Radu Golban

Născut la 18 noiembrie 1973, în Timişoara;
În aprilie 1988 a plecat din România, fiind stabilit acum în Elveţia,
localitatea St. Gallen;
Absolvent de ştiinţe politice şi drept, Universitatea din Freiburg, Germania;
Master în studii europene avansate, legislaţie europeană, politici
economice şi macroeconomice, Universitatea din Basel;
Doctor în economie;
Profesor la Universitatea de Vest, Timişoara.

Economistul Radu Golban, cel care a descoperit datoria de 19 miliarde
de euro, datând din 1939, a Germaniei către România, spune, într-un
interviu pentru Libertatea, că documentele găsite şi studiate de el
sunt suficiente pentru dovedirea acestei datorii istorice. Dar totul
se va prescrie după data de 3.10.2012! El susţine că, după
dezvăluirile făcute despre acest subiect, i-au fost aduse ameninţări
cu moartea prin intermediul unui "emisar" român cu relaţii la cel mai
înalt nivel politic.

Libertatea: Are sau nu Germania o datorie de aproape 19 miliarde de
euro faţă de noi?

Radu Golban: Categoric, are! Documentele găsite de mine în arhivele
din Elveţia şi Germania sunt clare. Iar argumentele celor care susţin
că România a renunţat la orice despăgubire de război faţă de statul
german, prin Tratatul de la Paris din 1947, nu au nici o relevanţă sau
legătură cu această situaţie. Această datorie, care la finele anului
1944 a fost de 1,26 miliarde de mărci ale Reichului, NU e despăgubire
de război, ci rezultatul unui tratat economic încheiat înainte de 1
septembrie 1939, în care Germania nu şi-a îndeplinit obligaţiile
prevăzute de acesta.

Plata datoriilor s-a reactivat în 1990

Există vreun precedent pentru un astfel de caz?

Da, există situaţia Elveţiei, care a primit o sumă de bani, în 1952,
tot din partea Germaniei, în contul unei datorii identice cu cea din
cazul României, născută printr- un tratat de reglementare a plăţilor
semnat tot înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. Prin
hotărârile Conferinţei de la Londra din 1952-1953, care are statut de
tratat internaţional, se clarifică exact rezolvarea unor asemenea
situaţii. România se încadrează perfect la articolul 5, alineatul 4
din legile adoptate la acea conferinţă. Conferinţa face, de fapt,
legătura între datoriile fostului Reich şi RFG-ul de atunci. Chiar
dacă au fost "îngheţate" până în 1990, prin tratatul de unificare al
celor Germanii, plata acelor datorii s-a reactivat.

Şi chiar sunt aproape 19 miliarde?

Soldul apare clar în documentele găsite de mine, la Banca
Reglementelor Internaţionale din Elveţia, care e un fel de "bancă
centrală a băncilor centrale", cât şi la arhivele statului german.

La care aţi adăugat dobânda, aţi echivalat cu moneda euro de azi şi-au
rezultat 19 miliarde de euro.

Exact.

Dacă oricum există documentele descoperite de dvs. în Elveţia şi
Germania, mai e nevoie să găsim altele, la noi sau în altă parte?

Fireşte că nu! Cele de acolo sunt dovezi suficiente. De aceea nici nu
înţeleg exact ce rost au aceste atitudini, cum că România n-ar avea
asemenea dovezi. Doar ele există, din moment ce eu le-am studiat!

Ce-ar trebui să facă statul român, în mod normal?

Simplu: să solicite oficial Germaniei un răspuns în această chestiune,
apoi, în funcţie de răspuns, să înceapă negocieri. Statul român să
profite de demersurile din parlamentul german pe această temă şi să
solicite precizări din partea guvernului german. Este absurd ca în
parlamentul german să existe trei demersuri pe această temă, iar
guvernul de la Bucureşti să nu dea nici măcar o declaraţie oficială.

Vizitat de un fost demnitar român

Şi dacă Germania va tot spune că aceste datorii nu mai există?

Tot prin hotărârile acelei Conferinţe de la Londra există prevederea
înfiinţării, la cererea unui stat, a unei Comisii speciale pentru
soluţionarea unor asemenea litigii. Da, da! Şi, după aproape 60 de
ani, acela e organismul care poate rezolva aşa ceva.

Înaintea acestui interviu mi-aţi povestit că, după dezvăluirile
privind datoria, aţi fost ameninţat...

Da, la un moment dat, toată povestea a luat o întorsătură cel puţin
ciudată. După apariţia în presă a articolului în care vorbeam despre
această datorie, la 17 mai 2010, nemaiştiind prea multă lume în
România, am încercat, pe internet, să contactez o persoană despre care
citisem că e implicată cumva în problematica recuperării tezaurului
românesc de la Moscova. Să-i spunem A.E. Aceasta a fost amabilă,
interesată şi mi-a propus să mă viziteze în Elveţia, unde avea oricum
drum. Doar că n-a venit singur omul, ci împreună cu un alt domn, pe
care, mărturisesc, nu-l cunoşteam, eu fiind desprins de situaţia
politică din România încă din 1988. Dar am înţeles că era un fost
demnitar în guvernul României de după Revoluţie. Să-i spunem V.V.G.
acestui domn, de altfel, foarte interesant şi cultivat.

S-au referit şi la soţia însărcinată

Şi ce-aţi vorbit cu ei?

Fireşte că despre acea datorie şi despre concluziile mele despre ea.
Mi-au spus să nu mai discut cu nimeni despre acest subiect, altfel voi
periclita recuperarea datoriei. M-au asigurat că vor vorbi cu domnul
Florin Georgescu, viceguvernatorul BNR, cu ministrul de finanţe şi cu
cel de externe despre această problemă. Mi-am dat seama că sunt oameni
cu relaţii la nivel înalt. După aceea, o vreme, am purtat discuţii
telefonice zilnice cu ambii domni, explicându-le detaliile juridice şi
economice ale problemei. Au respins însă orice tentativă de a mea de a
lua direct legătura cu vreo oficialitate din România.

Apoi domnul A.E. a sugerat că recuperarea s-ar face mai uşor prin
Rusia, deoarece în România nu s-ar găsi date în arhive, în schimb s-ar
putea folosi arhiva Kremlinului. Sincer, asta m-a derutat, câtă vreme
probele studiate de mine erau suficiente. Aşa că le-am spus că eu fac
acest lucru benevol, dar mă opun oricărei periclitări a relaţiilor
româno-germane prin angrenarea altei părţi în problemă.

Şi ce s-a întâmplat?

După încă o apariţie în presa din România, domnul V.V.G. mi-a spus,
când l-am sunat în data de 29 august, anul acesta, că am încălcat
convenţia de a nu mai vorbi despre subiect şi, mai ales, despre sumă.
Dar cel mai ciudat a fost când mi-a zis că ştie din surse sigure că
serviciile secrete sunt cu ochii pe mine, din cauză că le-aş fi
deranjat prin dezvăluirile mele despre acea datorie şi că viaţa mi-ar
fi în pericol. Am primit ameninţări cu moartea! Apoi, a pomenit şi de
pericolul ce o poate paşte pe soţia mea, care era însărcinată. Asta
m-a derutat de-a binelea. Parcă abia plonjasem într-un film cu spioni
şi agenţi secreţi.

Cum aţi reacţionat?

Am considerat necesar să mă duc la Poliţia din St. Gallen, oraşul
elveţian în care stau, şi să depun o plângere. Nu neapărat contra
domnului V.V.G., dar am menţionat numele acestuia ca fiind cel care
mi-a transmis ameninţarea.

Totul se prescrie pe 3 octombrie 2012

Şi ce credeţi că se va întâmpla mai departe?

Eu sper că nimic rău sau absurd. Ce am făcut am făcut pentru România.
Mai rămâne ca şi România ori cei cu putere de acolo să dorească a face
ceva. Însă cât mai e timp, pentru că datoria aceasta şi orice
pretenţie pe această temă, tot conform legislaţiei, se vor prescrie
începând cu 3 octombrie 2012!

________________________________

Isărescu s-a arătat interesat

Referitor la interesul oficialităţilor române în acest caz, Radu
Golban a precizat: "Am trimis iniţial o adresă către BNR şi o petiţie
către Preşedinţia României. Răspunsurile nu au fost încurajatoare. Dar
am fost în ţară şi mi s-a promis că voi fi primit de preşedintele
Băsescu, însă nu s-a mai putut. Am înţeles că era vorba de schimbarea
ministrului de interne şi era ocupat. Dar am avut o discuţie foarte
interesantă cu domnul Isărescu, guvernatorul BNR. Acolo am simţit cel
mai mare interes pentru problema ridicată de mine. Mi s-a mai propus
să devin consilier al actualului ministru de finanţe, dar, după două
întrevederi pe fugă, domnul ministru Ialomiţianu mi-a spus că nu are
nevoie de mine".

--