Duminică noaptea, autorităţile irlandeze şi europene au anunţat
triumfătoare salvarea Irlandei. Titlul unui articol Bloomberg arăta că
"Irlanda a câştigat un ajutor de 113 miliarde de dolari". Este de
ajuns să privim detaliile financiare pentru a realiza că nu este nici
pe departe vorba despre o salvare, ci despre un jaf de proporţii. Pe
lângă o creştere a fiscalităţii şi reducerea cheltuielilor sociale,
dimensiunea monstruoasă a jafului se vede cel mai bine la nivelul
sistemului de pensii.
Conform înţelegerii de la miez de noapte, Irlanda va contribui la
propria salvare prin alocarea a 17,5 miliarde de euro din fondul
public de pensii (n.a. a cărui valoare totală este estimată la circa
24 de miliarde de euro), iar pentru celelalte 67,5 miliarde va plăti o
dobândă de 5,8%, faţă de 5% oferită Greciei.
Fintan O"Toole scrie în Irish Times că "acesta nu este un plan de
salvare, ci este cea mai lungă scrisoare de răscumpărare din istorie:
faceţi ce vă spunem şi veţi putea, în timp, să vă primiţi ţara
înapoi". Ziaristul irlandez ajunge apoi la o concluzie amară: "Irlanda
a pierdut. UE a pierdut. Nu suntem decât pioni ai băncilor europene şi
ai BCE".
Băncile irlandeze vor primi până la 35 de miliarde de euro din
acest "ajutor", prin care se urmăreşte ca marii creditori ai acestora
(n.a. în principal marile bănci din Germania, Marea Britanie şi
Franţa) să nu înregistreze niciun fel de pierdere, conform
declaraţiilor guvernamentale preluate de Bloomberg.
Pe lângă susţinerea financiară externă, NAMA (National Asset
Management Agency) va prelua suplimentar credite neperformante de la
Allied Irish Banks şi Bank of Ireland, cu o valoare nominală de 16
miliarde de euro, până în luna martie 2011. Suma totală a creditelor
transferate către NAMA va ajunge astfel la 89 de miliarde de euro,
acest portofoliu fiind finanţat prin emisiuni de obligaţiuni, care
trebuie rambursate tot prin taxarea populaţiei.
Până în 2008, când a anunţat garantarea în totalitate a pasivelor
bancare, Irlanda s-a bucurat de o dezvoltare economică fără precedent
în istoria sa. Datele de la Biroul de Statistică al Irlandei (CSO)
arată că ultimul deficit comercial lunar s-a înregistrat în luna
august 1990! Media lunară a surplusului comercial din anii "90 a fost
de 786 de milioane de euro, iar din 2000 până în prezent de circa 2
miliarde de euro.
Doar aceste date sunt suficiente pentru a demonstra că economia
Irlandei era caracterizată de un grad ridicat al competitivităţii
externe.
Din nefericire, politica monetară relaxată de care a "beneficiat"
Irlanda după intrarea în zona euro a alimentat o bulă imobiliară tot
fără precedent, a cărei spargere a împins băncile locale şi pe
creditorii lor externi în pragul falimentului.
În anuarul statistic din 2010, CSO arată că datoria publică a
Irlandei a scăzut până la 19,8% din PIB în 2007, de la 87,7% în 1990,
dar a urcat la 47,1% în 2009. Datoria generală a guvernului a urcat în
2009 până la 65,6% din PIB, după un minim de 24,8% înregistrat în
2006.
Ultimele estimări oficiale arată că datoria publică s-a putea
opri la 106% din PIB, dar pachetul de salvare tocmai aprobat o va duce
dincolo de culmile atinse în Grecia. Asta ca să nu mai amintim şi de
ipotezele nerealiste de creştere economică din următorii patru ani, pe
care se bazează planul de austeritate prezentat recent de guvernul de
la Dublin.
Este puţin probabil că acest împrumut imens, reprezentând circa
53% din PIB-ul anului trecut, va ajuta semnificativ Irlanda. Sigur
pare doar faptul că vom asista la sărăcirea accelerată a unei
categorii sociale extrem de vulnerabile, cea a pensionarilor. De unde
vor fi returnaţi banii de pensii şi cine va mai contribui la fondul
public, în condiţiile în care se prefigurează o emigrare masivă a
forţei de muncă?
Cu câteva zile înainte de "salvarea" Irlandei, guvernul Ungariei
a anunţat naţionalizarea fondurilor de pensii private, nu înainte de a
limita sever capacitatea de reacţie a Curţii Constituţionale. De la
înfiinţarea lor în 1997, activele totale acumulate au ajuns până
aproape la 3 trilioane de forinţi (n.a. circa 15 miliarde de dolari).
Cei care optează pentru fondurile private vor pierde în totalitate
pensiile de stat, iar angajatorii lor vor fi obligaţi să contribuie în
continuare la fondul pensiilor de stat.
Care a fost reacţia UE faţă de planurile "haiduceşti" ale
guvernului de la Budapesta? "Găsim că sunt inacceptabile, dacă
guvernul va utiliza activele fondurilor de pensii pentru cheltuieli
curente, după cum pare să sugereze proiectul bugetului pentru 2011", a
declarat un purtător de cuvânt al Comisiei Europene, citat de
Bloomberg. Declaraţia unei Uniuni Europene căreia îi pasă de
drepturile omului ar fi trebuit să fie mult mai scurtă: "Găsim că
planul este inacceptabil!"
În aceste condiţii nu este de mirare că forintul a început să se
deprecieze semnificativ, iar analiştii de investiţii recomandă ieşirea
de pe pieţele financiare din Ungaria din cauza lipsei de
predictibilitate a acţiunilor guvernamentale.
Acest atac deschis al unor state falimentare asupra dreptului de
proprietate arată adevărata concepţie a guvernanţilor faţă de pensiile
publice. "Liderii" de criză au uitat că aces-tea reprezintă un drept,
nu un ajutor social, iar constituirea lor sub forma unui sistem "pay
as you go" nu a fost opţiunea cetăţenilor.
Încă de la introducerea lor de către Otto von Bismarck în 1889,
pensiile publice nu au fost decât o schemă piramidală (n.a.
italianului Charles Ponzi îi este atribuită pe nedrept paternitatea
schemei piramidale, ea ar fi trebuit să se numească schemă Bis-marck).
Programul de pensii al lui Bismarck a fost finanţat prin taxe, iar
pensiile erau acordate de la 65 de ani, în condiţiie în care durate
medie a vieţii din Prusia era de 45 de ani.
Acum guvernele s-au angajat într-o cursă a majorării vârstei de
pensionare, sub acoperirea responsabilităţii fiscale, fiind
invidioase, probabil, pe raportul vârstelor de pe vremea lui Bismarck.
Iar când vine vorba de pensii sau de inflaţie, oare de ce nu
promovează autorităţile deloc educaţia financiară a populaţiei?
Aşa numitele state moderne au început să folosească discreţionar
banii de pensii, mai ales în perioada postbelică, pentru a-şi finanţa
extinderea. Contribuţia obligatorie la fondurile publice de pensii a
fost deseori justificată prin faptul că cetăţenii nu pot evalua corect
sau nu sunt interesaţi de aspectele financiare ale perioa-dei care
urmează vieţii active, iar statul poate avea mai bine grijă de banii
lor.
Acum reprezentanţii statului au dovedit, dacă mai era nevoie, că
nu doar fondurile publice de pensii ci şi cele private pot fi jefuite
cu impunitate, în numele unui interes public iluzoriu.
Albert Jay Nock, autor şi critic social american din prima
jumătate a secolului trecut, a scris că "statul este fundamental o
instituţie antisocială, fundamental criminal" (n.a. "Statul criminal",
Albert J. Nock, www.ecol.ro), iar "ca toate instituţiile prădătoare
sau parazitare, primul său instinct este acela de autoconservare".
Prăduirea fondurilor de pensii, pentru susţinerea unui sistem pe
cale să se prăbuşească, demonstrează că demagogia autorităţilor,
privind necesitatea reformelor, este chiar mai goală decât îi spune
numele. Restructurarea sistemelor bancare păleşte în faţa importanţei
care trebuie acordată reconstruirii a ceea ce se numeşte stat.
Oare nu a venit vremea să încercăm şi varianta pieţei sălbatice?
Poate că este mai blândă, iar de pierdut nu mai avem decât neoiobăgia
democraţiei multilateral dezvoltate.
Notă: Articolul reprezintă punctul de vedere al autorului, nu
reflectă sau implică opiniile instituţiei unde acesta îşi desfăşoară
activitatea şi nu reprezintă recomandare de investiţie.
CĂLIN RECHEA
"Acesta nu este un plan de salvare. Este cea mai lungă scrisoare
de răscumpărare din istorie: faceţi ce vă spunem şi veţi putea, în
timp, să vă primiţi ţara înapoi." (Fintan O"Toole, Irish Times)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu