases came from Spain. The cheap table wine is used for bag-in-the-box, high-volume brands and flavored wine drinks.

"Over the last decade, Spain has reorganized part of its entry-level wine production. They are producing large quantities in an industrial way. Italians are also quite well organized," said Philipipe Castéja, CEO of négociant Borie Manoux and a council member in the trade group Fédération des Exportateurs de Vins & Spiritueux de France.

In France, struggling growers are grubbing up vines and leaving the land fallow. "We lost 5,000 hectares [12,355 acres] last year because of structural problems with agriculture in the south," said Casteja. "There's been no effort to encourage people to create bigger estates."

"In the Languedoc, we've lost 13 percent of the vine surface area in 10 years," said Puech.

In an interview with Wine Spectator, Henri Cabanel, who is both a winegrower and a senator representing Hérault, offered a suggestion: "Rather than resisting and fighting with each other, I think we, the growers, need to develop a strategy with the négociants and supermarkets, agreeing to supply them with a certain amount of low-end, mechanized production while respecting French quality. It's a win-win solution."

Cabanel owns a 67-acre vineyard in Servian, selling his crop to the local cooperative, Les Vignerons de l'Occitane, of which he was once the president. He argues that cooperatives are well placed to manage vast, irrigated, mechanized vineyards.

Most growers are producing wine with Geographic Indication, which is held to higher standards and costs more to make. "The négociants need wine without Geographic Indication and growers aren't producing it," Cabanel said. "It's wiser to supply the entire price range. This is a commercial strategy."

Castéja agrees. "We have the space, the same climate. Spain has done it. France can do it."

Given a larger supply of wine at low, stable prices, French exporters say they will not only remain competitive but conquer new markets. "We, the French, can sell more wine," said Castéja. "Definitely."

But JA leaders are skeptical. "French vineyards have been through many crises. We were told by the négociants that we produced too much wine, so we changed the grape varieties, chose clones that were less productive, invested in our cellars to improve quality," said Puech. "And now they say we must produce more at a lower quality. That's taking us back 20 years. We'll never be able to compete with Spain's low prices—our payroll taxes are higher."

And so the debate continues. But will the young vignerons continue with negotiations and peaceful protests? Or will bottles start smashing again?