Istoricul este precum copoiul în căutarea vânatului; pentru el, vânatul înseamnă sursele, în cel mai larg înţeles al cuvântului: de la vestigiile arheologice, la izvoarele scrise (documente, cronici, memorii etc.). Sursele reprezintă materia primă, valorificată de istoric în cercetările sale şi, din informaţiile culese, cercetătorul reconstituie faptele şi apoi le interpretează. Aşa cum spunea N. Iorga, orice mărturie din trecut reflectă un crâmpei de viaţă, şi ea este, în consecinţă, vrednică de interesul istoricului. Devine limpede pentru oricine, de ce accesul la surse este vital pentru cercetătorii istoriei naţionale şi universale. Lesne de înţeles de ce pentru istorici – ca şi pentru politologi, analişti diplomatici şi militari etc. – cele 250.000 de documente americane, introduse în circuitul public de WikiLeaks, au reprezentat o adevărată mană cerească. Rapoartele şi instrucţiunile primite, respectiv, trimise de Departamentul de Stat oferă imaginea fără retuş – tocmai pentru că sunt secrete – a diplomaţiei americane. Probabil, că, mai devreme sau mai târziu, desecretizate (mi-e silă de barbarismul „declasificate”, străin limbii românii, ca şi de celălalt barbarism, de-a dreptul monstruos, „aplic pentru o bursă”, în loc de „solicit o bursă”), desecretizate, aşadar, o parte a acestor documente ar fi devenit cunoscute cercetătorilor. Altele însă, nu sau, poate, generaţiile viitoare vor beneficia de cunoaşterea lor. Un principiu elementar al diplomaţiei este că ea nu-şi poate îndeplini funcţiile dacă anumite demersuri ale ei nu sunt acoperite de secret (de aici, de exemplu, Protocolul adiţional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop, din 23 august 1939, sau acordul de procentaj Churchill-Stalin, din 9 octombrie 1944). Dezvăluirile furnizate de WikiLeaks au primit evaluări diferite, ajungându-se până la afirmaţii de felul: este un 11 septembrie al diplomaţiei sau 28 noiembrie 2010 (data publicării primelor documente) este un punct de cotitură în istoria diplomaţiei. În ce ne priveşte, credem că astfel de evaluări sunt exagerate. Mai aproape de adevăr, ni se pare a fi fostul consilier pentru problemele Securităţii Naţionale al lui Jimmy Carter (Zbigniew Brzezinski), care, într-un interviu acordat revistei „Der Spiegel”, a citat o vorbă „din vremea bună, de altă dată, a Habsburgilor”: „Este o catastrofă, dar, altminteri, nimic serios”. Probabil că formula este de modificat: „Este o catastrofă (se înţelege, pentru SUA!), dar nimic nou”. Într-adevăr, pentru cine a citit documentele diplomatice din orice vreme şi din orice ţară, materialul oferit de WikiLeaks nu prezintă nimic nou, în înţelesul că a) fiecare ţară este călăuzită – sau ar trebui să fie călăuzită – de „sfântul egoism naţional” adică de interesele proprii; b) limbajul diplomatic este dublu: unul, cel oficial – politicos, amabil, flatant chiar; altul cel din documentele secrete: critici, formulări tăioase, ridiculizări chiar. Cine nu cunoaşte ABC-ul diplomaţiei poate fi suprins de faptul că, uneori, un aliat este descris în culori mai defavorabile decât un adversar (dar, oare, noi „oamenii de pe stradă”, nu vorbim „în spate” despre unii prieteni mai dur decât despre duşmani?). În România, interesul pentru afacerea WikiLeaks nu s-a ridicat la cote prea înalte. Românii sunt încă stăpâniţi de păguboasa mentalitate ţărănească (suntem un popor de ţărani), adică orizontul lor se limitează la ogradă sau, cel mult, la sat. Non-evenimentele difuzate de televiziuni – mijlocul cel mai eficace de idiotizare al naţiunii – le satisface curiozitatea, iar criza economică şi măsurile de austeritate îi fac să se gândească la ce-ar putea cumpăra mai ieftin la Carrefour. Politica internaţională e o altă planetă, total străină de preocupările lor. Între puţinii care s-au interesat de documentele WikiLeaks pot fi distinse trei categorii de reacţii. Mai întâi, naivii şi ignoranţii, care, nefamiliarizaţi cu documentele diplomatice, au fost surprinşi să constate cât de „dezinhibat” (folosim un eufemism) se exprimă diplomaţii americani, pe seama celor mai apropiaţi aliaţi ai lor (vezi cazul Berlusconi). În al doilea rând, sunt cei „încremeniţi în proiect”, de regulă, oameni de vârsta a treia, rămaşi captivi ai mentalităţii din anii ’40-’50, sintetizată în formula „Vin americanii!”. Nu a spus un venerabil istoric, arhimediatizat (pe deasupra, şi fost diplomat), că hegemonia americană este benefică pentru România? De la astfel de oameni nu era de aşteptat decât o reacţie emotivă, proamericană, de condamnare a lui WikiLeaks. Şi, în sfârşit, „tinerii lupi”, care au căpătat convingerea că marea carieră în România se face admirând necondiţionat tot ce este american. Dacă eşti bine notat la Ambasada SUA de la Bucureşti, dacă ai avut o bursă la „Freedom House”, dacă ţi-ai exprimat solidaritatea cu SUA în cutare moment de criză, atunci ai un fel de rachetă care te propulsează pe orbita marii cariere. Pentru astfel de oameni, documentele WikiLeaks au devenit dovada eficacităţii diplomaţiei americane, prilejul de a-şi exprima admiraţia pentru profesionalismul diplomaţilor americani. Evaluarea obiectivă a documentelor WikiLeaks arată că diplomaţia americană este la fel de rece şi de ipocrită, ca oricare alta dintre diplomaţii. Un exemplu excelent îl oferă cazul preşedintelui Franţei, Nicolas Sarkozy. El a vrut să redea Franţei măreţia de altă dată, dar, fără a avea mijloacele intelectuale ale generalului de Gaulle, care a urmărit acelaşi scop, Sarkozy, politician mediocru, a crezut, întocmai ca şi Tony Blair pentru Marea Britanie, că o relaţie privilegiată cu SUA va face din Franţa un factor decisiv pe arena internaţională. A devenit astfel, în percepţia diplomaţilor SUA „cel mai proamerican preşedinte francez, după cel de-al doilea război mondial”. Dar această postură nu l-a scutit de criticile reprezentanţilor Washington-ului, care îl judecă dintr-un singur punct de vedere: serveşte cel mai bine interesele americane. Preşedinţii postdecembrişti ai României au jucat toţi cartea americană: Ion Iliescu, etichetat drept comunist, s-a străduit să obţină din partea SUA credibilitate şi onorabilitate politică; Emil Constantinescu, în dorinţa de a vedea România în NATO, a deschis spaţiul aerian al României, avioanelor americane, în timpul agresiunii NATO împotriva Serbiei-Muntenegru; Traian Băsescu gândeşte relaţia România-SUA ca un elev pirpiriu, care se dă bine pe lângă bătăuşul clasei („Marele Licurici”), ca să se ştie veşnic la adăpost. Obedienţa liderilor români nu a schimbat percepţia rece, pragmatică a americanilor. O dovedesc instrucţiunile doamnei Hillary Clinton către Ambasada SUA din Bucureşti, din iunie 2009, unde apare un lung şir de date de obţinut pe căi mai mult sau mai puţin corecte despre oamenii politici români, privind date biometrice, numere de cărţi de credit, afaceri, vulnerabilităţi, legături cu Rusia etc. Nu avem nicio îndoială că, dacă le-ar fi cerut (le-ar cere deschis), diplomaţii americani le-ar avea toate în cinci minute. Guvernanţii noştri au pus România pe tavă, oferind-o SUA, de ce nu ar furniza şi datele cerute de doamna Clinton? Avem o veche tradiţie de servilism pe lângă străinii puternici şi, la români, tradiţiile rele sunt cele mai trainice. Cronicarul Dionisie Eclesiarhul relatează că în ianuarie 1799, a venit la Bucureşti un demnitar otoman, căruia domnul ţării, Constantin Hangerli, i-a făcut o primire strălucită. Turcul a spus domnului să cheme şi pe marii boieri cu soţiile lor la petrecere, dar, prevăzători, boierii au venit singuri. Domnul, pentru a nu-l contraria pe oaspetele de la Istanbul „au trimis – scrie Dionisie Eclesiarhul – pe postelnicul cel mare şi pe cămăraşu de au adus mueri podărese (femei de stradă; de la pod = stradă – n.n.), curve şi cârciumărese, însă au ales mueri mai chipeşe şi mai frumoase şi le-au îmbrăcat cu haine frumoase, din cămara lui vodă, făgăduindu-le daruri domneşti, să facă voia lui căpitan paşa şi agalelor lui şi să să sloboază la chefuri”. Prezentate drept soţiile marilor boieri, podăresele s-au achitat mai mult decât bine de misiunea lor, participând la chef şi dans. La miezul nopţii „au zis căpitan paşa lui vodă să-i oprească pe una mai aleasă pentru culcare, că ştie el că sunt bucureştencele iubitoare de împreunare. Şi aşa s-au şi făcut. Şi celelalte le-au dat la paturile agalelor. Şi boierii s-au dus la casele lor, poruncind vodă postelnicului să spuie muerilor să le fie turcilor cu voie. Iar dimineaţa au dăruit turcii pe mueri bine, socotind că sunt cocoanele boierilor şi le-au slobozit. Apoi cămăraşu le-au dezbrăcat de hainele cu le-au fost îmbrăcat şi le-au dat drumul” (Dionisie Eclesiarhul, Hronograf, 1764-1815, ed. Dumitru Bălaşa şi Nicolae Stoicescu, Bucureşti, Ed. Academiei, 1987, p. 72). Ce-ar fi dacă astăzi, un înalt demnitar american ar avea fanteziile lui capudan-paşa? Vă las pe Dumneavoastră – stimaţi cititori – să vă imaginaţi reacţiile părţii române. WikiLeaks a dezvăluit adevărata faţă a diplomaţiei americane şi pentru cei care se mai hrăneau cu iluzii. A trage concluziile ce se impun este o necesitate imperioasă, aşa cum a făcut premierul polonez, Donald Tusk, care a declarat: „Nu este o problemă de imagine, ca în cazul anumitor state, nu este o problemă de reputaţie, ca în cazul Statelor Unite. Este problema pierderii iluziilor privind caracterul relaţiilor dintre ţări, inclusiv aliaţi atât de apropiaţi ca Statele Unite şi Polonia”. România să ia aminte. Din acest colţ de pagină, exprim totala solidaritate cu Julian Assange şi caporalul Bradley Manning, acum deţinut, aflat la originea dezvăluirilor, şi le aduc mulţumirile mele pentru serviciul făcut cercetării istorice. Sper să treacă cu bine prin toate încercările prezente şi viitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu