Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!


marți, mai 31

romanilor plecati, dar nu numai

iata de ce trebuie sa va invatati copiii (si) limba romana, oriunde sunteti:

A cognitive neuroscientist, Ellen Bialystok has spent almost 40 years
learning about how bilingualism sharpens the mind. Her good news:
Among other benefits, the regular use of two languages appears to
delay the onset of Alzheimer's disease symptoms. Dr. Bialystok, 62, a
distinguished research professor of psychology at York University in
Toronto, was awarded a $100,000 Killam Prize last year for her
contributions to social science. We spoke for two hours in a
Washington hotel room in February and again, more recently, by
telephone. An edited version of the two conversations follows.

Q. How did you begin studying bilingualism?

A. You know, I didn't start trying to find out whether bilingualism
was bad or good. I did my doctorate in psychology: on how children
acquire language. When I finished graduate school, in 1976, there was
a job shortage in Canada for Ph.D.'s. The only position I found was
with a research project studying second language acquisition in school
children. It wasn't my area. But it was close enough.

As a psychologist, I brought neuroscience questions to the study, like
"How does the acquisition of a second language change thought?" It was
these types of questions that naturally led to the bilingualism
research. The way research works is, it takes you down a road. You
then follow that road.

Q. So what exactly did you find on this unexpected road?

A. As we did our research, you could see there was a big difference in
the way monolingual and bilingual children processed language. We
found that if you gave 5- and 6-year-olds language problems to solve,
monolingual and bilingual children knew, pretty much, the same amount
of language.

But on one question, there was a difference. We asked all the children
if a certain illogical sentence was grammatically correct: "Apples
grow on noses." The monolingual children couldn't answer. They'd say,
"That's silly" and they'd stall. But the bilingual children would say,
in their own words, "It's silly, but it's grammatically correct." The
bilinguals, we found, manifested a cognitive system with the ability
to attend to important information and ignore the less important.

Q. How does this work — do you understand it?

A. Yes. There's a system in your brain, the executive control system.
It's a general manager. Its job is to keep you focused on what is
relevant, while ignoring distractions. It's what makes it possible for
you to hold two different things in your mind at one time and switch
between them.

If you have two languages and you use them regularly, the way the
brain's networks work is that every time you speak, both languages pop
up and the executive control system has to sort through everything and
attend to what's relevant in the moment. Therefore the bilinguals use
that system more, and it's that regular use that makes that system
more efficient.

Q. One of your most startling recent findings is that bilingualism
helps forestall the symptoms of Alzheimer's disease. How did you come
to learn this?

A. We did two kinds of studies. In the first, published in 2004, we
found that normally aging bilinguals had better cognitive functioning
than normally aging monolinguals. Bilingual older adults performed
better than monolingual older adults on executive control tasks. That
was very impressive because it didn't have to be that way. It could
have turned out that everybody just lost function equally as they got

That evidence made us look at people who didn't have normal cognitive
function. In our next studies , we looked at the medical records of
400 Alzheimer's patients. On average, the bilinguals showed
Alzheimer's symptoms five or six years later than those who spoke only
one language. This didn't mean that the bilinguals didn't have
Alzheimer's. It meant that as the disease took root in their brains,
they were able to continue functioning at a higher level. They could
cope with the disease for longer.

Q. So high school French is useful for something other than ordering a
special meal in a restaurant?

A. Sorry, no. You have to use both languages all the time. You won't
get the bilingual benefit from occasional use.

Q. One would think bilingualism might help with multitasking — does it?

A. Yes, multitasking is one of the things the executive control system
handles. We wondered, "Are bilinguals better at multitasking?" So we
put monolinguals and bilinguals into a driving simulator. Through
headphones, we gave them extra tasks to do — as if they were driving
and talking on cellphones. We then measured how much worse their
driving got. Now, everybody's driving got worse. But the bilinguals,
their driving didn't drop as much. Because adding on another task
while trying to concentrate on a driving problem, that's what
bilingualism gives you — though I wouldn't advise doing this.

Q. Has the development of new neuroimaging technologies changed your work?

A. Tremendously. It used to be that we could only see what parts of
the brain lit up when our subjects performed different tasks. Now,
with the new technologies, we can see how all the brain structures
work in accord with each other.

In terms of monolinguals and bilinguals, the big thing that we have
found is that the connections are different. So we have monolinguals
solving a problem, and they use X systems, but when bilinguals solve
the same problem, they use others. One of the things we've seen is
that on certain kinds of even nonverbal tests, bilingual people are
faster. Why? Well, when we look in their brains through neuroimaging,
it appears like they're using a different kind of a network that might
include language centers to solve a completely nonverbal problem.
Their whole brain appears to rewire because of bilingualism.

Q. Bilingualism used to be considered a negative thing — at least in
the United States. Is it still?

A. Until about the 1960s, the conventional wisdom was that
bilingualism was a disadvantage. Some of this was xenophobia. Thanks
to science, we now know that the opposite is true.

Q. Many immigrants choose not to teach their children their native
language. Is this a good thing?

A. I'm asked about this all the time. People e-mail me and say, "I'm
getting married to someone from another culture, what should we do
with the children?" I always say, "You're sitting on a potential

There are two major reasons people should pass their heritage language
onto children. First, it connects children to their ancestors. The
second is my research: Bilingualism is good for you. It makes brains
stronger. It is brain exercise.

Q. Are you bilingual?

A. Well, I have fully bilingual grandchildren because my daughter
married a Frenchman. When my daughter announced her engagement to her
French boyfriend, we were a little surprised. It's always astonishing
when your child announces she's getting married. She said, "But Mom,
it'll be fine, our children will be bilingual!"

"SPECIAL TASKS. The Memoirs of an unwanted witness: a Soviet Spymaster"

Cartea de faţă, Misiuni Speciale. Memoriile unui martor nedorit: un şef sovietic de spioni, de Pavel şi Anatoli Sudoplatov, a produs consternare la apariţia ei la editura Little, Brown and Co. din New York. Puţine cărţi publicate în America au provocat dezbateri atât de aprinse între istorici ca această autobiografie a generalului-locotenent Pavel Anatolievici Sudoplatov.



Printre dezvăluirile cărţii se numără: modul în care savanţii atomişti Oppenheimer, Fermi, Szilard, Fuchs şi Pontecorvo au furnizat sau au permis transferul de informaţii ştiinţifice esenţiale către URSS; cum a organizat Sudoplatov asasinarea lui Lev Troţki la ordinul direct al lui Stalin; rolul real jucat de soţii Alfred şi Ethel Rosenberg în spionajul atomic al URSS; de ce a inventat Stalin complotul medicilor şi conspiraţia sionistă din URSS, care i-a distrus pe evreii sovietici; cum a creat Stalin criza Berlinului pentru a preveni folosirea de către SUA a bombei atomice împotriva iminentei victorii comuniste în China; cum au organizat Hruşciov şi colegii lui arestarea şi împuşcarea lui Beria pentru a şterge propria lor complicitate la crimele lui Stalin.

Cine este Pavel Sudoplatov?

„SPECIAL TASKS. The Memoirs of an unwanted witness: a Soviet Spymaster” (MISIUNI SPECIALE. Memoriile unui martor nedorit: un şef sovietic de spioni), de Pavel Sudoplatov, Anatoli Sudoplatov, publicată de editura Little, Brown and Co. din New York, 509 pagini

Cititorul se va întreba cine este acest autor şi cum a avut el acces la secrete atât de mari, multe dintre ele rămase neelucidate până acum? Pavel Sudoplatov a fost director-adjunct al spionajului extern sovietic între anii 1939-1942. La 15 iulie 1941, el a fost numit director general al Administraţiei Misiunilor Speciale din Ministerul Afacerilor Interne (NKVD) al URSS. Apoi a devenit directorul general al Direcţiei a IV-a din NKVD, însărcinată cu războiul de partizani contra Germaniei naziste, care invadase URSS la 22 iunie 1941.

În perioada 1944-1946, Sudoplatov a fost şeful Biroului de Informaţii al Comitetului Special al URSS pentrul Proiectul Atomic, care a reprezentat principala sursă de informaţii pentru dezvoltarea tehnico-ştiinţifică a armelor atomice sovietice. Sfera de activitate în care era angajat Sudoplatov a fost realmente extraordinară: răpire şi asasinare; sabotaj şi război de partizani în timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial; înfiinţarea de reţele ilegale de spioni sovietici în SUA şi Europa Occidentală. Însă domeniul crucial de activitate în care a fost angrenat Sudoplatov a fost spionajul atomic pe teritoriile SUA, Angliei şi Canadei.

Pavel Sudoplatov a fost arestat după căderea de la putere a lui Lavrenti Beria. În pofida torturii şi a izolării complete în închisoare, acesta a refuzat să se „confeseze”, insistând că acuzaţiile aduse contra lui sunt deformări ale activităţilor sale pentru care el a fost decorat şi promovat până la gradul de general-locotenent. A fost eliberat din închisoare după 15 ani de temniţă grea, dar abia în anul 1992 va reşi să-şi obţină reabilitarea. A rămas un adept al comunismului, el atribuind căderea URSS-ului faptului că oameni inferiori lui Stalin au ajuns la conducerea statului sovietic (pag. XIII). În acest sens el scrie că: „cei care pretind a scrie istoria noastră nu pot reabilita imperiul ţarist şi pe Lenin cu scopul de a-l prezenta pe Stalin drept un criminal, este prea facil, având în vedere intelectul şi viziunea lui. Cârmuitorii victorioşi ai Rusiei au avut întotdeauna trăsături combinate de criminali şi de oameni de stat. În această privinţă se trece cu vederea că Stalin şi Beria, care au jucat roluri tragice şi criminale în istoria noastră, au jucat în acelaşi timp un rol constructiv, transformând Uniunea Sovietică într-o superputere nucleară. Or, tocmai această realizare este cea care a determinat evoluţia ulterioară a evenimentelor din lume” (pag. 5). Acest concept a fost cel mai bine prezentat lumii de către Winston Churchill prin aceste cuvinte: „Când Stalin a venit la putere, Rusia ara pământul cu plugul de lemn. Când Stalin a murit, ţara sa era cea mai mare superputere militară a lumii, întrecută doar de Statele Unite ale Americii”.

 Sudoplatov a refuzat să-i ajute pe istoricii ruşi să se descurce în labirintul arhivelor secrete din Moscova, pe considerentul că Stalin nu poate fi judecat obiectiv prin prisma standardelor de azi şi că el trebuie evaluat în contextul timpurilor în care a condus ţara. De acelaşi refuz ferm s-a izbit şi Jerrold Schecter, şeful biroului din Moscova al revistei americane „Time”, când l-a vizitat pe Sudoplatov la spitalul unde se trata de insuficienţă cardiacă, la vârsta de 85 de ani. Acesta ar fi dus cu el în mormânt tot ce a dezvăluit în această carte dacă Jerrold Schecter nu s-ar fi dus la fiul lui Pavel Sudoplatov, academicianul rus Anatoli Sudoplatov, căruia i-a cerut ajutorul direct şi personal în a-l convinge pe tatăl său să spună ce ştie înainte de moartea sa iminentă.

Robert Oppenheimer a fost directorul proiectului Manhattan, proiect care a dezvoltat prima bombă atomică

Cum au furat sovieticii secretul primei bombe atomice

Editorii americani ai acestei cărţi semnalează de la primele pagini ale introducerii că aspectul inedit, adus la cunoştinţa publicului de acest autor militar, este modul concret în care au procedat sovieticii pentru a fura secretele atomice descoperite de savanţii de la Los Alamos, pentru construirea primei bombe atomice. Este clar acum că, fără participarea voluntară la trădare a savanţilor participanţi la Proiectul Manhattan, sovieticii n-ar fi putut copia aşa repede bomba atomică americană. Prima bombă atomică detonată de sovietici în anul 1949 a fost o copie fidelă a bombei americane. Le-au trebuit savanţilor sovietici zece ani pentru detonarea cu succes a celei de-a doua bombe atomice, care a fost în totalitate un produs sovietic.

Prima bombă atomică a fost rezultatul unui efort colectiv intens, coerent şi insistent, care a costat 2 miliarde de dolari şi la care au participat zeci de mii de ingineri, tehnicieni, fizicieni şi alţi specialişti americani. Munca lor a ajuns de-a gata în mâinile spionilor sovietici, care au dus-o la Moscova cu riscul vieţii lor (soţii Alfred şi Ethel Rosenberg au fost curierii sovietici care au sfârşit pe scaunul electric când s-a aflat ce transportau în valizele lor). Mai mult de 90% dintre agenţii recrutaţi de sovietici în străinătate erau de origine evreiască, a căror ură contra lui Hitler i-a făcut să-şi rişte viaţa şi avutul pentru a ajuta URSS-ul în lupta contra Germaniei (pag. 4).

Cum a fost posibil ca savanţii atomişti să transfere sovieticilor descoperirile lor ştiinţifice? Sudoplatov povesteşte că s-a acţionat pe trei idei principale: 1) teama viscerală a savanţilor că Hitler ar putea fi primul care să obţină bomba atomică; 2) egalitatea statutului de puteri nucleare dintre SUA şi URSS va contribui la pacea mondială, altfel s-ar fi anihilat reciproc; 3) exploatarea aroganţei depistate de sovietici la discuţiile secrete cu savanţii atomişti, care se considerau o specie nouă de oameni de stat, al căror mandat depăşea graniţele ţărilor din care proveneau ei (pag. XIV). Deci n-a fost vorba de bani sau alte valori pentru obţinerea colaborării savanţilor atomişti de la Los Alamos. A fost o colaborare voluntară şi gratuită, deşi Stalin era pregătit să plătească eventual sumele necesare pentru transferul tehnologiei nucleare. Chiar dacă directorul Proiectului Manhattan, prof. dr. Robert Oppenheimer, era decedat din anul 1967, familia acestuia l-a acţionat în justiţie pe Sudoplatov la apariţia acestei cărţi, pentru a salva reputaţia savantului. Şi n-a fost singurul scandal provocat de această carte. Statul ucrainian s-a sesizat din oficiu şi l-a dat în judecată pe Sudoplatov pentru asasinarea lui Evghen Konovaletz, eroul naţional al Ucrainei, despre care nu se ştia cine l-a ucis în exil. Sudoplatov descrie în detaliu cum l-a ucis pe Konovaletz, la Amsterdam, din ordinul direct şi personal al lui Stalin, pentru că era liderul ucrainienilor din exil cu acces direct la Hitler şi Hermann Göring.

Misiune în Mexic: uciderea lui Troţki

Ramon Mercader, cel care, trimis de Stalin, l-a omorât pe Troţki în Mexic, unde acesta din urmă se afla în exil


Un capitol întreg al cărţii este consacrat de Sudoplatov modului cum a organizat şi instruit echipa trimisă în Mexic cu misiunea uciderii celui mai mare duşman al lui Stalin şi unul dintre fondatorii statului sovietic: Leon Davidovici Bronstein, intrat în istorie sub numele conspirativ de Troţki. Se cunoaşte faptul că şi Lenin se temea de Troţki, care-l întrecea ca orator şi ca organizator de geniu al Armatei Roşii. Întrebat de un jurnalist cum explică el succesul constant al cuvântărilor sale în faţa unor săli pline cu oameni atât de diferiţi ca pregătire, Troţki a dat următorul răspuns: „Eu când mă urc la tribună îmi imaginez că sunt în faţa unei săli pline cu idioţi şi că trebuie să vorbesc în aşa fel încât să fiu înţeles de ultimul idiot din ultimul rând al sălii respective”. Cel care l-a ucis pe Troţki, la 20 august 1940, a fost agentul lui Sudoplatov, un comunist catalan cu numele de Ramon Mercader, care n-a reuşit să fugă din locuinţa lui Troţki după ce l-a rănit mortal. A fost prins, judecat şi condamnat de mexicani, care l-au închis timp de 20 de ani. A fost bătut în fiecare zi în închisoare până au reuşit să scoată de la el informaţia capitală: cine a fost ordonatorul crimei comise de el. A petrecut ultimii ani de viaţă la Moscova cu o pensie de general KGB şi a decedat în 1978 la 65 de ani.

Eduard Beneş şi Imre Nagy, agenţi ai Moscovei

Sudoplatov mai dezvăluie că printre agenţii lui plătiţi s-a numărat şi preşedintele Cehoslovaciei, Eduard Beneş, recrutat de NKVD în anul 1938, şi care a facilitat cedarea către URSS a unei părţi din teritoriul ţării sale (pag. 104). Când Cehoslovacia a fost cotropită de nazişti, Beneş a fost scos din ţară de oamenii NKVD-ului, pe căi cunoscute numai de ei. Nimeni n-a ştiut cum a ajuns el la Londra. Sudoplatov scrie că, la plecare, lui Beneş i s-a înmânat suma de 10.000 de dolari, o avere pentru acele vremuri şi i s-a cerut o chitanţă. Cu acei bani Beneş a trăit confortabil la Londra pe toată durata războiului. În anul 1945 s-a dus la Moscova împreună cu Jan Masaryk cu convingerea că va fi repus în funcţia de preşedinte, numai că Stalin îl pregătea pe comunistul ceh Klement Gottwald pentru funcţia supremă a Cehoslovaciei.

După încheierea războiului, Sudoplatov este trimis de Molotov la Praga cu misiunea de a-l determina pe Eduard Beneş să se retragă în linişte din viaţa politică a Cehoslovaciei. În acest scop, Sudoplatov a luat cu el, la Praga, pe Piotr Zubov, ofiţerul NKVD care-l recrutase pe Beneş, şi, mai ales, n-a uitat să ia chitanţa contra căreia îi înmînase acestuia cei 10.000 de dolari. Pentru cazul că Beneş ar putea opune rezistenţă cererii lui Molotov, autorul cărţii scrie că a luat cu el 400 de militari îmbrăcaţi în civil, care ar fi intevenit dacă ar fi fost nevoie. Totul s-a desfăşurat în secret şi fără incidente, Eduard Beneş anunţând public că se pensionează pe motive de sănătate. A murit în anul 1948 (pag. 233-235).

Un alt lider european care este demascat de Sudoplatov ca fiind agent plătit al NKVD este Imre Nagy al Ungariei, despre care scrie următoarele: „Beria avea de asemenea planuri de schimbări în conducerea Ungariei. El a avansat propunerea ca Imre Nagy să fie candidat la postul de prim-ministru. Încă din anii 1930, Nagy a fost un agent NKVD cu normă întreagă, cu numele de cod Volodea, ale cărui servicii erau considerate de mare valoare. Ideea lui Beria era de a avea prin Nagy pe omul său într-o poziţie cheie în conducerea Ungariei. Nagy va executa supus instrucţiunile Moscovei” (pag. 367).

Tito către Stalin: „eu voi trimite la Moscova un singur om şi nu va mai fi nevoie de altul”

Caricatură înfăţişându-l Tito, vândut americanilor. Preşedintele Iugoslaviei era cunoscut pentru părerile contrare lui Stalin

Pagini întregi sunt dedicate descrierii planurilor lui Stalin de asasinare a mareşalul Iosip Broz Tito, preşedintele Iugoslaviei. După trei încercări nereuşite, efectuate de alte cercuri din anturajul lui Stalin, acesta decide să apeleze la Sudoplatov pentru uciderea lui Tito. Îl cheamă la Kremlin şi-i arată o scrisoare olografă şi nesemnată, care cuprindea o propunere de atentat la viaţa lui Tito. După citirea scrisorii, Sudoplatov a demonstrat punct cu punct toate detaliile care probau că autorul scrisorii este fără experienţă în domeniu. Stalin a fost impresionat de sistemul puternic de apărare construit în jurul liderului iugoslav, informaţii pe care Sudoplatov le avea de la un agent al său aflat în garda personală a lui Tito. Chestiunea ridicată de Sudoplatov era că în condiţii de pace se pune problema morală a trimiterii unui agent sovietic la moarte sigură, întrucât el nu avea nicio şansă de a scăpa neprins. În plus, se cunoştea că Tito nu va intra în panică având experienţă personală de luptă în război (pag. 339). Două zile mai târziu, planurile contra lui Tito au fost abandonate de îmbolnăvirea lui Stalin şi decesul său la 5 martie 1953. În biroul lui Stalin de la vila Kunţevo s-a găsit, printre alte documente personale, următoarea scrisoare de la Tito: „Aţi trimis aici trei oameni ca să mă ucidă şi toţi trei au fost capturaţi. Dacă nu încetaţi, eu voi trimite la Moscova un singur om şi nu va mai fi nevoie de altul”. Şochează limbajul specific corespondenţei dintre doi gangsteri.

Finlanda a facilitat Pactul Molotov-Ribbentrop

La 8 aprilie 1938 – povesteşte Sudoplatov – Boris Rîbkin, şeful rezidenţei NKVD din Finlanda, este convocat la Kremlin, unde Stalin şi alţi membri ai Biroului Politic îi încredinţează oficial misiunea de a oferi verbal guvernului finlandez un pact secret, fără participarea ambasadorului sovietic la Helsinki. În schimbul semnării de către Finlanda cu URSS a unui Pact de Asistenţă Mutuală Militară şi Economică în caz de atac din partea unei terţe puteri, sovieticii ofereau finlandezilor siguranţa eternă contra unui război din partea puterilor europene şi privilegii economice reciproce pe o bază permanentă. În această ofertă s-a inclus împărţirea sferelor de influenţă militară şi economică din zona ţărilor baltice care se aflau între Finlanda şi URSS. Guvernul Finlandei a respins oferta, preferând o colaborare cu Germania.

Mareşalul Carl Gustav Mannerheim, preşedintele Consiliului de Apărare al Finlandei, l-a informat pe Hitler despre pactul propus de Stalin, fără să evalueze consecinţele indiscreţiei sale. Hitler a tras concluzia că Stalin este apt pentru o asemenea abordare cu Germania, din moment ce un pact similar fusese oferit Finlandei. Aşa a ajuns Ribbentrop la Moscova, unde a semnat cu Molotov pactul care le poartă numele. Deşi refuzată de Mannerheim, oferta sovietică a produs o sciziune profundă în conducerea Finlandei, fapt care va fi speculat de sovietici la încheierea unei păci separate cu Finlanda în anul 1944. Ca urmare a înfrângerii în război, Finlanda a pierdut 22.000 de mile pătrate din teritoriu în favoarea URSS-ului, iar frontiera de stat dintre cele două ţări a fost mutată cu mult mai spre nord de oraşul Leningrad (azi Sankt-Petersburg) decât prevedea pactul propus de Stalin în anul 1938.

Semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, în 1939. Molotov, ministul de externe rus, se află pe scaun, în spatele său este Ribbentrop (în centrul imaginii, cu cravată), ministrul de externe al Germaniei naziste; Stalin se află în stânga lui

Sudoplatov aduce şi detalii inedite privind negocierile secrete purtate de Stalin cu Hitler în lunile premergătoare invaziei URSS de către Germania. Astfel, la 10 ianuarie 1941, Molotov semnează cu ambasadorul german la Moscova, Friederich Werner von der Schulenburg, un protocol secret prin care Germania cedează URSS-ului, în schimbul a 7,5 milioane dolari-aur, teritorii ale Lituaniei care aparţineau Germaniei, precum şi dezvoltarea cooperării economice pe toată durata anului 1941. Alt detaliu inedit oferit de Sudoplatov este acela că în consultările secrete dintre Hitler, Ribbentrop şi Molotov privind o alianţă strategică între Germania, Japonia şi URSS, au fost manifestări care l-au condus pe Stalin la iluzia că va putea cădea la o învoială cu Hitler. Din rapoartele spionilor sovietici la Londra (Philby şi Cairncross), Stalin ştia că Hitler căuta insistent o formulă paşnică de soluţionare a litigiilor Germaniei cu Imperiul Britanic înaintea atacării URSS-ului pentru evitarea unui război pe două fronturi. Asta l-a făcut pe Stalin să calculeze greşit că mai are cel puţin un an până la agresiunea nazistă contra URSS. În sprijinul acestei teorii, că Stalin se baza pe contactele sale personale cu Hitler în a-l convinge să nu atace URSS, Sudoplatov aduce şi următorul detaliu semnificativ: în luna mai 1941, Stalin se autonumeşte prim-ministru al guvernului URSS, iar în declaraţia agenţiei TASS privind această schimbare în conducerea guvernului sovietic se comunică publicului larg că Stalin este gata de negocieri internaţionale şi că el va conduce personal tratativele cu Germania. Toate aceste detalii aruncă o lumină nouă asupra circumstanţelor care l-au făcut pe Stalin să ignore toate avertismentele privind iminenta invazie a URSS-ului de către Germania nazistă.

Otrăvurile fără urmă, o specialitate sovietică

Sudoplatov scrie că absolut toţi cârmuitorii sovietici de la Lenin la Gorbaciov au manifestat un mare interes pentru otrăvuri şi administrarea lor secretă oamenilor deveniţi indezirabili. În acest subiect autorul se pronunţă cu competenţă şi autoritate ca specialist militar însărcinat pe linie de serviciu să folosească otrăvuri puternice ca instrumente de asasinare rapidă, secretă şi eficientă a celor condamnaţi politic să dispară.

La ordinul direct al lui Lenin, în secretariatul lui de la Kremlin s-a înfiinţat un laborator în subordinea primului-ministru, numit „Speţialnîi Kabinet”, care avea ca obiect de activitate cercetarea, proiectarea şi fabricarea de otrăvuri puternice. De la acest laborator a cerut Lenin să i se aducă otravă la vila sa de la Nijni-Novgorod (azi oraşul Gorki), unde zăcea paralizat şi informat de medici că sifilisul de care suferea duce în final la demenţă. Stalin a supus spre examinare această cerere Biroului Politic, care a refuzat s-o aprobe. În 1937, acest laborator a fost transferat la NKVD, în subordinea directă a ministrului securităţii statului. Între anii 1960-1970, acest laborator special de otrăvuri purta numele strict-secret de „Laboratorul Toxicologic nr. 12”, aflat în structurile KGB.

Notorietatea acestui laborator continua să fascineze preşedinţii URSS-ului, Gorbaciov fiind interesat despre acesta când aflase că Brejnev afirmase public că Hruşciov era mai uşor de îndepărtat de la putere prin Laboratorul 12 decât printr-o Plenară a C.C. al PCUS.
Otrăvurile acestea nu lăsau urme, iar la autopsie se constatau indiciile unui infarct miocardic sau o comoţie cerebrală. Aşa a fost ucis diplomatul suedez Raoul Wallenberg, la ordinul lui Molotov, care se temea că va povesti în Suedia despre procedeele prin care NKVD a încercat să-l recruteze ca agent de influenţă. La fel a fost ucis jurnalistul bulgar Markov, care, fiind angajat al televiziunii britanice, îl critica constant pe preşedintele Bulgariei, Teodor Jivkov. Otrava a fost administrată prin vârful unei umbrele cu care Markov a fost împuns „din greşeală” pe un pod din Londra. La autopsie n-au apărut urme toxicologice. Cazul a ajuns celebru graţie generalului KGB Oleg Kalugin, care a emigrat în SUA şi a povestit acolo că el a furnizat otrava colegilor săi din Bulgaria.

Potrivit lui Sudoplatov, pe lista celor otrăviţi de autor sunt agenţi-dubli şi opozanţi politici de-ai lui Stalin, Molotov şi Hruşciov. Cadavrele lor au fost incinerate şi îngropate la o groapă comună. „Autorităţile au admis şovăielnic că figuri proeminente ca Iakir, Tuhacevski, Uborevici, Meyerhold şi alţii au fost trimişi pe lumea cealaltă în această manieră. Întrucât până în anul 1965 «Donskoi» era singurul crematoriu din Moscova, este probabil că cenuşa lui Wallenberg, Iejov şi Beria este îngropată în aceeaşi groapă comună” (pag. 271).

Reciclarea spionilor la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial

La invazia URSS-ului de către germani era o lipsă mare de specialişti în domeniul spionajului. Sudoplatov cere – şi Beria aprobă – scoaterea din închisori a 140 de foşti ofiţeri NKVD arestaţi în anii 1930. „Dosarele arătau că ei au fost arestaţi la iniţiativa şi din ordinul direct al lui Stalin şi Molotov. Din nefericire, Shpigelglas, Karin şi Maly, preotul maghiar, fuseseră deja împuşcaţi” (pag. 127). Preotul Maly a fost omul care i-a recrutat şi dirijat la Londra pe spionii britanici MacLean şi Philby din reţeaua Universităţii Cambridge. MacLean a lovit sever interesele economice ale României pe vremea când ea era pe lista ţărilor beneficiare ale Planului Marshall. Ca şef al cancelariei ambasadei britanice la Washington, MacLean avea acces la corespondenţa secretă a ambasadei cu şefii de la Londra. Astfel, dintr-o telegramă cifrată primită de la ministrul britanic Bevin, MacLean află că URSS nu va mai primi din Germania reparaţiile de război convenite la Ialta ca să fie plătite de nemţi timp de 5 ani, deoarece refacerea economiei URSS şi a Europei de Est se va face prin Planul Marshall.

Fiind în solda NKVD, MacLean trimite lui Stalin o copie a telegramei de la Bevin. Sudoplatov descrie consecinţele dramatice ale acestei telegrame: „Asta era total inacceptabil deoarece va împiedeca consolidarea controlului nostru în Europa răsăriteană. Însemna că partidele comuniste deja instalate în România, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria vor fi deposedate de pârghiile economice ale puterii. Şase luni după ce Planul Marshall a fost refuzat de Uniunea Sovietică, regimul pluripartidelor din Europa de Est lua sfârşit. La instrucţiunile lui Stalin, Vîşinski a trimis un mesaj cifrat lui Molotov, aflat la Paris, care cuprindea în sumar raportul lui MacLean. Pe baza informaţiei lui MacLean, Stalin l-a instructat pe Molotov să obstrucţioneze implementarea Planului Marshall în Europa răsăriteană. Vîşinski personal a condus tratativele cu Regele Mihai al României pentru abdicarea lui, garantându-i o parte din pensia sa” (pag. 232). Aşa a pierdut România miliardele de dolari nerambursabili ale Planului Marshall.

„Sora” NKVD-ului era serviciul de spionaj al Armatei Roşii, cunoscut după iniţialele sale în rusă: GRU. Sudoplatov scrie că şi GRU se ocupa de asasinate, cu precădere ale dezertorilor şi ale agenţilor dubli, inclusiv în perioada postbelică, atunci când însărcinat cu aceste misini de suprimare era generalul-maior Markelov (pag. 425). Ilustrativ pentru orizontul global al lui Stalin este următorul dialog citat de Sudoplatov: „Mi s-a redat de către Vetrov, aghiotantul lui Molotov, ulterior ambasador în Danemarca, ce a spus Stalin lui Molotov: «Hai să ne dăm acordul pentru înfiinţarea Statului Israel. Asta va fi o durere în cur pentru statele arabe şi le va face să întoarcă spatele către britanici. Pe termen lung asta va submina total influenţa britanică în Egipt, Siria, Turcia, Irak.»” (pag. 296). Au trecut 63 de ani de atunci şi influenţa britanică în ţările menţionate mai sus a rămas o amintire.

Gorbaciov, un lider urât de ruşi

Sudoplatov oferă detalii negative pentru reputaţia lui Gorbaciov ca şef de stat. De exemplu, Gorbaciov a refuzat să le spună polonezilor ceva despre actele privind genocidul comis de sovietici la Katyn, unde au fost ucişi 21.857 de ofiţeri polonezi, la care trebuie adăugat numărul civililor polonezi împuşcaţi acolo, preoţi, magistraţi, profesori, elita Poloniei, un total înfricoşător de 35.000 de victime nevinovate (pag. 277). Abia Elţîn a făcut asta, după căderea URSS, dând Poloniei copiile actelor din arhivele KGB. „Gorbaciov şi Iakovlev s-au comportat ca şefi de partid obişnuiţi, exploatând numele democraţiei pentru a-şi întări propria lor bază de putere. Au fost naivi ca oameni de stat şi au trăit sub iluzia că pot să-şi depăşească rivalii şi să se menţină la putere... El şi Şevardnadze au fost incapabili de a negocia concesii economice din partea Occidentului, în schimbul retragerii Uniunii Sovietice din Europa de Est” (pag. 428). Când Gorbaciov a văzut, în toamna lui 1990, că scapă din mână controlul ţării a ordonat KGB-ului şi forţelor armate să pregătească legea marţială. Ca să-şi asigure sprijinul lor, a dublat salariile tuturor celor care aveau un grad militar (pag. 425). A scos dosarul lui Beria de la Procuratura Supremă şi l-a dus la cabinetul său de la Kremlin, de unde a dispărut. Gorbaciov nu are un bun renume printre concetăţenii săi şi sondajele de opinie din Rusia confirmă constant acest lucru.




miercuri, mai 25


Cine a spus asta despre noi ?:

"Tara de secaturi, tara minora, cazuta rusinos la examenul de
capacitate in fata Europei... Aici ne-au adus politicienii ordinari,
hotii improvizati astazi in moralisti, ministrii care s-au vandut o
viata intreaga, deputatii contrabandisti... Nu ne prabusim nici de
numarul dusmanului, nici de armamentul lui, boala o avem in suflet, e
o epidemie infricosata de meningita morala".

Ion Cristoiu, Cristian Tudor Popescu sau Emil Hurezeanu????

Ghiceste.... apoi vezi la comentarii!

luni, mai 23

EQ sau IQ


Este foarte interesant că, deşi au diplome echivalente ca valoare,
unii se tîrăsc în slujbe umile, în timp ce alţii fac salturi
impresionante în drumul lor către succes. Cum se explică faptul că
unii care dovedeau în copilărie o inteligenţă vie şi promiteau foarte
mult, au eşuat pînă la urmă în mediocritate, iar alţii, care nu se
distingeau prin nimic deosebit, au reuşit în viaţă? De ce sînt cupluri
care se ceartă şi apoi se despart, şi perechi care, deşi se mai
confruntă cu tensiuni, nu se destramă şi chiar sînt fericite?
Răspunsul la toate aceste întrebări ţine cont de faptul că noi
"decidem şi gîndim sub influenţa sentimentelor", după cum ne sugerează
Daniel Goleman, psiholog la Harvard.
Adevărata măsură a inteligenţei nu este I.Q., ci E.Q., coeficientul
emoţional. "Marea revoluţie a anilor 2000 constă în revanşa
sentimentelor asupra inteligenţei", ne asigură Daniel Goleman în
cartea sa celebră deja în Statele Unite ale Americii, "Emotional
În prezent, cînd ne referim la inteligenţă, înţelegem cel puţin două lucruri:

intelectul (IQ) şi
inteligenţa emoţională (EQ).

"În mod tradiţional, puterea creierului este dată de IQ, însă cu cît
lumea devine mai complexă, inteligenţa emoţională trece pe primul
plan" (Daniel Goleman).
O persoană inteligentă emoţional este abilitată în patru domenii:
identificarea emoţiilor, înţelegerea emoţiilor, reglarea emoţiilor şi
folosirea emoţiilor.
În viziunea lui Daniel Goleman (1998), inteligenţa emoţională este
formată din cinci factori: cunoaşterea propriilor emoţii, managementul
emoţiilor, motivare, recunoaşterea emoţiilor la alţii (empatie) şi
relaţiile interpersonale.
Iată o comparaţie între IQ şi EQ.
Intelectul - IQ (capul)

ne ajută să facem socoteli;
ne ajută să procesăm informaţii;
se bazează pe logică;
ne ajută să rezolvăm probleme;
ne ajută să reuşim la şcoală;
în decursul vieţii IQ-ul este relativ constant;

Inteligenţa emoţională - EQ (inima)

ne ajută să ne înţelegem pe noi înşine şi să ne motivăm;
ne ajută să luăm decizii (fără emoţii nu poate fi luată nici o decizie);
ne ajută să comunicăm şi să ne înţelegem mai bine cu alţi oameni şi să
construim relaţii puternice, care durează;
ne ajută să ne transformăm;
ne ajută să învăţăm din experienţă;
ne ajută să fim creativi;
ne ajută să reuşim la locul de muncă şi în viaţă.

Dezavantajele intelectului

funcţionează bine doar cînd sîntem calmi;
funcţionează încet, sau în orice caz mai încet decît inteligenţa
emoţională; din această cauză nu ne putem baza pe IQ atunci cînd ne
aflăm în situaţii critice sau cînd trebuie să luam rapid decizii;
este un predictor slab al succesului nostru în viaţă; (însă un bun
predictor al succesului nostru în şcoala tradiţională);
rămîne relativ constant toata viaţa.

Avantajele inimii

funcţionează bine în orice situaţie;
functionează rapid, sau în orice caz mai repede decît IQ-ul; din
această cauză ne putem baza pe EQ cînd ne aflăm în situaţii critice
sau cînd trebuie să luăm rapid decizii;
este un predictor puternic al succesului nostru în viaţă;
poate creşte, chiar foarte mult.

Iată un exemplu dat de Robert Stenberg, care ilustrează diferenţa
dintre intelect şi inteligenţa emoţională: Doi copii se plimbau
printr-o pădure. Unul din ei era foarte bun la învăţătură, premiant,
foarte apreciat de adulţi (IQ). Celălalt era un şmecheraş, slab la
învăţătură, dar foarte descurcăreţ în viaţa de zi cu zi (una din
caracteristicile persoanelor inteligente emoţional). Celor doi copii
le iese un urs în faţă. Primul face repede nişte calcule şi ajunge
dezamăgit la concluzia că nu poate scăpa cu fuga din faţa ursului.
Celălalt, foarte calm, se apleacă, îşi verifică pantofii şi îşi
strînge mai bine şireturile. Primul, foarte trist, îi spune că a facut
calcule şi nu au nici o şansă să scape de urs dacă o iau la fugă. Cel
de-al doilea îi răspunde, cu acelaşi calm: "Te-nşeli! Tot ce trebuie
să fac este să fiu cu un pas înaintea ta." (păstrarea calmului şi
mintea limpede în situaţii critice, sînt alte două caracteristici ale
persoanelor inteligente emoţional).
Bell Labs, Centrul de cercetare pentru înalta tehnologie al lui
A.T.&T., gigantul telecomunicaţiilor din SUA, a apelat la Goleman
pentru a testa angajaţii care se dovediseră foarte eficienţi.
Rezultatul: cei mai valoroşi cercetători nu aveau un I.Q. foarte
ridicat sau diplome dintre cele mai prestigioase. Erau însă persoane
foarte echilibrate din punct de vedere emoţional, capabile să facă
faţă cu succes momentelor de criză.
Cercetarile au arătat că succesul nostru la locul de muncă sau în
viaţă depinde 80% de inteligenţa emoţională şi doar 20% de intelect.
În cazul liderilor, inteligenţa emoţională contribuie cu pînă la 90%
la succes. Asta nu înseamnă că rolul IQ-ului trebuie neglijat. IQ-ul
continuă să fie important, dar nu cel mai important. Creierul omului,
înainte de toate, este făcut ca să iubească.
De altfel, viaţa şi experienţa fiecărui individ arată că, spre
deosebire de IQ, care nu se schimbă mai deloc după adolescenţă,
inteligenţa emoţională este, în mare parte, învăţată, şi continuă să
se dezvolte pe măsură ce înaintăm în vîrstă şi învăţăm să cunoaştem
emoţiile şi sentimentele şi să le utilizam pozitiv. Poate că nu
întîmplător se vorbeşte în popor de maturizare, care, în fond, este
potenţialul pe care-l dobîndim de a învăţa abilităţile practice bazate
pe componentele EQ.
Aceasta este marea revoluţie a anilor 2000: supremaţia trăirilor
sufletesti care ia locul spiritului materialist, al gîndirii reci, al
gestiunii şirurilor de cifre, al statisticilor şi deciziilor luate de
sus. Adevăratele valori se dovedesc a fi: intuiţia, blîndeţea,
simpatia, puterea de concentrare, înţelegerea, empatia. Viitorul
aparţine pe deplin E.Q.-ului.

Adriano e Nastase

Adriano e Nastase , originally uploaded by ciaobucarest.

Via Flickr:
Parigi - Roland Garros 2008 presentazione dell'augobiografia di Ilie Nastase d

duminică, mai 22

Reclama la Dacia sau la germani?

„Ce caută o Dacie Duster printre maşinile de lux?"

„În Germania, statutul social contează, iar acesta este reprezentat şi de maşina pe care o conduci. Dacia simbolizează oamenii care nu aleargă după un statut social"

sâmbătă, mai 21

Poezie adevarata

Aceasta poezie deosebita sta scrisa la intrarea in biserica de la
Sadinca, jud.Sibiu, loc unde  s-au pus bazele unei mici manastiri
condusa de  parintele-calugar David.

Atat de frumoasa pe cat de adevarata.

Un lung tren ne pare viata,

Ne trezim in el mergand

Fara sa ne dam,noi, seama

Unde ne-am suit si cand.

Fericirile sunt halte

Unde stam cat un minut

Pana bine ne dam seama

Suna, pleaca, a trecut.

Iar durerile sunt statii

Lungi, de nu se mai sfarsesc

Si in ciuda noastra parca

Tot mai multe se ivesc;

Arzatori de nerabdare

Inainte tot privim,

Sa ajungem mai degraba

La vreo tinta ce-o dorim;

Ne trec zilele, trec anii,

Clipe scumpe si dureri,

Noi traim hraniti de visuri

Si-nsetati dupa placeri.

Multi copii voiosi se urca,

Cati in drum n-am intilnit;

Iar cate un batran coboara

Trist si frant sau istovit.

Vine-odata insa vremea

Sa ne coboram si noi

Ce n-am da atunci o clipa

Sa ne-ntoarcem inapoi?

Dar pe cand,privind in urma

Plangem timpul ce-a trecut,

Suna goarne VESNICIEI:

 < Am trait si n-am stiut >

  Atentie la cum traim  !

Cum vad unele femei...

exercitiul de dimineata

Citroen Cactus

Planuri dupa marirea de salariu

Urs debil