Cum a fost furata revolutia romanilor si Romania de catre agentii NKVD/KGB si urmasii lor?

Larry Watts: „With Friends Like These… The Soviet Bloc's Clandestine
War Against Romania"

„Cu aşa prieteni… Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României"

Ziaristi Online.ro publica fragmente din „With Friends Like These… The
Soviet Bloc's Clandestine War Against Romania" („Cu aşa prieteni…
Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României"), noua
lucrare a istoricului american dr. Larry L Watts, un excepţional
cunoscător al realităţilor româneşti ante şi post-decembriste. Este o
carte-document, care va vedea curând lumina tiparului la Edituira Rao,
dezvăluind publicului autohton, dar şi observatorilor internaţionali,
amănunte absolut senzaţionale din culisele politicii şi ale
spionajului, care au precedat revoluţia din decembrie '89 şi manevrele
care i-au urmat. Bazat pe o serie de documente extraordinare din
arhivele serviciilor speciale americane si nu numai, studiul lui Larry
Watts oferă o perspectivă cu tentă explozivă asupra unor evenimente şi
persoane privite până acum din cu totul alte unghiuri. Fragmentele
sunt obtinute in exclusivitate de Civic Media.ro

Fost consultant RAND, Larry Watts a absolvit cu master Universităţile
din Washington, Seattle şi UCLA, având şi un doctorat la Umea
University din Suedia. Intre 1990 şi 1991 a fost conducătorul Biroului
IREX din Bucureşti , pînă în 1997 a fost Senior consultant al Project
on Ethnic Relation şi director al Biroului PER din România.Din 1990,
dl.Watts a fost consilierul mai multor autorităţi române, în probleme
de reformă democrată şi control asupra instituţiilor statului. A fost
implicat direct în înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare şi a
Consiliului pentru Minorităţi Naţionale. A semnat numeroase cărţi şi
studii de istorie, între care "Reforma militară românească şi
integrarea în NATO", "O Casandră a României. Ion Antonescu şi lupta
pentru reformă 1918-1941"- volum considerat drept cea mai bună
biografie politică a Mareşalului Antonescu, co-editor la
"Globalization of Civil-Military Relations: Democratization, Reform
and Security" etc. Articolelele şi studiile sale au apărut frecvent în
publicaţii precum "Studies in Intelligence", "Problems of
Post-Communism", "Armed Forces & Society", "World Policy Journal", "
European Security" s.a.m.d.

Prima parte a studiului examinează geneza transformării României din
aliat în inamic al blocului sovietic, a eforturilor sale de a ieşi de
sub dominaţia sovietică în domeniul spionajului şi ameninţarea pe care
o reprezenta pentru Moscova. Din demersul publicistic al lui Larry
Watts putem trage concluzii privin operatiunea de reocuparea a
institutiilor statului roman prin aceleasi modalitati ca si
kominternistii bolsevici Valter Roman, Leonte Tismaneanu, Leonte
Rautu, Gizela Wass sau Dionis Patapievici. Printr-o coincidenta,
aceste nume importante de agenti kominternisti si NKVD-isti din
perioada ocupatiei sovietice se afla astazi pe aceleasi firmamente
politico-institutionale prin urmasii lor directi.

Capitolul I

Îi asigurăm pe cetăţenii României de sentimentele noastre tradiţionale
de prietenie şi bună-vecinătate şi confirmăm eforturile noastre reale
pentru o strânsă cooperare în interesul socialismului şi al păcii.

Mihail Gorbaciov – 1989

În toiul revoluţiei române din 1989, autorităţile sovietice îşi
anunţau dorinţa şi intenţia de a asigura o „asistenţă" masivă statului
„vecin prieten" şi aliatului din Tratatul de la Varşovia. Moscova
anunţa că Crucea Roşie sovietică trimisese la frontieră „aproximativ
60 de echipe mobile" de chirurgi şi personal medical, multe dintre
acestea trecuseră deja graniţa în teritoriul românesc şi îşi coordonau
eforturile cu cele ale altor membrii ai Pactului. De asemenea, liderii
comunişti de la Budapesta anunţau că „un grup de lucru din cadrul
pactului de la Varşovia care este în contact permanent" urma să se
întâlnească la Moscova pentru a discuta situaţia din România.

Aceste declaraţii de prietenie şi preocupare binevoitoare se situau în
totală contradicţie cu unul dintre cele mai bine păzite secrete ale
operaţiunilor de spionaj din Europa de est, ale Tratatului de la
Varşovia şi erau contrare uneia dintre cele mai surprinzătoare
descoperiri din arhivele blocului sovietic din timpul Războiului Rece.
În perioada Revoluţiei, România a fost ţinta operaţiunilor de
dezinformare şi timp de mai bine de două decenii, ţintă a „măsurilor
active". Din 1962, Kremlinul a început să trateze România ca pe un
stat ostil, atunci când Hrusciov a ordonat statelor membre „aflate în
strânsă cooperare" – RDG, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria şi Polonia –
să restricţioneze cooperarea în materie de spionaj cu aceasta. În
1963, această animozitate a motivat o tentativă de asasinat împotriva
conducătorului român Gheorghe Gheorghiu Dej. Ministerul Securităţii de
Stat al Germaniei de Est (STASI) avea motive independente pentru
ostilitatea faţă de Bucureşti, deoarece acesta refuzase să recunoască
divizarea permanentă a Germaniei şi încheiase un acord, negociat în
secret, cu Germania de Vest, la sfârşitul anului 1963. Între
1962-1964, Departamentul Securităţii Statului din România (DSS sau
Securitatea) a fost exclus din programul de transformări, asistate de
sovietici, ale serviciilor de informaţii, prin care au fost introduse
departamentele de dezinformare în RDG, Ungaria şi Cehoslovacia (precum
şi în Bulgaria şi Polonia, la scurt timp după aceea) şi le-a modificat
rolul din servicii satelit, în principal pasive, în operaţiuni active.
În 1965, DSS a fost din nou pierdută din vedere atunci când Centrala
KGB a introdus „relaţiile operaţionale regulate şi directe" dintre
departamentele de dezinformare, excluzându-l din operaţiunile blocului
de „măsuri active" (propagandă, dezinformare şi provocare). La
mijlocul anului 1965, România a fost „brusc" eliminată cu totul din
strategia de război a Pactului de la Varşovia.

Arhivele KGB confirmă că, în 1967, Moscova desfăşura „măsuri active"
pentru izolarea României pe plan internaţional şi pentru divizarea
conducerii interne. Condamnarea clară a intervenţiei din Cehoslovacia,
condusă de sovietici, şi încercările permanente de a ajuta Praga au
pus capăt până şi aparenţei de politeţe dintre serviciile de
informaţii ale aliaţilor oficiali. Leonid Brejnev, Janos Kadar, Eduard
Gierek, Todor Jivkov şi Gustav Husak au acuzat în mod repetat trădarea
conducerii din România pe care nu l-au mai numit stat „frăţesc". În
perioada care a urmat invaziei Cehoslovaciei, la ordinul Moscovei,
serviciile din statele satelit au stabilit „rezidenţe cu acoperire
legală" pe teritoriul românesc, acesta fiind singurul stat membru al
Tratatului de la Varşovia care se bucura de o asemenea „atenţie
ostilă".

România devenise atât de inacceptabilă încât celelalte servicii din
Pactul de la Varşovia o încadraseră nu numai la categoria statelor
socialiste „deviaţioniste", precum Iugoslavia, Albania şi China, cât
chiar alături de adversarii din NATO.

Centrala KGB şi serviciile est-europene subordonate culegeau
informaţii referitoare la sprijinul internaţional pentru România (din
partea S.U.A. şi China), la nemulţumirile interne ale muncitorilor şi
ale minorităţilor, precum şi la opoziţia din cadrul partidului
comunist şi au început să recruteze agresiv elite româneşti influente
pentru a înlătura conducerea „naţionalistă". Această ofensivă
clandestină nu s-a limitat numai pe planul serviciilor de spionaj. În
1971, Brejnev şi alţi conducători ai Pactului au considerat că este
necesar „să fie identificate acum acele persoane din România pe care
ne vom putea baza în viitor" şi recrutate prin intermediul
„ambasadelor de acolo şi prin alte contacte", pentru „a exercita
influenţă asupra evenimentelor din ţară". Pentru a evita atragerea
atenţiei opiniei publice asupra dizidenţei româneşti, „partenerii
apropiaţi vor continua să se informeze reciproc asupra poziţiilor
României în problemele de importanţă majoră" şi vor decide în secret
cum este mai bine „să rezolve situaţiile". Liderul sovietic anunţa că
secretarii Secţiilor internaţionale ale Comitetelor Centrale
respective se vor întâlni cu partenerii din Secţiile ideologice
„pentru a coordona activitatea comună", aşa cum făcuseră deja „spre
exemplu, în legătură cu România şi China".

Brejnev se referea direct la operaţiunea INTERKIT – lansată oficial în
1967 „cu ocazia deliberărilor interne din China". INTERKIT coordona
resursele de propagandă, ideologice, mass-media şi ştiinţifice ale
tuturor partenerilor apropiaţi, plus Mongolia (şi mai târziu Cuba)
prin Secţiile Internaţionale al C.C., pentru a submina şi discredita
regimul maoist şi a menţine izolarea Beijingului. România reprezenta
deja o ţintă în cadrul INTERKIT deoarece, aşa după cum formulase
liderul bulgar Jivkov, „chinezii se bazau pe România şi românii
sprijineau politica Chinei". „Partenerii apropiaţi" au decis acum să
lanseze o operaţiune similară având drept ţintă exclusiv România.

Scala copleşitoare a unui asemenea efort a avut implicaţii
devastatoare într-o ţară care nu avea, sub nici o formă, o influenţă
strategică asemănătoare Chinei. Spre exemplu, în cadrul INTERKIT,
partenerii îşi coordonau „orice referire făcută" la conducerea ţintă,
activităţile de spionaj internaţionale şi „activităţile în scopul
diminuării influenţei". „Activităţile de propagandă şi cercetare
ştiinţifică ale partidelor frăţeşti", începând cu „presa, radioul,
televiziunea, agenţiile de presă şi editurile" şi până la academiile
de ştiinţă şi institutele de cercetare erau coordonate pentru a
revigora şi focaliza propaganda împotriva ţintei. Activităţile
coordonate includeau de la „propagandă orală", la articole şi emisiuni
radio-TV, până la simpozioane ştiinţifice bine mediatizate şi un plan
anual coordonat „pentru publicaţii şi lucrări ştiinţifice" pentru
fixarea liniei propagandistice, conform adevărului stabilit academic.

Rezultatul tipărit al acestui efort era apoi tradus „în engleză,
franceză, spaniolă şi arabă" şi diseminat „în ţări terţe"- tot prin
efortul coordonat al partenerilor – „presei, agenţiilor de informaţii
şi altor organe de propagandă străină". O asemenea operaţiune a
copleşit serviciile de spionaj occidentale şi comunităţile academice,
insuficient pregătite pentru a face faţă, în primul rând, unei
dezinformări coordonate şi neobişnuite cu dezinformarea la o asemenea
scală. Logica sintezelor de spionaj şi a analizelor, în general
vorbind, a metodologiei de cercetare ştiinţifică occidentală, au
condus la concluzia că o asemenea multitudine de resurse coordonate,
ajungându-se chiar la câteva sute vor conduce, inevitabil, la
atenuarea vocii singulare a României.

„Falsa" independenţă şi „insignifianţa" strategică

Necesitatea de a explica de ce a constituit România o asemenea ţintă
este ea însăşi elocventă pentru eficacitatea dezinformării coordonate
de sovietici. Spre finalul războiului rece se crease consensul că
regimul din România era „un cal troian sovietic", care îşi proclama
zgomotos aura de independenţă, în timp ce alţii – în special,
conducerea din Polonia şi Ungaria – erau angajate tăcut în forme mai
substanţiale de dizidenţă. Această presupusă dependenţă secretă,
combinată cu aserţiuni repetate referitoare la lipsa de importanţă
strategică a ţării pentru politica sovietică şi conflictul est-vest,
şi-au dovedit succesul în relevarea insignifianţei României pentru
URSS (şi pentru vest) în percepţia occidentală din anii '80.

Descoperirile din arhive, ulterioare războiului rece, au scos la
iveală o poveste diferită. Opoziţia României la preferinţele sovietice
s-a dovedit a fi fost mult subestimată şi, cu excepţia Primăverii de
la Praga, destul de singulară după 1956, în timp ce dizidenţa altor
state membre ale Pactului a fost mult exagerată, daca nu cumva
întru-totul fabricată. La consiliile miniştrilor de externe ai
Pactului, toţi ceilalţi membri „au fost constant de acord cu analizele
şi cu propunerile sovietice" pe toată perioada Războiului Rece, în
timp ce România a fost excepţia, în permanentă opoziţie, care a
afectat „aproape toate subiectele de pe agendă". De asemenea, românii
au fost singulari, printre conducătorii militari ai Pactului, în
contestarea dominaţiei şi controlului sovietic, în timp ce Polonia,
Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia şi Bulgaria au continuat să se
alinieze „fără rezerve, în spatele sovieticilor".

Opoziţia ne-românească la politica Kremlinului era aproape absentă.
„Partenerii apropiaţi" au acţionat deseori ca mandatari ai
sovieticilor în atacarea României pentru dizidenţă, în timp ce
concurau între ei pentru a stabili „cea mai specială relaţie" cu
Moscova. Ca o regulă generală, „dizidenţa" raportată de alţi membri ai
Tratatului şi aparenta simpatie pentru poziţia României erau
pre-stabilite cu Moscova pentru a prezenta guvernele loiale
sovieticilor drept parteneri mult mai de încredere pentru Occident şi
pentru a diminua unicitatea opoziţiei româneşti. Aceasta se realiza de
multe ori prin atribuirea iniţiativelor României altora – din nou, mai
ales, Poloniei şi Ungariei – precum, de exemplu, blocarea aderării
Mongoliei la Pactul de la Varşovia în 1963 şi opoziţia la diversele
planuri de intervenţie militară ale Moscovei.

Lipsa de importanţă strategică a continuat să fie citată de istoricii
Războiului Rece ca fiind, în acelaşi timp, cauză şi efect a presupusei
lipsei de consecinţe pentru Moscova, chiar şi după ce strategia
„calului troian" a fost demascată drept o mistificare a adevărului.
Este semnificativ faptul că rapoartele asupra insignifianţei României
ieşeau la iveală în perioadele de vârf ale antagonismului
sovieto-român. De exemplu, conceptul „cuartetului" de importanţă
strategică din aripa nordică a Pactului, cuprinzând RDG, Polonia,
Ungaria şi Cehoslovacia a circulat pentru prima oară în perioada
presupusei tentative de asasinat a KGB-ului asupra lui Dej, în 1963.
Apoi, conceptul a reapărut în perioada „primului Echelon strategic" de
la jumătatea anului 1965, când armata română a fost brusc exclusă din
strategia de război a Pactului de la Varşovia.

Cu siguranţă, contribuţia militară a României la operaţiunile ofensive
ale Pactului era lipsită de importanţă strategică. În 1965 ea era, de
fapt, inexistentă. În orice caz, nu se poate spune acelaşi lucru
despre semnificaţia ţării pentru securitatea sovietică. România fusese
considerată o principală ameninţare militară (alături de Polonia) de
către liderii armatei si ai serviciilor de informaţii, pe aproape
întreaga perioadă interbelică. Ea rămăsese singura cale terestră
dintre URSS şi Bulgaria ultra-loială şi Balcanii puternic rusofili: o
realitate geografică reamintită atunci când România a refuzat trupelor
sovietice permisiunea tranzitării ţării pentru exerciţii militare în
Bulgaria, după 1963, şi a refuzat forţelor bulgare tranzitul pentru a
participa la invazia Cehoslovaciei în 1968. Că Moscova ar fi putut sau
ar fi vrut să ignore vreo ţară cu care avea 1000 km de frontieră şi
încă 200 km de ţărm la Marea Neagră – controlată de sovietici – e greu
de crezut, mai ales după ce, la conducerea ţării, a venit un guvern
care se opunea principalelor sale intenţii pe plan internaţional.

De asemenea, Moscova nu putea ignora cele câteva milioane de etnici
români din învecinatele Republici Sovietice Socialiste Moldova şi
Ucraina, din teritoriile foste româneşti (Basarabia şi Bucovina).
Abordând problema într-o manieră asemănătoare cu cea urmată în
teritoriile poloneze anexate, Stalin a încercat să schimbe compoziţia
etnică a regiunilor, executând mii de conducători ai comunităţilor şi
deportând sute de mii de etnici români în Siberia şi Asia Centrală,
între anii 1940-1941 şi 1950-1951. Acel efort, împreună cu politicile
de asimilare forţată şi „rusificare" pe termen lung nu şi-au dovedit
succesul deplin, determinând Moscova să închidă relaţiile
româno-moldoveneşti în anii '60.

La mijlocul anilor '60, autorităţile sovietice erau intens preocupate
de impactul „dăunător" al României asupra acestei regiuni, cauzat de
atracţia culturală, modelul independent şi influenţa subversivă
activă, prin mass-media sa „antisovietică" şi publicaţiile care
treceau peste graniţă. În 1967, conducătorul Partidului Republicii
Sovietice Socialiste Moldova a solicitat o campanie de propagandă care
să mobilizeze „cei mai calificaţi intelectuali" şi „oficialităţile din
conducerea partidului şi organele economice" pentru a publica în
„ziare, emisiuni de radio şi televiziune, cărţi, broşuri şi alte
publicaţii" astfel încât „copiii noştri şi generaţiile viitoare" să
„ştie că părinţii lor nu şi-au închipuit viaţa în afara graniţelor
URSS" şi au aspirat dintotdeauna „la unirea cu Rusia şi la o
reunificare cu statul rus." În 1968, şeful forţelor KGB din Regiunea
Frontierei de Vest a URSS, plasa politica României vis-a-vis de
această zonă în aceeaşi categorie cu „activităţile subversive sporite
ale serviciilor SUA, RFG şi Anglia contra URSS." Arhivele KGB au
relevat că intenţiile Bucureştiului şi activităţile privitoare la
regiune erau încadrate la categoria primă prioritate."

Acest război clandestin a continuat neabătut până la colapsul
comunismului. Rapoartele KDS-ului bulgar, de exemplu, excludeau în mod
evident România din descrierea colaborărilor „cu organele de
securitate din statele frăţeşti". Această absenţă era cu atât mai
notabilă cu cât, pe lângă KGB, serviciile de informaţii din Ungaria,
Polonia, Cehoslovacia şi RDG, KDS mai colabora cu „serviciile"
frăţeşti din Vietnam, Mongolia, Libia, Benin şi Angola.

Instrucţiunile KGB către agenţii din România, interceptate de DSS în
1982, au relevat că „România era lucrată ca un stat inamic, o abordare
care nu numai că a fost perpetuată, ci chiar accentuată după venirea
la putere a lui Mihail Gorbaciov". Ultimul director al puternicei
Unităţi 0110 (unitatea anti-KGB) a Securităţii, a declarat în faţa
unei Comisii de anchetă a Senatului că, atunci când a preluat comanda
unităţii, în 1983, şi până la dizolvarea sa imediat după revoluţie,
poziţia operaţională a KGB faţă de ţara sa era „destul de clară". KGB
considera România o ţintă la fel de ostilă „ca orice stat occidental".

În contrast cu zvonurile mult-vehiculate despre o „coaliţie" comunistă
conservatoare dintre Ceauşescu şi Honecker contra politicii de
perestroika a lui Gorbaciov, în 1989, şeful STASI, Ernst Mielke, a
subliniat excluderea DSS dintr-o circulară care conţinea „lista
serviciilor socialiste prietene" cu care organizaţia sa coopera.
„Pentru a nu crea neînţelegeri" circulara stabilea clar ca „prietene"
numai serviciile sovietice, maghiare, poloneze, cehoslovace, bulgare
şi vietnameze. Chiar şi Polonia spiona pentru Moscova serviciile de
securitate şi militare româneşti. În timp ce arhivele serviciilor
maghiare au fost mai puţin cooperante, judecând după dimensiunea
contramăsurilor Bucureştiului, AVH se plasa imediat după KGB, din
punct de vedere al extensiei operaţiunilor anti-româneşti. Pentru a
plasa acest lucru într-o perspectivă, în 1989, sub 1% din personalul
unităţii anti-KGB a DSS, responsabilă pentru combaterea celorlalte
servicii din blocul comunist, era destinat STASI, în ciuda
puternicelor operaţiuni anti-româneşti din interiorul ţării.
Majoritatea personalului unităţii era destinat pentru contracararea
operaţiunilor de spionaj ale sovieticilor şi maghiarilor, care „aveau
mereu prioritate".

Strategia inducerii în eroare

Nu era simplu să poţi ţine ascunsă pentru mult timp adevărata stare de
lucruri. Era necesar un efort concertat al Moscovei şi al aliaţilor
loiali din pactul de la Varşovia pentru a menţine România în mod
formal în cadrul alianţei blocului sovietic şi a masca gradul şi
semnificaţia opoziţiei sale la scopurile internaţionale ale
sovieticilor. Strategia lor de inducere în eroare era simetrică
strategiei adoptate de Hrusciov faţă de Belgrad, la mijlocul anilor
'50, „pentru a evita întărirea legăturilor Iugoslaviei cu Occidentul
şi a poziţiilor sale neutre", simultan cu „izolarea lui Tito" de către
serviciile sovietice. Readucerea României în rândurile sale a devenit
scopul comun al operaţiunilor din regiune ale serviciilor Blocului, în
perioada lui Hrusciov şi a succesorilor acestuia. Aşa după cum explica
Hrusciov conducerii cehoslovace, în august 1964, „revenea Partidului
responsabilitatea să oprească România să se retragă din Tratat" şi să
o reunească cu „familia noastră socialistă". Un deceniu mai târziu,
serviciul de spionaj al Germaniei de Est descria „politica externă
convenită, vis-a-vis de România, a statelor din Tratatul de la
Varşovia" ca făcând presiuni „pentru o mai mare implicare practică a
României în activităţile economice şi politice multilaterale" pentru a
crea „elementele de legare a României la comunitatea socialistă" şi
pentru a-i îngusta „spaţiul de manevră". Ca şi Hrusciov, Brejnev a
insistat pentru ca „partenerii apropiaţi" să continue „să încerce
influenţarea în acest scop a României". Această politică a rămas
constantă în perioada Andropov, ca şi sub conducerea protejatului său,
Mihail Gorbaciov. După cum menţiona STASI la începutul anilor 80:

Statele membre ale comunităţii socialiste (SCS) au încercat şi
continuă să încerce să atragă România spre politica lor externă,
corelată cu politica de securitate. … Utilizarea continuă a tuturor
posibilităţilor statelor membre ale comunităţii socialiste pentru a
acţiona în Republica Socialistă România, cu scopul menţinerii şi
intensificării legăturilor existente dintre România şi Tratatul de la
Varşovia şi CAER, precum şi contactele bilaterale, ar trebui avute în
vedere în activitatea operaţională-politică." Strategia inducerii în
eroare a fost în final atât de plină de succes în întărirea dubiilor
opiniei publice din Vest referitoare la sinceritatea dizidenţei
regimului din România, în perioada anilor '80, încât până şi
conflictele frontale sovieto-române au trecut neînregistrate de
serviciile Occidentale. Totuşi, conform serviciilor de spionaj ale
Pactului, strategia a eşuat complet în ţinta sa de a modifica
comportamentul României în maniera dorită. După cum menţiona acelaşi
raport STASI în continuare, politica României continua să contravină
„intereselor fundamentale de politică externă a statelor din
comunitatea socialistă", opunându-li-se „în aproape majoritatea
problemelor importante ale evoluţiilor internaţionale" (dezarmare,
procesul de destindere, conflictul din Orientul Mijlociu), precum şi
colaborarea din cadrul Tratatului de la Varşovia şi CAER." Bucureştiul
s-a angajat „mai intens" în „confruntări publice referitoare la
intenţiile" comunităţii şi „s-a aliniat cu politica occidentală, în
toate privinţele", astfel încât ceilalţi membri ai Pactului de la
Varşovia puteau anticipa „accentuarea predictibilă a poziţiilor
speciale adoptate de România". Cu alte cuvinte, România se opunea
politicii externe şi de securitate a Pactului, refuza subordonarea în
cadrul alianţei, îşi apăra poziţiile care erau suspect de apropiate de
ale Vestului şi dădea toate semnele că va continua să procedeze astfel
şi pe viitor.

Împreună cu tentativele sale de a evita un conflict deschis şi de
re-atragere a României în aranjamentele şi politicile de securitate,
Pactul a ascuns diferendele româno-sovietice. După 1968, Moscova a
făcut rareori publice neînţelegerile majore cu Bucureştiul la
şedinţele Pactului de la Varşovia, CAER sau alte întruniri socialiste
internaţionale însă, în schimb, şi-a folosit apropiaţii – de obicei
Polonia, Germania de Est, Bulgaria sau un stat în curs de dezvoltare –
în acest scop. De asemenea, Kremlinul a eliminat consemnările
neînţelegerilor fundamentale cu România din rapoartele şi transcriptul
şedinţelor, chiar şi atunci când au ajuns la un nivel considerat de
miniştrii de externe ai blocului ca fiind „o confruntare directă cu
linia de politică externă a URSS şi a celorlalte naţiuni din Tratatul
de la Varşovia".

Dosarele sovietice nu au înregistrat veto-ul Bucureştiului contra
utilizării CAER pentru asistarea clienţilor arabi în timpul şi după
războiul arabo-israelian, la fel cum au uitat să menţioneze criticile
repetate din cadrul reuniunilor comunităţii socialiste, la adresa
invaziei „partenerilor apropiaţi" în Cehoslovacia . Atunci când, spre
exemplu, România a respins pregătirile Poloniei pentru extinderea
pactului de la Varşovia, în primăvara lui 1984, „nici o menţionare a
dezbaterilor nu a fost inclusă în procesul verbal", o omisiune
uimitoare a unei obiecţii la însăşi continuitatea Pactului.
Conducătorii, începând cu Brejnev şi până la Gorbaciov, au apelat la
conducerea României pentru a păstra tăcerea asupra diferendelor „în
familie" şi au caracterizat declaraţiile sale periodice drept
iraţionale.

Operaţiunile contra ţintei România erau tratate ca fiind extrem de
sensibile şi îndeplinite cu un grad de secretizare extraordinar. Cât
de secret au acţionat Kremlinul şi „partenerii apropiaţi" poate fi
judecat după faptul că, cu toate că operaţiunile au durat peste
douăzeci de ani şi au implicat servicii din cel puţin şase ţări, nimic
nu a răsuflat până când nu au fost refăcute parţial bazele de date ale
dosarelor serviciilor Germaniei de Est, care au fost returnate
Germaniei de către SUA la începutul mileniului.

Strădania extraordinară a Moscovei pentru a menţine această acoperire
este reflectată prin ordinul din 1983, de extindere a operaţiunilor
Pactului împotriva României. Semnificativ, în RDG acest ordin a fost
transmis ca venind direct de la şeful STASI, Ernst Mielke, prin
intermediul şefului ZAIG (Zentrale Aufwertungs- und
Informationsgruppe), departamentul de analiză cu 1000 de persoane,
care furniza serviciului est-german „puterea de motivare". Şeful ZAIG
a dat instrucţiuni personalului operaţional al HVA să se asigure că
„vor fi folosite numai surse de absolută încredere" şi că asupra
acestora „se vor impune măsuri de severe de păstrare a secretului şi a
caracterului conspirativ". De asemenea, a subliniat că „în nici un caz
nu trebuie să se observe că Ministerul Securităţii de Stat a luat
măsuri specifice" împotriva ţintei România şi a avertizat că „sursele
nu trebuie să ia nici un fel de măsuri specifice de spionaj care ar
putea permite altor persoane sau organe să descopere sau să recunoască
scopurile finale pe care ni le propunem." Operaţiunea de inducere în
eroare era considerată necesară nu numai – sau în primul rând – pentru
a evita contramăsuri tactice. Descoperirea unei operaţiuni coordonate
a Pactului împotriva României, membră a Tratatului, ar fi relevat o
mult mai mare importanţă acordată ţării decât cea pe care campania de
dezinformare publică a Moscovei dorea să o recunoască şi ar fi indicat
adevăratul grad de ostilitate dintre România şi Pact , aspecte care
până atunci fuseseră atât de bine ascunse. O astfel de dezvăluire ar
fi năruit legendele „calul Troian" şi „dependenţa ascunsă", probabil
ar fi împins România şi mai mult spre tabăra occidentală şi, posibil,
ar fi încurajat un mai mare angajament într-o perioadă în care
succesul „măsurilor active" impulsionau capitalul vestic să se
retragă. Aceasta fusese exact aceeaşi secvenţă de evenimente care a
urmat rupturii Tito-Stalin din 1948 şi care avusese drept rezultat o
strângere a relaţiilor SUA-Iugoslavia şi o masivă asistenţă politică,
economică şi militară acordată de Occident Belgradului. Era de aceea
imperativ necesar să se evite o ruptură explicită, care ar fi adus
României o asistenţă similară din partea vestului şi i-ar fi garantat
independenţa.

În mod ironic, Moscova a avut un mai mare succes în prezentarea
Belgradului, ne-membru al Tratatului de la Varşovia, analiştilor
serviciilor americane şi britanice, drept „vaca-sacră" a sfidării
anti-sovietice. La mijlocul anilor '60, Iugoslavia era angajată într-o
cooperare militară şi de spionaj mult mai strânsă cu Moscova decât
fosta aliată din Tratat, România. În 1962, la un an după ce
Bucureştiul stopase această practică, Belgradul a început să-şi
trimită ofiţerii la academiile militare sovietice pentru instruire şi
le-a interzis piloţilor de luptă să înveţe engleza de teamă să nu
„defecteze" cu tot cu MiG-uri. În 1967 şi 1973, când România a refuzat
să ofere sprijin militar şi şi-a închis spaţiul aerian pentru forţele
sovietice şi membrele Tratatului în încercarea acestora de a acorda
ajutor statelor sprijinite de sovietici din Orientul Mijlociu, Tito a
pus la dispoziţia URSS facilităţile Iugoslaviei şi, mai mult, a
găzduit chiar un regiment al Diviziei 106 de Asalt Aerian „în
aşteptarea intervenţiei în Siria".

Devierea iugoslavă, observată de Bucureşti, în timp ce comunitatea
serviciilor SUA o interpreta insistent ca nefiind un indiciu al unei
întoarceri către Moscova, a impulsionat, la începutul anilor 80,
reorganizarea unităţii româneşti anti-KGB în patru direcţii. Două
direcţii se ocupau exclusiv de operaţiunile KGB şi GRU. Una era
destinată combaterii operaţiunilor Iugoslaviei şi Ungariei, cu acelaşi
număr de angajaţi şi resurse care fuseseră dedicate serviciilor
maghiare. Ultima direcţie se ocupa de celelalte servicii din statele
socialiste, de la Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia şi Germania de Est
până la regimurile pro-sovietice din Asia, Africa şi America Latină.

„Relaţia specială" secretă şi arhivele dispărute

Un alt motiv pentru care informaţiile despre relaţia ostilă dintre
România şi ceilalţi membri ai Tratatului de la Varşovia au rămas atât
de limitate a fost natura secretă a „relaţiei speciale" pe care
Bucureştiul o stabilise cu Washingtonul, Beijingul şi Bonnul. În
combaterea acestei lupte interne contra unor forţe superioare,
începând din 1950 şi până la sfârşitul anilor '70, România a încercat
să evite atenţia opiniei publice şi crescânda presiune sovietică, pe
care o atrăgea inevitabil. Regulile de bază fuseseră stabilite în
1964, când România a avertizat partenerii din SUA:

….cu cât se va face mai puţină publicitate independenţei României în
această perioadă, cu atât mai bine. O atenţie sporită în presa străină
ar putea dăuna, mai degrabă decât să ajute, relaţiilor noastre
viitoare. Pentru moment, România ar dori să fie plasată în ochii
opiniei publice după Iugoslavia şi Polonia, printre ţările est
europene. Aspiraţiile noastre de independenţă pot fi mult mai bine
atinse nu printr-o publicitate insistentă şi zgomotoasă, ci prin
dezvoltarea constructivă şi în linişte a relaţiilor României cu
Statele Unite şi Occidentul.

Astfel, cu excepţia unor rare scăpări în presă, foarte puţin din
încercările sale de mediere a conflictului din războiul SUA -Vietnam
şi, practic, nimic din negocierea relaţiilor Chinei cu Italia,
Austria, Germania de Vest şi Suedia, în a doua parte a anilor '60, nu
a fost făcut cunoscut publicului. La sfârşitul anilor '70, schimbările
din conducerea României au condus la o pierdere catastrofală a
direcţiei strategice în campania de subminare a controlului şi
influenţei sovietice în regiune. Drept rezultat, relaţia specială a
Bucureştiului cu Occidentul a cedat progresiv ca urmare a campaniei de
măsuri active pe care Moscova o exercita prin intermediul celorlalţi
membri ai blocului, ca şi prin membrii de facto ai Alianţei, precum
Mongolia, Cuba şi Coreea de Nord şi prin grupul de agenţi sovietici şi
ai Pactului, de la preşedintele finlandez Urho Kekkonen, până la
analista şefă pentru URSS şi Europa de Est a spionajului vest german,
Gabrielle Gast.

În al treilea rând, acest văl a continuat să se dovedească foarte
rezistent şi pentru că Moscova a reuşit să sorteze arhivele
securităţii din toate ţările loiale. Guvernele de tranziţie ale
Germaniei de Est, Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei şi Bulgariei au
încheiat acorduri oficiale cu Moscova, permiţând accesul KGB la
dosarele serviciilor de spionaj extern, între 1989-1991, cu
specificarea dreptului „de a extrage orice material legat de
securitatea Sovietică". În 1990, personalul KGB a lucrat chiar în
paralel cu grupurile cetăţeneşti, sortând arhivele serviciilor de
informaţii externe din Cehoslovacia şi Germania de Est. În acelaşi
timp, serviciile însele erau angajate în distrugerea propriilor dosare
(mai ales a celor operative).

Acest efort a eşuat în cele din urmă în cazul Germaniei de Est, din
cauza vitezei cu care s-a prăbuşit edificiul statului. În mijlocul
colapsului, spionajul SUA care căuta arhivele STASI a dobândit
arhivele Rosenholz înainte de a fi expediate la Moscova sau dispersate
prin nenumăratele clădiri ale STASI. Baza de date, reconstruită şi
decriptată, a acestei arhive a serviciilor secrete externe a scos
limpede la iveală relaţia ostilă dintre serviciile României şi ale
Tratatului de la Varşovia şi, împreună cu dosarele est-germane care au
supravieţuit referitoare la operaţiunea INTERKIT, au oferit un road
map care a explicat şi alte informaţii incidentale despre operaţiuni
ale KGB asupra României, oferite de foşti ofiţeri de informaţii
sovietici, şi au fost ulterior confirmate de rapoartele puternic
cenzurate din arhivele serviciilor bulgare.

Paradoxal, în ciuda opoziţiei neabătute la dominaţia sovietică în
regiune, în anii '80, chiar şi după ce România îşi pierduse locul
strategic, agenţii dubli sovietici din ţară au fost capabili să
strângă capital din impopularitatea lui Ceauşescu, să discrediteze
toate iniţiativele independente de politică externă şi de securitate
ale României şi să exercite controlul temporar asupra instituţiilor de
securitate şi de afaceri, în timpul şi imediat după Revoluţia din
1989. Este ilustrativ în acest sens faptul că fostul ambasador în
Statele Unite şi agentul dublu sovietic, Silviu Brucan, a propus cu
succes alţi cunoscuţi agenţi dubli sovietici în posturi cheie pentru
securitatea naţională, în timpul şi după revoluţie, inclusiv pe
ministrul apărării Nicolae Militaru (26 decembrie 1989 – 14 februarie
1990), pe fostul director al serviciului de informaţii externe Mihai
Caraman (13 ianuarie – 23 aprilie 1992). Brucan însuşi a devenit
principalul consilier al preşedintelui Iliescu până în iunie 1990 şi a
rămas alături de primul-ministru Petre Roman până în septembrie 1991.
Era greu de aşteptat o transparenţă a arhivelor serviciilor din partea
cuiva care, aşa după cum îi declara în decembrie 1989 lui Viktor
Zagladin, şeful Secţiei Internaţionale a Comitetului Central Sovietic,
„va face totul pentru a combate imperialismul american, chiar dacă
aceasta contravenea directivelor ONU şi legilor internaţionale."

Continuitatea post-1989 a revoluţiei „negociate"

În cele din urmă, spre deosebire de revoluţia din România, care a
condus la dezintegrarea instituţiilor, la anularea constituţiei şi la
o abruptă şi imediată schimbare de putere, Polonia, Ungaria,
Cehoslovacia şi Bulgaria şi-au negociat schimbarea de guvern.
Continuitatea rezultantă a instituţiilor administrative ale statului
şi continuitatea virtuală a personalului instituţional a diminuat
posibilitatea ca adevăruri surprinzătoare să iasă la suprafaţă din
acele sedii, mai ales în condiţiile competiţiei post-comuniste. Ca o
ironie, cu toate că fusese singura ţară care îşi dizolvase aparatul de
spionaj, desfiinţând direcţii întregi şi concediind peste 60% din
personal în timp ce celelalte ţări şi-au asigurat o remarcabilă
stabilitate a cadrelor şi aranjamentelor instituţionale, numai despre
România s-a spus că tărăgăna reforma serviciilor". Chiar şi
Cehoslovacia a optat pentru continuitate până la sfârşitul anului 1990
când, cu sprijin excepţional din partea Marii Britanii, SUA şi
Germaniei a introdus o reformă radicală. Chiar şi acea reformă a lăsat
personalul şi structurile serviciilor militare de informaţii practic
neatinse şi a menţinut mare parte din personalul din serviciul extern.
Situaţia a fost de departe mult mai proastă în Polonia şi Ungaria,
unde aceleaşi discuţii de la masa rotundă şi-au atins strălucit scopul
de a face o tranziţie paşnică de la sistemul partidului unic la cel
pluripartid şi a menţinut o mare parte din conducerea armatei şi a
serviciilor instruită de KGB şi GRU.

Raportul Macierewicz, elaborat de guvernul polonez în februarie 2007,
a detaliat modul în care ofiţerii din serviciile militare au continuat
să fie instruiţi în taberele GRU şi KGB, nu numai între 1989-1991,
ultimii ani ai Uniunii Sovietice – dar şi în perioada 1992-1993, de
către serviciile succesoare ruseşti, uşor reformate. Numirile şi
promovările au continuat să se facă dintre cadrele „de perspectivă",
aprobate şi instruite de Moscova, incluzând trei dintre şefii şi patru
dintre adjuncţii de servicii, până şi după intrarea în noul mileniu.
Spre exemplu, 301 de instructori sovietici/ruşi au activat în
serviciul de informaţii militare al Poloniei (WSI) între 1991-2006,
iar câteva zeci de absolvenţi activau în „eşalonul superior" al
structurilor WSI chiar şi în 2006.

Stabilitatea cadrelor din serviciile maghiare, antrenate de KGB şi
GRU, a fost chiar mai mare. Atunci când Ungariei i-a revenit şefia
Comitetului NATO de contraspionaj a explodat un scandal internaţional
pentru că şeful serviciului de contraspionaj maghiar – Serviciul de
securitate naţională (NBH) – petrecuse şase ani şi jumătate la
Academia KGB Dzerjinschi din Uniunea Sovietică. În acelaşi timp,
directorul general al contraspionajului militar (Serviciul de
securitate militară: KBH) şi ofiţeri responsabili cu arhivarea, atât
de la KBH cât şi de la serviciul de informaţii externe (Serviciul de
Informaţii: IH), erau absolvenţi ai academiei KGB.

Unii observatori au privit aceste conexiuni ca fiind un câştig,
oferind mai multe informaţii asupra serviciilor ruseşti, asupra
metodelor şi operaţiunilor acestora. Totuşi, aşa după cum menţiona
raportul Macierewicz, scopul principal al instructorilor KGB şi GRU
era identificarea dependenţelor şi slăbiciunilor studenţilor şi
vulnerabilităţile instituţionale ale serviciilor ţărilor de origine,
sugerând mijloace de contracarare. Cel puţin în cazul Bulgariei,
reţeaua cooperării clandestine, „construită timp de 45 de ani", a
însemnat că personalul superior „diplomatic, de securitate şi militar
şi-a păstrat obiceiurile şi practicile de a-şi coordona atitudinile şi
practicile" cu Kremlinul. De aceea, este mult mai probabil ca Moscova
să fi continuat să-şi exercite influenţa pentru păstrarea secretului
asupra operaţiunilor trecute şi să conducă politica curentă, şi în
cazul Poloniei şi Ungariei, făcând improbabil faptul ca membri ai
conducerii serviciilor să se grăbească să dezvăluie ceva ce Moscova ar
fi dorit să păstreze secret.

Chestiuni şi Alianţe care au precedat comunismului şi au succedat
comunismului. Basarabia

Pe lângă continuitatea structurilor, a personalului şi a atitudinilor
partenerilor „apropiaţi", existau de asemenea mai multe interese
specifice care s-au menţinut după colapsul Uniunii Sovietice. În
puternic contrast cu relaţia polonezo-rusă, în care problemele
frontierelor, identităţii naţionale, opţiunilor politice fuseseră
rezolvate în mare măsură înainte de sfârşitul războiului rece,
problemele care au alimentat ostilitatea sovietică şi maghiară
împotriva României s-au menţinut în continuare în noul mileniu. În
consecinţă, cu toate că chestiunile Basarabiei/Moldovei şi
Transilvaniei au rămas ţinte prioritare ale spionajului ungar sau
sovietic încă de la sfârşitul primului război mondial, aproape nimic
despre operaţiunile maghiare sau sovietice nu a fost declasificat sau
publicat. Legea securităţii naţionale a Ungariei, de exemplu,
stipulează clasificarea operaţiunilor de spionaj pentru o perioadă de
până la 90 de ani, făcând improbabilă, pe termen mediu, posibilitatea
unor revelaţii arhivistice, referitoare la perioada comunistă.

Într-adevăr, structurile tradiţionale de cooperare au fost mult
întărite prin similarităţile dintre diaspora maghiară post-imperială
şi mult mai numeroasa diasporă rusă „din vecinătate", după colapsul
imperiului sovietic. Ungaria a fost primul stat cu care Rusia a
încheiat un tratat bilateral de ţară, în decembrie 1991, pregătit
anterior la ambasada Ungariei de la Moscova. Moscova şi Budapesta au
stabilit atunci relaţionarea oficială a disputelor etnico-teritoriale
cu România, semnând în noiembrie 1992 o declaraţie comună de cooperare
pentru Asigurarea Drepturilor Naţionale, Etnice, Religioase şi
Lingvistice ale Minorităţilor, document desemnat de ambele părţi drept
un punct de cotitură în relaţiile ruso-maghiare.

Liderii postcomunişti din Ungaria au susţinut cu insistenţă autonomia
teritorială a maghiarilor din Transilvania, reminiscenţă a campaniei
revizioniste de decenii, lansată de Budapesta după primul război
mondial. Într-adevăr, cei doi care, în 1987, au întemeiat ceea ce urma
să devină primul partid conducător al Ungariei post-comuniste –
Forumul Democratic Maghiar – au fost Sandor Csoori, preşedinte al
Federaţiei Mondiale a Maghiarilor, înfiinţată în 1927 pentru a forţa
pretenţii teritoriale, şi un proeminent iredentist, Istvan Czurka. În
orice caz, acuzaţiile exagerate de încălcare a drepturilor
minorităţilor, asimilare forţată şi „genocid cultural", care părea
plauzibile în perioada izolării României din timpul Războiului Rece,
au făcut loc primelor misiuni de supraveghere din partea instituţiilor
europene.

Transparenţa referitoare la aceste aspecte ale relaţiei sale cu
România lipsesc în cazul Rusiei. La începutul anilor '90, Kremlinul
era intens preocupat de atracţia pe care o Românie stabilă, orientată
spre vest ar fi putut să o exercite asupra Republicii Socialiste
Moldova. La fel cum URSS propaga imaginea României ca având „o
influenţă primitivă şi negativă asupra identităţii moldoveneşti", ceea
ce impunea protecţia sovietică împotriva „asimilării româneşti" în
perioada războiului rece, dezinformarea rusă alimenta acum
animozitatea Chişinăului şi Kievului împotriva Bucureştiului,
prezentându-l ca având „ambiţii teritoriale faţă de Moldova şi părţi
ale Ucrainei pe care le pierduse în favoarea URSS, după cel de-al
doilea război mondial", în timp ce descriau Moscova „ca fiind
apărătoarea integrităţii teritoriale a vecinilor din nord ai
României".

La începutul anilor '90, CIA considera că „presiunile separatiste vor
continua să crească" în RSS Moldova şi că:

Sentimentele naţionaliste din Moldova au fost întărite de evenimentele
recente din România. E posibil ca ele să se intensifice dacă noul
regim român va putea stabiliza ţara şi va începe să introducă un
sistem politic democratic, viabil.

Opt luni mai târziu, comunitatea serviciilor de informaţii ale SUA a
căzut de acord că, în timp ce Moldova va continua să încerce să obţină
independenţa, „o deplasare a României către un mai puternic
autoritarism, îi va face, probabil, pe moldoveni să-şi dorească să
rămână în Uniune." Deci, Moldova Sovietică putea fi păstrată şi
apropierea Moldova-România putea fi blocată, împiedicând consolidarea
autorităţii administrative şi progresul reformelor din România,
încurajând turbulenţele, divizarea şi reacţiile autoritare. În cazul
în care KGB-ul a tras concluzii privitoare la evoluţia relaţiei
Moldova-România similare cu cele ale CIA, atunci este probabil că
acesta a identificat un interes pentru continuarea instabilităţii din
România.

Focalizarea Rusiei pe relaţia Moldova-România a devenit mult mai
intensă în 1993, când NATO şi-a deschis oficial uşa pentru noi membri,
iar SUA au iniţiat primul program de asistenţă pentru România. O
Românie stabilă, prosperă şi sigură ar fi exercitat o atracţie enormă
pentru Republica Moldova şi, posibil, chiar şi pentru Ucraina. Evgheni
Primakov, director adjunct al KGB şi şef al Primul Directorat –
redenumit rapid Sluzba Vneshnei Razvedki: SVR, la începutul lui
octombrie 1991- a condus campania împotriva extinderii NATO, insistând
că România va emite pretenţii teritorial dacă va fi admisă în Alianţa
Nord Atlantică şi îşi va anexa Moldova. Primakov s-a implicat şi în
dezinformările privitoare la discreditarea conducerii independente a
României, afirmând, de exemplu, că „Ceauşescu a cerut să fie trimise
trupe sovietice în România" pentru a-l sprijini în timpul Revoluţiei
când, de fapt, conducătorul român protesta energic contra
inexplicabilului aflux de „turişti" sovietici din ţară „şi ameninţa cu
contramăsuri".

Kremlinul post comunist a încercat, de asemenea, să exploateze
„eşecul" stabilirii de relaţii bune cu vecinii – o cerinţă
premergătoare pentru statutul de membru NATO – ca pârghie de manevră a
tratatului de alianţă cu România. În efortul său de dezbinare a
Chişinăului şi Bucureştiului, de exemplu, chiar şi cel mai
dezinteresat ajutor şi asistenţă românească au fost etichetate drept
amestec în treburile interne ale Moldovei, ajutând evident, în acelaşi
timp, separarea regiunii Transnistria şi exercitând puteri monopoliste
pentru adjudecarea conflictului Moldova-Transnistria şi a urmărilor
acestuia. Emblematică pentru strategia Rusiei a fost condiţionarea
tratatului bilateral cu Bucureştiul de includerea unei clauze care să
excludă aderarea la alianţa nord-atlantică. Drept rezultat, România a
fost singurul stat fost membru al Tratatului de la Varşovia cu care
Rusia a refuzat să încheie un astfel de tratat de-a lungul anilor '90.
În cele din urmă, Moscova a acceptat să încheie un astfel de tratat,
numai după iulie 2003, la aproximativ opt luni după ce NATO a anunţat
oficial admiterea României şi la peste un deceniu după ce Rusia
încheiase tratate similare cu Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi
Bulgaria. Insistenţa Rusiei, din 2008, ca SUA să anuleze unilateral
acordurile de înfiinţare a unor baze militare în România şi continua
sa implicare în problemele Moldovei, într-o manieră care descurajează
puternic relaţii mai apropiate cu România, indică persistenţa unor
obsesii strategice foarte similare cu cele care au motivat
ostilităţile anterioare ale sovieticilor faţă de România. Ca urmare,
în viitorul apropiat, pare a fi redusă posibilitatea unor interese
instituţionale care să aducă o clarificare a relaţiilor şi
operaţiunilor Moscovei contra României, din perioada războiului rece.

CAPITOLUL II

Ambiţii imperiale, conflicte comuniste

Larry Watts pune acest capitol al lucrării sub un Motto datorat
lui…Leon Troţki, din 1921 :

"Aceste fapte fac lumină asupra declaraţiilor ciudate, deplasate şi
absolut monstruoase făcute de unii…referitoare la faptul că între
România, Rusia şi Ucraina "relaţiile de bună vecinătate" ar fi avut un
loc primordial.Dacă am da o interpretare mai largă acestui tip de
relaţii de bună vecinătate, diferenţa dintre război şi pace ar
dispărea cu totul…" De-a lungul primelor 30 de pagini din acest
capitol , reputatul istoric american relatează cronologic, cu date
concrete, că, de fapt, „lupta clandestină dintre România şi celelalte
state membre ale Tratatului de la Varşovia a fost ecoul unei scheme de
comportament cu o durată de peste…un secol"!

„Puterile imperiale , direct implicate în regiune – Imperiul Rus,
Monarhia Austro-Ungară sau Imperiul Otoman – nu puteau privi favorabil
unificarea şi independenţa Principatelor Române(…) In special Rusia
ţaristă şi partea ungară a dualei monarhii se temeau că unirea
principatelor ar reprezenta o irezistibilă atracţie pentru
majorităţile etnice româneşti din Basarabia şi Transilvania(…)Astfel
de temeri erau bine motivate, dat fiind şovinismul extreme al
conducătorilor ruşi şi maghiari împotriva locuitorilor români, care
fuseseră privaţi de drepturi, în secolele 19 şi 20. Atât
St.Petersburgul, cât şi Budapesta se temeau că un stat românesc
consolidat va constitui un punct de reper pentru mişcările naţionale
ale popoarelor din Europa de Sud-Est"

Cu alte cuvinte, istoricul american demonstrează că strânsa legătură
ruso-maghiară a căutat să submineze mai bine de un secol consolidarea
statului şi credibilitatea României, ca potenţial partener pentru
puterile externe.

Din acest al doilea capitol al lucrării, Ziaristi Online.ro publică
fragmentul intitulat

Influenţa asupra politicii Cominternului

De la înfiinţarea sa, la începutul lui martie 1919 şi până la
dizolvarea sa oficială, în 1943, Cominternul a fost centrul mişcării
comuniste mondiale şi forul în care erau rezolvate conflictele de
partid. Dintre toate partidele din statele care urmau să facă parte
din Blocul Sovietic, România era cel mai slab situată în definirea
unei perspective cu caracter naţional şi, cu atât mai puţin, în
apărarea unui asemenea caracter. În perioada primilor ani ai
existenţei Cominternului, România a fost singura care nici măcar nu
era reprezentată la Congres, cu atât mai puţin în forurile de decizie
şi în aparatul administrativ. Chiar şi după afilierea românilor la
Comintern, în 1921, ei au rămas o prezenţă insignifiantă în comparaţie
cu toţi ceilalţi viitori „parteneri apropiaţi" din Tratatul de la
Varşovia. Absenţa românească era în contrast flagrant cu prezenţa şi
influenţa ungurilor în Comintern. Ei au avut una dintre cele mai largi
reprezentări din Europa de Est, formată atât din foşti prizonieri de
război recrutaţi de Armata Roşie – un număr de 100.000 adică 33%
dintre voluntarii prizonieri de război din Războiul Civil Rus – şi
refugiaţi, foşti membri ai guvernului Kun. Astfel, un număr
extraordinar de „vechi bolşevici" maghiari cu cetăţenie sovietică –
zeci de mii – au devenit elemente de bază ale aparatului Cominternului
şi ale altor organe sovietice. Infiltrate larg şi adânc în structurile
de putere sovietice, datorită rolului avut în stadiile iniţiale ale
revoluţiei şi războiului civil, rolul şi dimensiunea lor le-au oferit
o influenţă enormă asupra politicii sovietice şi a Cominternului.

Într-unul din momentele cele mai proaste, ungurii ocupau 300 de
poziţii în aparatul Comintern şi erau prezenţi la cele mai înalte
niveluri de decizie, de la management şi până la tâmplari şi
instalatori la Hotelul moscovit Lux, care îi găzduia pe membrii din
străinătate ai Cominternului. Prezenţa lui Kun, Endre Rudiansky şi
Matyas Rakosi în conducerea Comintern arată onoarea cu care erau
trataţi la Moscova. Jenö Varga a condus timp de peste două decenii
Institutul de Economie Mondială şi Relaţii Internaţionale (IMEMO) – un
centru de informaţii şi think-tank. Jenö Landler, succesorul lui Bohm
la comanda Armatei Roşii Ungare, în iulie 1919, a fost unul dintre cei
şapte străini îngropat la Zidul Kremlinului (şi singurul
ne-occidental).???

Ungurii au avut una dintre cele mai ridicate rate de supravieţuire din
perioada purificărilor din anii 30, care au eradicat practic etnicii
polonezi, români şi germani din Comintern. Stalin i-a tratat, în
perioada Ezhovschina, mai degrabă ca pe o naţionalitate sovietică,
decât ca pe trădători „străini". Nikolai Ezhov însuşi a subliniat în
diverse ocazii că ţintele sale principale erau „polonezii, românii şi
germanii", în timp ce Stalin stabilea că statele europene implicate în
conspiraţia „Zinovevistă-Troţchistă" erau Germania, Polonia, România,
Finlanda şi Statele Baltice – nu Ungaria (şi respectiv Cehoslovacia
sau Bulgaria). Stalin a intervenit chiar, atunci când Iezhov l-a
reprimat pe Directorul IMEMO, Varga, pentru „atitudinea sa extrem de
necooperantă" şi l-a apărat pe ungur.

Influenţa din cadrul Serviciilor de informaţii sovietice. Cominternul in Romania

Mai important, Cominternul constituia sediul unei reţele clandestine
internaţionale de agenţi, care operau împotriva guvernelor din statele
lor de origine, în serviciul „revoluţiei mondiale" care, prin
„centralizarea democratică", devenise sinonimă cu Moscova. Sarcinile
principale ale Cominternului erau finanţarea acoperită, propaganda
albă şi neagră şi spionajul direct, toate acestea în scopul
construirii unei reţele de partide comuniste necesare pentru doborârea
„revoluţionară" a adversarilor. Operativii Cominternului nu au avut
prea multe probleme în realizarea transferului de la conspiraţia
politică acoperită, la munca de informaţii oficială. Ei erau deja, în
principal, agenţi de informaţii, care operau pentru o putere străină
şi foloseau metodele învăţate la Moscova: nume false, documente false,
legende, comunicări criptate, căsuţe poştale oarbe, finanţări
acoperite, construirea de reţele şi contrafilajul.

Tentativele de a-i exonera pe Cominternişti de a fi fost agenţi
sovietici, fãcând deosebirea între aceştia şi ofiţerii de informaţii
sovietici, nu ţine cont de aceastã realitate fundamentalã. De exemplu,
viitorul conducãtor maghiar Imre Nagy a fost cominternist şi agent
NKVD, cu toate cã s-au fãcut încercãri de negare a ambelor afilieri.
Eforturi similare au fost fãcute referitor la Valter Roman, Silviu
Brucan şi Leon Tismãneanu, ultimul fiind unul dintre primii doi cei
mai bine plãtiţi agenţi sovietici din 1945. Toţi cominterniştii
trimişi peste hotare erau agenţi sovietici. Nu existau graniţe fixe
între munca de partid şi cea de spionaj sau între diversele servicii
ale tinerei comunitãţii de informaţii sovietice, iar cominterniştii
treceau constant de la o activitate sau organizaţie la alta.

Reţelele de informaţii sovietice erau construite pe scheletul stângii
radicale, stabilit mult înainte de fondarea Cominternului în 1919. Cei
300.000 de prizonieri de rãzboi care au trecut la bolşevici şi s-au
oferit voluntari în perioada Rãzboiului Civil au furnizat bazinul
iniţial de recrutãri pentru serviciile de informaţii şi cele
coercitive sovietice. Supra-reprezentarea ungurilor printre voluntarii
prizonieri de rãzboi s-a oglindit şi în servicii. În Siberia, în anii
1920-1930, ei erau atât de prevalenţi în sistemul de securitate
sovietic, încât termenul vengrii (cuvântul rusesc pentru ungur) era
sinonim cu Cheka (CEKA).

Bela Kun, tot un agent al Cominternului, a fost probabil cel mai
cunoscut, dar au existat de asemenea personaje proeminente în
organizaţiile succesoare OGPU, GPU şi NKVD. Karl V. Pauker, de
exemplu, a fost şef al Serviciului de Gardã NKVD, responsabil cu paza
personalã a lui Stalin (pânã la epurãrile din 1930) şi un intim al
dictatorului. Teodor Maly – unul dintre „cei mai mari ilegalişti" al
cãrui portret a fost aşezat mai apoi „pe pereţii din Camera memorialã
a KGB" – i-a recrutat între 1936-1937 pe membrii grupului de la
Cambridge „Cei cinci magnifici" (iar compatriotului sãu Laszlo Dobos –
Louis Gibarti i se atribuie recrutarea iniţialã a lui Philby, în
1934).

RU a fost primul şi probabil cel mai frecvent recrutor al
„credincioşilor adevãraţi" din Comintern. La începutul lui 1918, la
simpla solicitare a RU, Cominternul va hotãrî ca „un mare numãr,
uneori sute de comunişti, sã devinã agenţi sovietici secreţi."
Eclipsaţi poate de polonezii şi nemţii din RU, ungurii tot s-au putut
mândri cu agenţi precum Bela Vago, şeful operaţiunii „corespondenţii
muncitori" (RABCOR) din Germania, Arthur Koestler şi Sandor
(Alexander) Rado de la Red Orchestra. Rado, cu toate cã avea numai 19
ani când a intrat în Armata Roşie a lui Kun, era considerat un membru
al „vechii gãrzi" din Moscova, transferat „în cele mai înalte cercuri
ale Internaţionalei Comuniste" şi care se bucura de protecţia
„preşedintelui Comintern, Zinoviev". În 1919, Rado a organizat prima
agenţie sovieticã de presã (ROSTA) în Haparanda, Suedia, combinând
jurnalismul cu munca de informaţii, ceea ce va deveni „o a doua naturã
a Rado" şi o specialitate a spionajului maghiar.

Fostul comisar de rãzboi al lui Kun, Vilmos Böhm, operând sub numele
de cod sovietic Orestes, s-a infiltrat în spionajul britanic (şi
american) în perioada celui de-al doilea rãzboi mondial. Lucrând în
Camera britanicã de analizã a presei din Stocholm (British Press
Reading Office), el a influenţat evaluãrile tentativelor aliaţilor lui
Hitler de a pãrãsi Axa, poziţionându-se în acelaşi timp ca intermediar
pentru ieşirea Ungariei din alianţã. Lui Böhm i se atribuie
manipularea operaţiunilor lui Raul Wallenberg şi, apoi, facilitatea
arestãrii sale de cãtre autoritãţile sovietice.

Cel mai puternic serviciu de spionaj, din punct de vedere al legãturii
directe la ierarhia sovieticã, era Departamentul de relaţii
internaţionale (Otdyel Mezhdunarodnoi Svyazi: OMS) al Cominternului.
OMS acţiona ca un centru de coordonare al celorlalte servicii, ducând
în acelaşi timp la îndeplinire funcţia de bazã, aceea de conducere a
partidelor comuniste strãine. Acesta distribuia ordine, fonduri şi
teme de propagandã partidelor „naţionale"; servea drept contact cãtre
organizaţiile din ilegalitate; asigura documente false agenţilor
Comintern; menţinea contactul cu celelalte organe ale securitãţii
sovietice şi conducea operaţiunile de spionaj şi culegere de
informaţii din strãinãtate. Fostul şef al operaţiunilor sovietice de
spionaj din Europa îl descria drept „inima Cominternului", care
controla liderii „partidelor comuniste autonome din Europa". Pe lângã
celelalte funcţii, OMS conducea falsele organizaţii de front
„Prietenii Uniunii Sovietice şi gãzduia organizaţii" umanitare şi
pentru drepturi civile aşa-zis non-partizane.

Propaganda OMS şi efortul de dezinformare din Occident erau conduse de
Willy Münzenberg şi de mâna sa dreaptã, fostul prizonier de rãzboi
sovietic, Lászlo Dobos, mai bine cunoscut sub numele clandestin Louis
Gibarti. Münzenberg şi Gibarti au creat o vastã reţea de organizaţii
şi camarazi neştiutori care puteau fi mobilizaţi în sprijinul
Moscovei, prin ceea ce Münzenberg denumea „Clubul Inocenţilor".
Gibarti-Dobos sunt consideraţi a fi fondatorii tehnicii împletirii
„propagandei cu spionajul şi acţiunile sub acoperire" – baza
„mãsurilor active – şi având o contribuţie la inventarea frontului
„agenţiilor de presã", care puteau „plasa pentru propagandã poveştile
fabricate, dorite de aparat, puteau servi ca acoperire pentru agenţi
şi ca acoperire pentru fluxul de informaţii obţinut din spionaj."

În 1924, când Moscova a anunţat crearea Republicii Socialiste
Sovietice Autonome a Moldovei – „baza României sovietice" – care în
cele din urmã „va elibera fraţii care gemeau sub jugul oligarhiei",
centrele sovietice de informaţii din Odesa şi Tiraspol au condus o
„revoltã", cu centrul în oraşul basarabean Tatar Bunar, care a fost
rapid înãbuşitã de Siguranţã şi de militarii români. Müntzenberg şi
Gibarti au montat apoi o campanie „umanitarã" internaţionalã,
împotriva autoritãţilor române pentru eliberarea „ţãranilor şi
muncitorilor nevinovaţi" aduşi în faţa tribunalului. Intelectualii
Romain Rolland şi Henri Barbusse au fost foarte uşor de înrolat în
aceastã campanie, din moment ce colegul lor, secretar la asociaţia
Amsterdam-Peyler, Alex Kellerman (Sandor Nogradi) era tot agent OMS.
Gibarti şi şeful lui au activat apoi în SUA, creând nenumãrate
organizaţii umanitare, producând filme la Hollywood şi adunând
semnãturi ale senatorilor şi congresmanilor SUA pe petiţiile lor.

J.Peters (Joszef Peter), veteran al Armatei Roşii maghiare, a condus
Departamentul pentru Minoritãţi Naţionale al Partidului Comunist din
Statele Unite ale Americii (CPUSA) înainte sã devinã sã devinã şeful
„aparatului secret" ilegal al CPUSA, între 1929 şi iunie 1938.
Confirmat în funcţie de ofiţerul de legãturã al Cominternului din SUA,
John Pepper (fostul comandat în Armata Roşie maghiarã, Joszef Pogany),
el a lucrat în principal pentru spionajul Cominternului şi, deci, cu
GRU şi NKVD INO. Penetrând Departamentul de Stat al SUA, serviciile
armate, Departamentul de Interne etc., Peters a creat reţeaua de
spioni care îi includea pe Whittaker Chambers şi Alger Hiss şi a pus
bazele masivei infiltrãri a primei agenţii de spionaj americane:
Biroul pentru Servicii Strategice (Office of Strategic Services – OSS)
din perioada rãzboiului. Penetrarea extensivã a secţiilor balcanicã şi
maghiarã din departamentul de analizã şi cercetare al OSS, au permis
Moscovei nu numai sã capete o imagine internã inestimabilã asupra
percepţiilor şi intenţiilor SUA, dar sã şi influenţeze analizele
într-o direcţie favorabilã.

Coaliţiile „naţionale" din Comintern

Dominaţia sovieticã asupra comunismului basarabean şi dobrogean şi
directul control maghiar asupra stângii radicale din Transilvania s-au
transformat într-o schemã complexã şi unicã de control asupra RCP care
s-a menţinut din 1918 pânã mult dupã venirea la putere a comuniştilor,
dupã al doilea rãzboi mondial. Situaţia s-a complicat din cauza
antagonismului adesea deschis dintre „basarabeni" şi „transilvãneni",
pe de o parte şi comuniştii din Vechiul Regat, pe de altã parte.
Conducerea Cominternului, deja iritatã cã singura revoluţie
victorioasã dintr-o altã ţarã fusese înfrântã de armata românã, era
„furioasã" cã românii, nu numai cã nu duseserã la îndeplinire ordinele
specifice „de a-l ajuta pe Kun şi a sabota acţiunile guvernului
român", ci „îi avertizaserã public pe comuniştii unguri „sã scoatã la
ivealã ţelurile naţionaliste" şi „sã spunã în faţa opiniei publice cã
doresc o Ungarie mare", în loc sã compromitã idealurile comunismului
„prin intenţiile naţionaliste „ascunse în spatele ideilor socialiste".

Dupã aceea, comuniştilor români li s-a atribuit un statut inferior în
mişcarea comunistã, nu mult diferit de marginalizarea şovinistã a
etnicilor români din perioada imperiilor. Una dintre primele întrebãri
adresate românilor atunci când au solicitat afilierea la Comintern, în
noiembrie 1921, a fost: „ce au fãcut în sprijinul Republicii Sovietice
Ungare?" „Aripa transilvãneanã", încã ramurã a Partidului Comunist
Ungar, a refuzat cu ostentaţie sã negocieze afilierea pentru
nou-înfiinţatul Partid Comunist Român (PCR), în timp ce partidul
bulgar şi cel maghiar s-au angajat „într-o campanie pe termen lung
împotriva României şi a clasei sale muncitoare, în interiorul
Internaţionalei", acuzând PCR de „deviaţionism social-patriotic".

Agendele „basarabeanã" şi „transilvãneanã" erau destul de clar
reflectate în linia Cominternului pentru cesiunea de teritorii
româneşti cu afilierea minoritarã, mai degrabã decât majoritarã la
statele vecine. Introdusã oficial la şedinţa Federaţiei Comuniste
Balcanice din decembrie 1923 (la care au participat Rakovschi,
Dimitrov şi Stepanov), anunţarea acestei linii a coincis cu crearea
Organizaţiilor Revoluţionare Dobrogene şi Basarabene „pentru a acţiona
ca unitãţi iredentiste revoluţionare". În iulie 1924, al 5-lea congres
al Cominternului a accentuat influenţa maghiarã, considerând ca fiind
„esenţiala intensificarea activitãţii comuniste în rândurile
populaţiei maghiare din teritoriile anexate la Cehoslovacia, România
şi Iugoslavia" şi determinarea „partidelor comuniste din acele ţãri"
sã lanseze o campanie care „sã cheme la auto-determinare şi la
secesiune de statele care le anexaserã". Sloganuri similare au fost
adoptate pentru separarea Basarabiei şi „a Bucovinei şi a Dobrogei de
România."

Cu PCR obligat acum sã promoveze divizarea ţãrii în baza pretenţiilor
teritoriale, mai degrabã decât a componenţei etnice, aripa
transilvãneanã condusã de unguri a „re-intrat triumfãtoare în partid".
În 1924, sub mâna conducãtoare a Cominternului, PCR a ţinut al 3-lea
Congres la Viena – pe atunci sediul central al operaţiunilor de
spionaj sovietice din Balcani – şi l-a ales în frunte pe Elek Koblos,
veteran al campaniei din Transilvania a Armatei Roşii Ungare şi membru
recent al Partidului Comunist Ungar (PCU).

Avertizându-i pe români cã revoluţia lor şi „adevãrata independenţã"
necesitau mai presus de orice „ca eforturile minoritãţilor subjugate
sã se sprijine pe principiul auto-determinãrii şi pânã la secesiunea
completã de statul existent," congresul a exprimat totodatã speranţa
„muncitorilor şi ţãranilor din Basarabia cã revoluţia lor naţionalã îi
va uni cu URSS." Köblös a condus dupã aceea afacerile PCR de la sediul
din Târgu Mureş, folosind numele de cod „Vekas, pânã când anchetele
asupra agitaţiei revoluţionare din Chişinãu, Basarabia i-au relevat
rolul, în 1925."

Pentru a se asigura cã PCR va trece la considerarea dezmembrãrii
statului român ca fiind prioritarã celei a schimbãrii de regim, la
conducerea partidului au fost impuşi, în urmãtorii 20 de ani, cetãţeni
strãini, începând cu 1924 şi pânã la lovitura internã a lui Gheorghe
Gheorghiu Dej şi a adepţilor lui, în aprilie 1944. Deşi mulţi au
subliniat etnicitatea ne-româneascã a conducãtorilor PCR, în perioada
1924-1944, originea etnicã era de fapt mult mai puţin importantã decât
faptul cã toţi erau reprezentanţi ai intereselor de dezmembrare a
României, fãrã a ţine cont de vreun principiu umanitar sau etnic.
Conducerea PCR a oscilat între aripa transilvãneanã „Ungaria Mare" şi
facţiunea anexaţionistã bulgaro-basarabeanã. În 1933, de exemplu, PCR
avea 440 de membri maghiari, 380 de membri din aripa basarabeanã
(bulgari, ruşi, ucraineni şi moldoveni) şi „numai" 375 de români.
Procentul era practic mult mai slab, date fiind categoriile
suplimentare cu 300 de membri evrei şi 70 – „alţii" care ascundeau
faptul cã aceştia reprezentau în mare mãsurã agendele aripilor
transilvãneanã (maghiarã) şi basarabeanã (sovieticã).

Chestiunea teritorialã şi revizionismul asociat acestora au aliniat
Rusia sovieticã şi interesele maghiare vis-a-vis de România atât la
nivel de partid, cât şi de stat şi s-au dovedit capabile sã motiveze
chiar şi elitele extrem de conservatoare din Ungaria sã coopereze cu
comuniştii şi sã devinã ei înşişi comunişti. Alinierea în aceastã
privinţã a programelor comuniste şi naţionaliste în perioada
interbelicã, a facilitat nu numai un nivel de comunicare excepţionalã
între cele douã pãrţi, dar şi complicitate şi coordonare cu diverse
ocazii. Elek Köblös, de exemplu, a fost înlãturat de Moscova şi aripa
basarabeanã din funcţia de conducãtor al PCR, la al 4-lea congres
românesc de la Harkov, în 1928 pentru „încercarea de a servi
interesele guvernului maghiar din Budapesta şi nu pe cele ale
Internaţionalei."

Înlocuitorul lui Köblös, ucraineanul basarabean Vitali Holoschenco, un
protejat al lui Racovschi din Partidul Comunist Ucrainean, a condus
PCR din Ucraina, între 1928-1931. El a fost înlocuit de un membru al
Partidului Comunist Polonez, ucraineanul polonez Alexander
Danieluk-Stefanschi, care a condus PCR de la sediul din Berlin, în
perioada 1931-1936. Nepotul lui Racovschi, Boris Stefanov, un
secesionist dobrogean, a deţinut funcţia de şef al PCR între
1936-1940, cu toate cã diferiţi membri ai aripii transilvãnene (Bela
Brainer, Jenö Iakobovicz şi Miklos Goldberger) au condus practic
activitãţile în România, în anii 1938-1940 când Stefanov a lucrat la
Moscova. Transilvãneanul Stefan Foris, un alt veteran al Armatei Roşii
Maghiare, a preluat conducerea în 1940, pânã în aprilie 1944 când a
fost eliminat prin forţã.

Transilvania

Soluţia rãmâne separarea Transilvaniei … fie provizoriu, pânã când vom
ajunge la un acord cu Ungaria sau cu România, fie pe termen lung,
ţinând cont cã acest mic stat va avea nevoie de un protector, care nu
poate fi decât Uniunea Sovieticã… Dependenţa României faţã de noi va
fi şi mai mare dacã Transilvania rãmâne un stat de sine stãtãtor, iar
viitorul acesteia va depinde de noi.

Comisia Litvinov 1944

Idealul comun nu poate fi realizat decât printr-o propagandã bine
direcţionatã… Elementele noastre de încredere trebuie sã se infiltreze
în Partidul Comunist Român, pe orice cale posibilã, unde vor trebui sã
acţioneze intens şi în manierã disciplinatã pentru a câştiga încredere
şi a obţine funcţii importante mai ales în administraţia de stat.

Guvernul Maghiar 1946

La începutul celui de-al doilea rãzboi mondial, chestiunea teritorialã
basarabeanã şi cea transilvãneanã erau strâns conexate în concepţia
sovieticã. Politica dusã de Comintern, ca România sã cedeze acele
teritorii împreunã cu Bucovina şi Dobrogea, a fost revigoratã dupã
criza cehoslovacã din 1938, când Moscova a început sã-şi declare
sprijinul pentru iredentismul teritorial al guvernului Horthy.
Evoluţia a fost predictibilã date fiind interesele comune ale
„Ungariei şi Uniunii Sovietice faţã de România, care au împins cele
douã ţãri una spre cealaltã," dupã primul rãzboi mondial. Mesajul nu a
trecut nerecepţionat la Budapesta. Încã odatã se prefigura formarea
unei coaliţii sovieto-maghiaro-bulgare pentru o ofensivã împotriva
României. Paradoxal, Berlinul formase deja o coaliţie cu Ungaria şi
Bulgaria, iar, în 1939, va face acelaşi lucru cu URSS, ca parte
compinentã a scopului mai larg al lui Hitler de a redesena frontierele
europene şi a redefini balanţa de putere.

Coaliţia „roşie-albã" în a doua campanie transilvãneanã

Horthy l-a rechemat imediat pe generalul Henrik Werth de la pensie şi
l-a numit şeful statului major al Honved. Werth, un veteran al
operaţiunilor Armatei Roşii Maghiare din prima campanie transilvãneanã
din 1919, a prezentat planurile unei ofensive militare în
Transilvania, prin vãile Someşului şi Mureşului, cu alocarea unui rol
semnificativ operaţiunilor de sabotaj ale organizaţiilor paramilitare
care se pregãtiserã pentru recuperarea militarã a Transilvaniei de la
începutul anilor `30. Spre exemplu, Membrii Asociaţiei Trãgãtorilor de
Elitã Maghiari (Országos Magyar Lövész Egyesület) erau antrenaţi în
ordinele militare ale celor 22 de contingente militare ungare etnice
din cadrul armatei române, cu scopul evident al infiltrãrii şi
subversiunii. Între 1938 şi 1939, spionajul maghiar a organizat, din
nou, reţele de partizani pentru a sprijini invazia militarã. În toamna
lui 1939, Serviciul de Siguranţã Internã al României a descoperit
astfel de grupuri care operau în Carei, Cehul Silvaniei, Cluj,
Hunedoara, Marghita, Miercurea Ciuc, Odorhei, Satu Mare, Târgu Mureş
şi Zalãu. Grupul Satu Mare, unul dintre cele mai mari, cuprindea 130
de persoane şi era condus de clerici catolici şi reformaţi împreunã cu
personal militar de la Budapesta, mulţi dintre ei fiind instructori în
unitatea paramilitarã Rongyos Gárda (Garda Furioasã). Rongyos Gárda,
formatã mai ales din veterani maghiari din Transilvania, şi-a câştigat
reputaţia de a fi de o brutalitate excesivã în perioada în care a
activat pentru dezmembrarea Cehoslovaciei, ocuparea Ruteniei, invazia
germanã în Polonia şi prin atrocitãţile din Serbia. Pe lângã sarcinile
principale de provocare a panicii şi îngreunare a retragerii armatei
române, ea avea şi scopul de a crea un pretext plauzibil, în opinia
internaţionalã, pentru intervenţia armatã a Ungariei. În acest sens ei
au plãnuit „arderea satelor germane (şvabe sau sãseşti)" însoşitã de o
campanie de propagandã centralizatã pentru atribuirea acestor
atrocitãţi autoritãţilor române naţionaliste. Intenţia Moscovei de a
intra în Basarabia, sprijinul faţã de pretenţiile Ungariei şi
încurajarea pretenţiilor Bulgariei asupra Dobrogei au devenit
explicite aproape imediat dupã semnarea pactului Hitler-Stalin, în
august 1939. La începutul lui decembrie, fostul şef al PCR – şi
secesionist militant al Dobrogei – Boris Stefanov a publicat un
articol în ziarul Cominternului în care sugera cesiunea iminentã a
provinciilor româneşti şi pleda pentru necesitatea stabilirii de baze
militare sovietice în aceste teritorii. Guvernul maghiar şi conducerea
armatei „s-au angajat instantaneu în pregãtiri militare şi diplomatice
fervente", care urmau sã le permitã sã acţioneze la izbucnirea unui
conflict româno-sovietic. Generalul Werth, care întocmise pentru
Consiliul Suprem al Apãrãrii al lui Horthy câteva proiecte „ale unei
convenţii militare cu Uniunea Sovieticã pentru coordonarea momentului
atacului", a fost acum autorizat sã negocieze cu partenerii sovietici
şi „a fost realizat un plan detaliat cu specificarea pretenţiilor
Ungariei asupra României şi a condiţiilor intervenţiei". Werth era
sprijinit de Horthy şi de un numãr de ofiţeri superiori, inclusiv de
viitorul sãu succesor, generalul Ferenc Szombathelyi, „care considera
cã încheierea unei înţelegeri cu Rusia, în defavoarea României este şi
posibilã, şi dezirabilã ". Generalul Gabor Faragho, veteran al
primului rãzboi mondial, vorbitor de limba rusã, implicat în
negocieri, a fost numit ataşat militar la Moscova pe 1 iulie 1940,
imediat dupã anexarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. În prima
parte a anului 1940, ambasadorul german la Budapesta a raportat uluit
cât de deschis „ambasadorul sovietic de aici încuraja Ungaria sã
treacã la acţiune armatã împotriva Transilvaniei", idee pe care o
exprimase şi faţã de ambasadorul german. De asemenea, ambasadorul
german de la Moscova raporta cã Molotov, care de obicei nu avea
primiri decât la nivel de ambasadori, acum primea şi diverşi unguri de
rang inferior. Pe 25 iunie 1940, la numai câteva zile dupã ce forţele
sovietice invadaserã Basarabia şi Bucovina, Molotov l-a informat şi pe
ambasadorul Italiei în legãturã cu sprijinul Moscovei faţã de
„pretenţiile la adresa României" exprimate de Ungaria şi Bulgaria.
Moscova fãcea presiuni asupra Bulgariei sã solicite întreaga Dobroge,
cu scopul evident de a crea o graniţã continuã între Uniunea Sovieticã
şi Bulgaria. Cu ocazia primirii de felicitãri din partea ofiţerilor de
informaţii bulgari pentru anexarea Basarabiei, partenerii sovietici
le-au transmis cã „e posibil sã ne mai întâlnim o datã pe Dunãre." La
mai puţin de 24 de ore dupã trimiterea ultimatumului Moscovei cãtre
România, reprezentantul maghiar la Moscova, Istvan Kristóffy, îşi
exprima „marea satisfacţie" în faţa adjunctului comisarului sovietic
pentru relaţii externe (şi şef al departamentului extern al NKVD),
Vladimir G. Dekanazov. Dupã solicitarea Comisarului ªef Molotov „de a
influenţa Iugoslavia sã pãstreze tãcerea în cazul în care Ungaria va
trebui sã intre în conflict cu România" pentru anexarea Transilvaniei,
ministrul maghiar de externe putea nota cu satisfacţie cã „Iugoslavia
este calmã şi cã el nu crede în posibilitatea ca Iugoslavia sã
intervinã în cazul unui conflict româno-maghiar". De asemenea,
ministrul adjunct de externe maghiar îl felicita pe ambasadorul
sovietic de la Budapesta, afirmând cã „(ungurii) sunt mai fericiţi
pentru aceasta decât oricare alt stat, deoarece pentru ei înseamna
lichidarea principiului integritãţii teritoriale a României şi o
posibilitate mai facilã de a continua ceea ce (sovieticii)
începuserã". Molotov l-a reasigurat pe Kristóffy cã Moscova considera
„pretenţiile Ungariei asupra României ca fiind bine fundamentate",
adãugând cã Budapesta putea conta pe sprijinul Moscovei la „orice
conferinţã internaţionalã la care se va ridica problema pretenţiilor
Ungariei." Ministrul maghiar de externe a exprimat „profundele
mulţumiri" ale guvernului sãu pentru prietenia şi sprijinul Moscovei,
informându-l pe ambasadorul sovietic de la Budapesta cã, Honvedul
fiind total mobilizat, „Ungaria era gata sã înceapã rãzboiul". Ca o
ironie, aliatul german al Ungariei a împiedicat-o sã atace pentru a-i
împiedica accesul la resursele României, arbitrând în schimb
transferul nordului Transilvaniei la Ungaria, pe 30 august 1940. La
începutul campaniei din est, în 1941, Molotov îi reamintea lui
Kristóffy sprijinul Moscovei faţã de pretenţiile Ungariei asupra
României, precum şi „despre tratatul comercial foarte avantajos dintre
cele douã ţãri", insistând cã „nu era necesar ca Ungaria sã intre
într-un rãzboi germano-rus". Kremlinul sublinia cã „nu a obiectat
niciodatã şi nu va obiecta nici acum la pretenţiile revizioniste ale
Ungariei privitoare la Transilvania" şi cã „Ungaria va putea conta şi
în viitor pe sprijinul sovietic în privinţa Transilvaniei" dacã nu va
participa militar în campanie. Budapesta a fãcut eforturi
semnificative pentru a-şi menţine relaţiile cu Kremlinul, propunând
chiar Berlinului sã menţinã legaţia de la Moscova pe perioada
rãzboiului, ca un canal de comunicaţie pentru eventuale negocieri de
pace dintre Al Treilea Reich şi Uniunea Sovieticã. Consecvent acestei
colaborãri împotriva României, Stalin a considerat cã se cuvenea sã
acorde un alibi Ungariei, afirmând la sfârşitul rãzboiului cã „armata
fascistã germanã" a avut „pe front numai sprijinul direct al trupelor
italiene, române şi finlandeze".

Politicile paralele de deznaţionalizare

Pe 27 iunie 1940, Moscova a înaintat un ultimatum României solicitând
cedarea Basarabiei şi Bucovinei de nord cu toatã populaţia acestora de
3,7 milioane. Între 300.000 şi 400.000 de refugiaţi au nãvãlit într-un
stat aflat în mijlocul colapsului politic şi economic. Toate
proprietãţile au fost expropiate şi a fost implementat un program de
deznaţionalizare şi rusificare, începând cu interzicerea alfabetului
latin, închiderea tuturor şcolilor laice şi confesionale româneşti,
inclusiv transferarea Bisericii Ortodoxe de la Mitropolia Românã a
Basarabiei – din care fãcuse parte începând cu secolul al XIV-lea – la
Patriarhia Rusã, anulând un element fundamental al organizãrii
comunitare şi al conştiinţei naţionale. Dar cele mai brutale aspecte
ale acestei campanii au implicat eliminarea fizicã a populaţiei
româneşti din zonã. Aceastã purificare etnicã deghizatã a fost
regizatã de conducãtorul Ucrainei, Nikita Hrusciov, care a luat parte
activã la „eliberarea" provinciei. Ca un prim pas, legile RSS Ucraina
au fost extinse imediat la Basarabia. În prima sãptãmânã de ocupaţie
au fost arestaţi peste 1.122 de români ca „agenţi de securitate,
poliţişti şi ofiţeri ai armatei române". Aproximativ 4.000 au fost
încarceraţi, în final, în închisorile NKVD din Basarabia „pentru
infracţiuni contrarevoluţionare" şi sute, poate mii, au fost executaţi
de NKVD, începând cu cei care au avut legãturi cu Sfatul Ţãrii
basarabean şi cu unirea din 1918, funcţionari numiţi de Bucureşti,
inclusiv lideri ai comunitãţilor locale, care ar fi putut constitui un
nucleu de dizidenţã naţionalã şi un obstacol în calea asimilãrii
forţate. La începutul lui iulie, şeful ucrainean al NKVD, Beria, a
solicitat suplimentarea cu un numãr de 2.000 a personalului necesar
pentru operaţiunile din regiune. Cu toate cã nu existã o înregistrare
clarã a numãrului de deportaţi, se estimeazã cã între 100.000 şi
500.000 de etnici români rãmaşi în aceste teritorii au fost deportaţi
de autoritãţile sovietice în Asia Centralã şi Siberia. Multe dintre
aceste deportãri au fost denumite realocãri de muncã şi mutãri
voluntare. De exemplu, în august 1940, 53.365 de tineri şi tinere,
predominant români (moldoveni) din satele basarabene au fost trimişi
la muncã forţatã în alte zone ale Uniunii Sovietice prin ceea ce a
devenit o realocare permanentã, Moscova plângându-se cã ţinta de
77.000 nu fusese atinsã. Preocuparea Moscovei pentru aceste operaţiuni
este sugeratã de „alegerea" în Sovietul Suprem al RSS Moldova, la
începutul lui 1941, a lui Stalin, Hrusciov, Molotov, Voroşilov,
Kalinin şi Timoşenco. În mai 1941, reprezentantul Moscovei în noua RSS
Moldova a solicitat „deportarea în alte regiuni a 5.000 de „elemente
contrarevoluţionare" împreunã cu familiile lor". În noaptea de 12
iunie 1941, 5.479 de persoane au fost arestate „ca fiind membri ai
organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente anti-sovietice",
iar 24.360 de membri ai familiilor acestora au fost deportaţi.
Deportaţii erau încadraţi la categoriile „membri ai organizaţiilor
contrarevoluţionare şi elemente anti-sovietice", „evadaţi din URSS",
„repatriaţi din România" şi persoane care „solicitaserã sã fie
repatriate în România". Ei au fost trimişi în gulagurile din
republicile Kazahstan şi Komi, din Altai, Kirov, Krasnoiarsk,
Novosibirsk şi Omsk. În toatã perioada 1940-1960, Moscova a continuat
sã facã publicitate, oferindu-le emigranţilor voluntari moldoveni sã
se stabileascã oriunde în „zonele virgine". Pe 31 august 1940, România
a cedat Ungariei nordul Transilvaniei, cu o populaţie de 2.600.000.
Autoritãţile maghiare de ocupaţie au expulzat forţat între 40.000 şi
60.000 de etnici români şi au trimis alţi 70.000 pe frontul rusesc
„înrolaţi în companii de muncã forţatã". Metodele utilizate în nordul
Transilvaniei şi motivele aflate în spatele lor, au fost simetrice
celor utilizate de autoritãţile sovietice în Basarabia ocupatã şi
Bucovina de nord. Astfel, s-a acordat „prioritate expulzãrii
intelectualilor, specialiştilor şi capilor de familie, care ar fi
putut oferi coerenţã oricãrei forme de rezistenţã", iar autoritãţile
maghiare au executat aproximativ 1.000 de români şi au arestat 15.000,
în primele trei luni.

Coaliţia roşie-albã în cea de-a treia campanie transilvãneanã

Horthy ar fi încercat sã satisfacã solicitarea Moscovei de neimplicare
militarã în schimbul Transilvaniei, dar directa subordonare a forţelor
Honved comandei germane, în perioada 1941-1942, au fãcut acest lucru
imposibil. Situaţia s-a schimbat, în primãvara lui 1943, odatã cu
numirea la conducerea Forţelor de Ocupaţie din Ucraina a veteranului
armatei roşii, Geza Lakatos. Lakatos, ca fost consilier al comisarului
de rãzboi Kun – agentul sovietic Vilmos Böhm, avea contactele necesare
pentru a negocia înţelegeri de neagresiune cu armata sovieticã şi
grupurile de partizani. Directiva Înaltului Comandament Sovietic din
ianuarie 1944 adresatã „atât Armatei Roşii cât şi grupurilor de
partizani din zonã" menţiona cã „unitãţile maghiare nu trebuie sã fie
atacate". Chiar dacã „ele deschideau focul", unitãţile sovietice
primiserã ordinul „sã le treacã cu vederea şi sã tragã numai daca
întâmpinau o rezistenţã puternicã şi deosebit de persistentã".

La mijlocul lui octombrie 1942, primul ministru bulgar, Bogdan Firov,
a fost invitat în Ungaria ca parte a efortului Budapestei de a stabili
o relaţie specialã cu Sofia, deoarece „cel mai puternic stat danubian"
şi cel mai mare stat balcanic – acum cã România fusese împãrţitã între
ele şi URSS – erau „menite sã colaboreze". În noiembrie, şeful maghiar
al statului major a întors vizita partenerului bulgar la Sofia. În
timp ce, în general, erau considerate a avea rezultate minore, aceste
vizite la nivel extrem de înalt reflectau cel puţin politica comunã
adoptatã de cele douã state în respingerea cooperãrii României pentru
ieşirea din rãzboi. Negocierile româno-maghiare din 1943 s-au dovedit
un eşec, iar Filov a informat imediat Berlinul referitor la
propunerile Bucureştiului, în perioada iulie-august 1943, „cã cele
douã state ar trebui sã le permitã anglo-saxonilor sã preia peninsula
balcanicã pentru a o salva de bolşevism".

În consecinţã, Atzél şi alţii ca el nu au avut dificultãţi sã
pãrãseascã Crucea Sãgeţii (şi alte asemenea organizaţii fasciste) şi
sã fie bie primiţi în Partidul Comunist Ungar, condus de Moscova (care
includea din nou aripa transilvãneanã ce aparţinuse anterior de PCR).
La începutul lui 1944, dupã încheierea unor acorduri cu forţele
sovietice pe frontul de est, conducãtorii ungari din jurul lui Horthy
au reînnoint tentativele de „a face înţelegeri cu sovieticii şi a
ataca România." La mijlocul lui martie 1944, un grup de lideri
militari, politici şi religioşi transilvãneni au propus un plan prin
care Horthy urma sã meargã în nordul Transilvaniei, sub protecţia
Armatei I-a şi sub comanda lui Atzél, în timp ce întreaga comunitate
maghiarã, unitã sub Partidul Maghiar Transilvãnean, toate
organizaţiile (dintre care multe intraserã deja în partidul comunist
şi puseserã bazele unor noi organizaţii „democratice") şi
instituţiile, inclusiv Armata I-a şi a II-a, sã meargã „en bloc la
ruşi". În acest scop, Horthy i-a însãrcinat pe şeful cancelariei sale
militare, generalul Bela Miklos (de Dalnok) şi pe generalul Lajos
Veres (von Dalnoki) sã comande Armatele I-a şi a II-a şi sã efectueze
transferul. Comuniştii transilvãneni, pretinzând acum cã „apãrã cu
loialitate interesele Ungariei", au luat parte la plan pânã la
sfârşitul primãverii anului 1944, la fel ca şi rectorul Universitãţii
Cluj, Deszo Miskolzy, care era rezident la Budapesta în 1940, atunci
când guvernul Horthyst i-a numit în funcţie pe el şi pe episcopii
maghiari din Transilvania.

Imediat dupã numirea lui Lakatos ca prim ministru, Horthy l-a trimis
pe baronul Atzél, acum comunist, sã contacteze autoritãţile sovietice.
Atzél a plecat la Moscova şi s-a întâlnit cu şeful spionajului
militar, generalul Feodor F. Kuzneţov, obţinând asigurãri cã:

• armatei române nu i se va permite sã ocupe nordul Transilvaniei;

• administraţia maghiarã, poliţia şi jandarmii nu vor fi înlocuiţi de români;

• în Transilvania se va efectua un referendum şi

• Înaltul Comandament Sovietic „va trimite grupuri de partizani în
Ungaria pentru a-i ajuta pe maghiari la schimbarea de regim."

Ulterior, Horthy a trimis o delegaţie la Moscova, condusã de generalul
Farago, pentru a încheia armistiţiul.

Comandanţii militari sovietici au aprobat cu satisfacţie acordul
Kuzneţov – Atzél, aşa cum a fost prezentat în vara lui 1944. Cu toate
cã scopul sovieticilor de a provoca mari pierderi în rândul armatei
române şi mai ales în cadrul corpului ofiţeresc, presupunea ca forţele
române sã intre în nordul Transilvaniei, ele au fost trimise rapid mai
departe şi nu li s-a permis nici sã se încartiruiascã în oraşe şi nici
sã înlocuiascã forţele de ocupaţie din regiune. Cooperând acum cu
autoritãţile sovietice, aceleaşi oficialitãţi şi organizaţii maghiare
care intraserã în nordul Transilvaniei cu girul lui Hitler şi
Mussolini şi cu binecuvântarea lui Stalin, era acum recunoscute ca
fiind „combatanţi ilegalişti" care luptaserã împotriva burgheziei şi a
guvernului român „burghezo-moşieresc". Dupã cum nota mai târziu un
comunist maghiar transilvãnean, a existat „un cerc in Transilvania de
nord care, înainte de eliberare, era compus din persoane care
formaserã comitete cu fasciştii şi care, de pe o zi pe alta, au
devenit mari prieteni ai Uniunii Sovietice, arãtând cã, în orice caz,
Transilvania nu va fi româneascã". Subliniind cã revizionismul, mai
degrabã decât opţiunile politice motivaserã schimbarea, el a menţionat
în continuare cã „unii primari, care fuseserã agenţi ai serviciilor
secrete britanice, acum curtau tot ceea ce era sovietic", în timp ce
alţii, „precum Iordache şi cei din jurul lui", continuau sã predice
revizionismul, fãcând agitaţie în acest scop „la partid, în şcoli şi
oriunde altundeva".

Aceastã redistribuire masivã a agenţilor lui Horthy ca „luptãtori
antifascişti" a permis Budapestei sã insiste ca România sã admitã în
sudul Transilvaniei aproximativ 200.000 de maghiari, pe care i-a
caracterizat drept „victime" ale „represiunilor naţionale ale
regimului Antonescu". Însã, comisia germano-italianã a stabilit cã
numai 60.000 de maghiari (din totalul de 462.000) pãrãsiserã sudul
Transilvania şi cã „nu toţi pot fi consideraţi refugiaţi".

Numeroşi maghiari au emigrat în Ungaria dupã Arbitrajul de la Viena,
din proprie voinţã, din motive patriotice, unii dintre ei chiar
înainte de intrarea trupelor maghiare în nordul Transilvaniei. Alţii
au fost motivaţi de dorinţa de a fi cu familiile lor sau de
perspectiva unor avantaje financiare, fãrã ca autoritãţile române sã
exercite vreo presiune asupra lor. Autoritãţile maghiare locale, acum
fie comunişti, fie în coaliţie cu aceştia în „noi" organizaţii
democratice (de exemplu Uniunea Popularã Maghiarã, formatã la 6
octombrie 1944, a absorbit o mare parte din Partidul Transilvãnean
Maghiar), erau deosebit de încrezãtoare în sprijinul sovietic,
datoritã acordurilor anterioare. Astfel, spre exemplu, atunci când
rectorul şi profesorii români, care fuseserã forţaţi sã pãrãseascã
universitatea din Cluj în 1940 s-au reîntors în 1944, cu un mandat
oficial de preluare a conducerii, ei au fost pur şi simplu refuzaţi de
Miskolczy, numitul Budapestei, care se aflase în fruntea eforturilor
de „reprimare a culturii" româneşti. La cererea Ungariei – aceasta se
întâmpla pe 14 octombrie 1944 când Ungaria lupta încã alãturi de Axã
împotriva României şi a forţelor sovietice – şeful de stat major
sovietic al Comisiei de Control Aliate din România (CCA), generalul
Vinogradov, a plasat Universitatea şi administraţiei acesteia, numitã
de Budapesta „sub protecţia Armatei Sovietice" şi a ordonat
Bucureştiului sã nu se amestece.

Administraţia civilã româneascã, numitã dupã ce Transilvania a fost
eliberatã de forţele maghiare şi germane, la sfârşitul lui octombrie,
a fost alungatã rapid de autoritãţile militare sovietice, la 11
noimbrie 1944. Sovieticii au instituit în schimb o administraţie
militarã bazatã pe aceiaşi administratori civili maghiari şi şefi de
instituţii numiţi iniţial de regimul de ocupaţie al lui Horthy. În
modul deja cunoscut, Moscova trata România „aliatã" ca pe inamic şi
stabilea o coordonare „prieteneascã" cu „inamicul" maghiar din Axã,
împotriva ei.

Sprijinul deschis al autoritãţilor militare sovietice pentru
menţinerea conducerii maghiare a constituit subiectul a sute de
rapoarte din regiune, în perioada 1944-1947. Spre exemplu, cu o
sãptãmânã înainte de transferul pur formal al nordului Transilvaniei
în autoritatea administrativã a Bucureştiului, spionajul militar
raporta primului ministru român cã activitatea revizionistã ungarã „se
manifesta pe deplin sub masca comunismului," în timp ce simbolurile
naţionale româneşti continuau sã fie ţinta ridiculizãrilor şi a
sancţiunilor legale. Era „interzisã" expunerea drapelului şi „elevii
de liceu care purtau culorile naţionale la butonierã erau arestaţi".
Românii erau obligaţi sã foloseascã numai limba maghiarã în relaţiile
cu autoritãţile", intelectualii erau umiliţi în public şi etichetaţi
drept fascişti, iar ofiţerii români şi soldaţii care îşi vizitau
familiile erau „arestaţi, escortaţi pe strãzi de organele civile ale
Poliţiei Populare Ungare şi forţaţi la munci forţate umilitoare în
vãzul populaţiei şi al comandanţilor militari sovietici". Într-adevãr,
autoritãţile maghiare se bazau deschis pe sprijinul sovietic:

Cu orice ocazie, ungurii observau simpatia comandanţilor sovietici,
cãutând sã-i convingã prin orice mijloace de sentimente lor comuniste
pentru a obţine diverse avantaje şi a-şi atinge scopurile iredentiste.

Raportul concluziona cã „intensa propagandã revizionistã" se manifesta
în continuare la reuniunile sindicatelor „democratice" maghiare, în
timp ce Poliţia Popularã Ungarã continua sã comitã „tot felul de
atrocitãţi şi ameninţãri pentru a forţa populaţia româneascã sã
pãrãseascã nordul Transilvaniei".

Controlul Sovietic şi realocarea Transilvaniei

Fãrã ştiinţa conducerii comuniştilor maghiari, Moscova hotãrâse deja
cã, în timp ce Budapesta îşi va menţine privilegiile de supervizare şi
intervenţie în nordul Transilvaniei şi, într-o oarecare mãsurã, chiar
şi controlul administrativ teritoriul nu va fi totuşi unit cu
Ungaria...