Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________

miercuri, decembrie 30

12 Theses on the Theory of Astrology


warren-kenton-cosmic-clock
ARIES (March 21-April 20)
Things are looking better for you, Aries, but you’re not out of the woods yet. Saturn, the star of melancholy, paralysis, and ill health, is in transit across your ninth house, where it will remain until December 2017. While the long stretch of involuntary abstinence and familial disintegration that dominated the period from mid-June to late September is coming to a close, with this shift new problems may emerge. Now is a good time to start a new relationship, although it will quickly become tedious. Saturn rules your career sector; under this baleful alignment, places and positions that once felt comfortable may begin to close in around you. If you’re in work, the oppressiveness of your job will no longer be felt in brief, searing jolts of late-night misery, but as a constant suffocating hum. If you’re unemployed, ceilings will feel lower, walls closer, and you may find it entirely impossible to go outside. You’re likely to have an increasing desire to travel but pointless daily routine has come to dominate every area of your life, and escape will be impossible. Now is a time for self-reflection and self-discovery: tunnel deep down inside yourself, slam tight every door to the outside world, and wait out the storm. You’ll emerge wiser, calmer, and more self-assured. Speak to as few people as possible. Remember, everything happens for a reason.
hammersickle_glyphTAURUS (April 21-May 20)
The world is your playground right now, Taurus: with Venus out of retrograde and Jupiter in the fifth house, everything seems to be accelerating; life dissolves into a pulsing stream of fast and fleeting colours, and while it’s been great fun, sometimes it’s all happening too fast for you to really sit down and take stock of things. If you’re already in a relationship, it’s likely to be enlivened by a new sense of fun and excitement, whether through your partner or an intriguing new lover. If you’re single, a giddying array of romantic options will open up to you. It’s a season for flings, whirlwind romances, centrifugal motions of every kind. Creatures you once thought to be sentient and autonomous human beings will now reveal themselves as garish marionettes, puppetted by the long tendrils that churn from Jupiter’s boiling core, as it drags them whooshing across the surface of the Earth to collide with your crotch. But sometimes, afterwards, when you lie together panting on sweaty sheets, one hand raking through their hair or lazily tracing the line of their pelvis, you’ll see something: the faint tremor of an eyelid, the piston-movement of a gulp rippling below the skin of their throat, some tiny trait that makes them burst out in a fit of incalculable otherness. Who is this person? Look into their eyes and you might catch a glimpse. There, in the vast darkness, a tiny swirling orange dot, gleaming with madness and fury. Comets smash into its surface and hardly leave a ripple. Its storms rage for centuries. Jupiter, the jealous king, the all-consuming giant, has descended from the heavens to rule your world.
hammersickle_glyphGEMINI (May 21-June 20)
If you’re reading this, Gemini, chances are you don’t really believe in astrology – or, at least, true to your sign, you’re in two minds about it. Saturn opposes your Sun; you might find yourself locked in a strange space of indecision and indeterminacy. If you corner a believer, grab them by the lapels and really interrogate them, they’ll probably end up admitting in a desperate squeak that no, they don’t really think that moving lumps of rock in outer space determine everything that happens on Earth, but it works, it makes them feel better, it helps them makes sense of things. They understand the situation far better than people who firmly insist that it’s all bullshit. (There’s certainly a gendered division of labour when it comes to astrology: in modern times, at least, horoscopes appear mostly in women’s magazines, while men are subjected to a less sophisticated system of mythology – tales of barbarian heroes, legendary characters who drive expensive cars, bed attractive women, and always have the right length of stubble. Much of this has to do with old-fashioned sexism: women’s bodies, primal and unrestrained by higher reason, are susceptible to the wheeling rhythms of nature. But at the same time women are judged to be at least minimally capable of seeing their lives in context, while the fragile male ego hides from any influence beyond itself.) The astrological sign should be read as just that, a sign; astrology concerns the logos or wordliness of the night sky. In Saussurean linguistics, the signifier is always arbitrary. It’s only because there’s no organic connection between word and thing that anything like meaning can take place, otherwise you’d break your teeth trying to describe a rock. Astrology is a vast and complex system of signs, a symbolic realm in which things can be represented and understood. To complain that it’s all just made up is like angrily walking out in the middle of a play because nothing happening onstage is real, or yelling over a public speaker that they’re just making noises with their mouth. The point is to delve into this system, to see how it’s used, who holds what ground, and how it might be changed.
hammersickle_glyphCANCER (June 21-July 22)
Neptune square to the Sun. Lunar eclipse. Planets vanish in the gaps between constellations; stars drift screaming into the void; the Milky Way runs in glittering rivulets down across the sky’s glassy dome, coming to rest, defeated, against the hard bed of the horizon. There’s no mistaking it. You are going to die.
hammersickle_glyphLEO (July 23-August 22)
Of course, dying is one of those things that never happen in horoscopes. The planets spin in their circles forever, and while they might help you out from time to time with dates and job interviews, they’re also entirely untroubled by your death. Astrological time is cyclical and repetitive. As Roland Barthes notes, ‘the stars never suggest that order could be overturned, but merely exert a little day-to-day influence, remaining respectful of social status and of the working week as defined by one’s employers.’ Barthes was in many ways a classic Scorpio: always piercing, always interpreting, clawing through the surface of things to find the buried truth inside, and only then discovering that it was always hollow. I’ve not been able to find a horoscope for the 25th of February, 1980, the day he was fatally hit by a laundry van on the streets of Paris, but with a roughly constructed natal chart and an ephemeris it’s possible to approximate. On that day the Sun was at seven degrees Pisces, in his eleventh house, suggesting that it would have been a good day to focus on friendships or close colleagues. Jupiter was in the fifth, indicating a particularly fertile period for literary and creative endeavours. Perhaps the stars had fated the new ideas buzzing ceaselessly in his head to find expression through a collaborative project, possibly with François Wahl or Julia Kristeva. But instead he died in hospital, and the stars kept on shining, heartlessly distant: they didn’t care.
hammersickle_glyphVIRGO (August 23-September 22)
We could repeat the exercise. Theodor Adorno, who called occultism the ‘metaphysic of dunces,’ who argued in The Stars Down To Earth that astrology forms an institutionalised, objectified ‘secondary superstition’ in which the irrationality of social domination is perversely rationalised as the expression of cosmic fate, was of course (like me) a Virgo. The horoscope that he read for The Stars Down To Earthurged him to ‘ignore the things or statements you don’t like, and take a constructive viewpoint of things.’ Not the best-calibrated advice; he sullenly refused. On the day he died of a heart attack, Jupiter transited the fourth and Mars the twelfth: a good time for solitary thought and reflection, but also bearing a strong chance of financial good fortune. No such luck. But it wasn’t always like this. In ancient times the movements of the heavenly bodies were thought to foretell wars and revolutions, the crumbling of empires, or the fiery end of the world. How did we get here? Modern astrology tends to not really predict anything; the stars just describe, in a strange and cryptic code, things that are happening here on Earth. Read enough horoscopes and you’ll end up with the uneasy impression that the stars and planets, with all their light and fury and strangeness, are really just ‘about’ the day-to-day world of offices and public transport, small monetary gains and small romantic misfortunes. Vast clouds of searing fire a million miles wide have been domesticated, so that they can no longer accommodate the death of even one person, let alone an entire mode of production. Against all this, it’s necessary to insist that the galaxy itself does not have any particular regard for capitalism. If astrology has been pressed into the service of mundane power, to represent a world that can never change, our task is not to do away with it, but to fight for its liberation. We must – to employ an ironic inversion of the type Adorno was so fond of – put the stars back in the sky.
hammersickle_glyphLIBRA (September 23-October 22)
According to scientific chauvinism, astrology is the dross left over by the slow transformation of superstition into astrophysics. But alienated astrology has another lineage, in which its cousins aren’t dinky space probes and radio telescopes, but the Fordist assembly line, the pitiless regime of benefits sanctions, and the algorithmic software that tracks our productivity and keeps workers in a constant state of terror. Human beings everywhere have been fixated by the grand and slow drama of the constellations, but wherever unified systems of astrology arose – in Mesoamerica, Mesopotamia, the valleys of the Indus and the Nile, and China – it was always along with a despotic, paranoid, agricultural State. Systematic astrology is a form of labour discipline. Before the clock – a familiar cycle of twelve equal, abstract, and mathematically determined signs, claiming their origin in outer space, to which human life has been forced to adjust itself – there was the zodiac. In a sublunar world ruled by chaos and disintegration, the orderly movement of the sun through the constellations told people when to sow and when to harvest, when to pay their taxes, when to make sacrifices, and when to go to war. The astrological calendar and its harmony were imposed at the point of a spear. Cyclical (as opposed to linear) time, the ‘natural’ time of bio-rhythms and seasonal progression, that for Debord was ‘consistent with the real labour of [ancient] societies,’ is still the object of a certain leftist nostalgia: even Walter Benjamin laments its transformation into ‘homogeneous and empty time.’ But these natural cycles did not arise spontaneously; they had to be imposed through extraordinary violence. The Aztec Empire had to tear out human hearts in their millions on stone altars, just to maintain the balance of nature and keep the sun rising each morning.
hammersickle_glyphSCORPIO (October 23-November 21)
Early despotic states, trying to regiment a sullen population, found a model of order in the sky, but for the technology to work they had to immediately start imposing the same kind of division and immiseration that had been forced on the people on the stars themselves. Before it could serve as a model, an unruly sky had to be tamed. Astrology is based on the central doctrine of Hermes Trismegistus, the first philosopher, who lived in the darkest and most cloistered depths of humanity’s screaming infancy, and whose revelations underlie all Western magic. That basic law, received by Hermes at the foot of God’s throne and passed down to the Egyptian priests, the patriarch Abraham and the prophet Mohammed, is recorded in the Emerald Tablet as quod est inferius est sicut quod est superius – as above, so below. Those in power have taken this as a normative principle. What is below will have to conform to what is above, whether the ‘above’ is an ordered extraterrestrial universe or the perfect efficiency of an idealised free market, through force if necessary. But a liberated astrology, far from discarding this doctrine, should instead take it very seriously.
hammersickle_glyphSAGITTARIUS (November 22-December 21)
Modern cosmology has stumbled across a truth that the ancients have always known, but tried to repress: our world is essentially meaningless, and in constant decay. This is why healing magic requires a sacrifice: in an entropic universe, it’s not a restoration of harmonic balance, but something close to blasphemy. The cosmological principle states that the universe is homogeneous and isotropic: certain constants, the speed of light, or the permittivity of the vacuum, remain the same regardless of the position of the viewer. At a large enough scale, everything is the same. Scientists refer to this, in a rare moment of poetry, as the End of Greatness. The universe is made of enormous walls of galaxy clusters, each billions of light years across, containing millions of galaxies that themselves contain billions of stars, forming a fragile web between vast and empty voids. Its story is an epic. Clusters collide, stars are born and burn out, intelligent life stares out into the darkness and sees something of itself reflected back. But if you look at the universe on a slightly larger scale, the filaments and voids vanish. Viewed as a whole, the universe is a flat grey expanse, all matter and all energy distributed evenly across its infinity, with no structure and no hidden meaning. All things are slowly collapsing, but on the highest possible level, the heat death of the universe has already happened. The world we think we live in, with stars and planets and trees and daily horoscopes in the back pages of the newspaper – it’s a translation error, a glitch between the blankness of the large-scale universe and the blankness of subatomic chaos. If we’re honest about our Hermeticism, it doesn’t tell us that the reason for all our daily injustices is encoded in an astral infinity. It tells us that there’s no reason for anything at all.
hammersickle_glyphCAPRICORN (December 22-January 19)
An astrology that properly recognises its magical responsibilities is the only possible point of contact between human reason and the seething anarchy of outer space. There are twelve houses in the zodiac, and all of them are on fire.
hammersickle_glyphAQUARIUS (January 20-February 18)
Another horoscope is possible, but astrology can only help us if it proceeds from the fact that our galaxy is fundamentally ironic. Any meaning that can be gleaned from a universe whose map is a blank sheet of paper will always be fleeting, evanescent, puckish, and bleak. As critics of astrology are always keen to point out, the actual information contained in any daily horoscope is usually vague to the point of meaninglessness – in that respect, at least, it’s a perfectly accurate mirror of our world. For the reader of horoscopes, who finds some meaning and comfort in them, neither the arbitrariness of the positions of stars and planets nor the fudgery of the prediction make their truths any less valid. A linguistic signifier can have meaning only because it itself is meaningless, thrown together with a signified with which it has no positively articulated relation and which it can never quite touch; signification takes place somewhere in the void between the two. Similarly, astrological truth doesn’t happen in the stupid depths of our solar system, but slips through the sky at that moment near dusk, when the first point of light howls gloomily near the horizon. It’s the shiver you get looking up at something very cold and very distant, shining from across an endless void. Linda Hutcheon describes irony as the possibility of simultaneity of multiple signifieds with any signifier (in its most radical sense, it’s the simultaneity occasionally encountered by Derrida of meaning and nonmeaning). Astrology is an ironist’s playground: its lions sleek or mangy, its virgins coquettish or forbidding, its water-carriers upright and obedient or leering through a gummy grin and spitting blood-flecked gobs in the swill. Constellations are vast, and any number of meanings can tumble through their nets. If, as Bataille knew, ‘the world is parodic and lacks an interpretation,’ interpretation doesn’t then become pointless, but radically democratic. A proletarian astrology will hang all the court charlatans that crowded around Pharaoh and Reagan, guillotine the blue-rinsed flatterers of musicians and actors, and shoot every billionaire who really thinks the galaxy exists just to increase his stock yields. Our destiny might be written in the stars. But we must hold the pen.
hammersickle_glyphPISCES (February 19-March 20)
We are living in the Age of Pisces; this is where the Earth has sat for thousands of years. You were born under the sign of a deep V of stars, its point turned accusingly against the Earth. The brightest star in the constellation, halfway down the eastern wing, is η Piscium. A giant nearly three hundred light years away, twenty-six times bigger than our Sun. Astronomers believe it has a companion star, a tiny, silent, sullen, nameless dwarf whose light is all but blocked out by the vastness of its neighbour. We can see the two stars moving in the same direction, and decide that they are orbiting and influencing one another, but without any way of seeing in three dimensions, any place from which to watch them aside from our own Earth, it’s impossible to say for sure. They might be much further apart than we thought, with no relation at all: the study of stars never really outgrew its astrological origin. η Piscium is also one of the few stars to have kept its old Babylonian name – Kullat Nūnu, or the cord of the fish. The Mesopotamians, looking at that vast arrow in the sky, saw two fish on the end of a line, and called them Zibbāt Sinūnūtu: the Tails, flapping and gasping, helpless in the vacuum, tied fast to the firmament. The ancient Egyptians and Indians also saw two fish on a line; in Chinese astrology, Pisces’ western arm is a pig-pen in which the celestial farmer keeps his herd. However people dramatised the current astral home of our planet, it was always in cords, fences, and chains. Various mystical groups have put their faith in a rising Age of Aquarius, but the stars don’t care, and they’re not here to help us. The point is not to pass through Piscean oppression, and hope it never rises again, but to abolish it altogether. Astrology can be predictive, not because it cleaves to a predictable order, but because the night sky has always been the terrain on which we make and unmake our own social reality. One day, when we crawl out from the wreckage, we might look up, and see very different stars in the sky.

marți, decembrie 22

Geniul
de Andrei Crăciun


Născut pe 17 iulie 1982 la Craiova și decedat pe 5 iunie 2012 la New York, Mihai Pătrașcu a fost cel mai important informatician român al timpului său.
Cei care i-au înțeles geniul spun că a revitalizat, de unul singur, un întreg domeniu de cercetare.
Acest text încearcă să-l recupereze pe Mihai Pătrașcu, așa cum a fost, prin ochii și inimile celor mai importante persoane din viața sa.
Înainte de a rezuma o biografie exemplară, acest text strânge un destin. Este despre viața și moartea unui om pe care l-am vrea salvat - pentru totdeauna - de la uitare.

Prolog

Mihai Pătrașcu a fost un geniu. A avut rezultate academice excepționale. Putem înșira rânduri întregi despre concursurile, premiile și medaliile pe care le-a câștigat.
El a fost – mulți ani - românul cu cele mai multe medalii la Olimpiada Internațională de Informatică. Se tot fac astfel de clasamente. Este în continuare acolo, între primii douăzeci de pământeni.
Mihai a revoluționat informatica teoretică, deși nici măcar nu învățase informatică la școală, în România. În liceu – a absolvit Colegiul Național "Carol I" din Craiova – a urmat o clasă de matematică-engleză, unde nu se preda informatica. Așa era atunci.
Mihai Pătrașcu a fost un autodidact. El a studiat la MIT, cel mai important loc din lume unde se poate studia informatica. În primul său an ca student în America, a fost desemnat cel mai bun student de pe continentul nord-american. Da, pur și simplu cel mai bun dintre toți cei ce studiau informatica în America și Canada.
Mihai Pătrașcu era obișnuit să fie primul. A propus ani de zile probleme la olimpiadele de informatică – pentru toate fazele acestei competiții. În lotul național al României funcționa ca un reper. A susținut conferințe peste tot unde se susțin conferințe de informatică.
Nu scriem un necrolog târziu – Mihai a murit la 5 iunie 2012, la 29 de ani, după ce a suferit de cancer la creier. Rândurile următoare sunt despre Mihai Pătrașcu, omul.
El a avut timp - în nici trei decenii - să se căsătorească și să divorțeze, să se căsătorească din nou, să traverseze un continent și să își facă un nume printre cei mai mari cercetători din America, să călătorească în jurul lumii și chiar să escaladeze Kilimanjaro.
El nu a purtat costum, el nu a mers niciodată la birou de la 9 la 17, pentru că n-ar fi putut, el a fost un rebel, iar cuvintele sale – juste, deși dure – despre comunitatea oamenilor de știință îl făceau deopotrivă iubit și temut. El a învățat mandarina (chineza, cum îi spunem noi, profanii) în câteva săptămâni, de unul singur.
Dintotdeauna, Mihai Pătrașcu a fost special, dintotdeauna s-a grăbit. Când a aflat ce fel de cancer are, a râs: doar lui i se putea da - spre înfruntare - o boală atât de gravă. Moartea e – însă – o problemă fără rezolvare, chiar și pentru o minte ca a lui Mihai Pătrașcu.
Mihai Pătrașcu, alături de elevi olimpici.
Mihai Pătrașcu, alături de elevi olimpici.

Introducere

Am intrat în viața lui Mihai dintr-o întâmplare, printr-o frază rostită deCorina Tarniță, cercetătoare în matematici și ea. Abia începea vara. Eram într-o tavernă din București și în jur era numai muzică grecească, mâncam caracatiță la grătar și aveam poftă de viață.
Corina Tarniță a fost prima soție a lui Mihai Pătrașcu. Nu știam nimic despre Mihai Pătrașcu, deși ar fi trebuit.
I-am căutat familia. Carmen, sora lui Mihai Pătrașcu, are 30 de ani. Are, totodată, o privire orbitoare, care îi trădează inteligența. Mai are și o luciditate brutală și nu se ferește de consecințele acestei lucidități.
Ne-am întâlnit într-o dimineață de august – abia trecuse de opt și jumătate. Am râs mult cu Carmen. Nu e ușor de crezut, dar e adevărat. Așa a fost: am râs și ea ne-a spus câteva dintre bancurile preferate ale lui Mihai.
Carmen este și ea doctor în știință. A studiat la Politehnică, în București. Dar nu vreți să intrăm în discuții despre radare cu apertură sintetică și, probabil, nici despre Agenția Spațială Europeană.
Carmen nu aude cu o ureche. E genul de lucru pe care îl ții minte pentru totdeauna despre un om. Acum, Carmen lucrează în domeniul procesărilor de imagini. E complicat. Cert e că industria telefoniei mobile folosește rezultatele muncii sale. Totodată, ea predă la Poli.
Am mers apoi la Craiova pentru a-i întâlni pe părinții lui Mihai, profesoara de matematici Mariana Pătrașcu și medicul dermatolog Virgil Pătrașcu. E cumplit să stai în fața unor oameni îndoliați și să le spui că ai vrea să vezi poze din copilărie cu fiul lor, acum mort.
De multe ori s-a lăsat între noi tăcerea. Eram în living, priveam portretul fiului lor mort și nu ne spuneam nimic. E groaznic să transcrii de pe un reportofon această tăcere.
Părinții lui Mihai Pătrașcu sunt niște oameni marcați de tragedia pe care au traversat-o. Tatăl poartă o barbă lungă, complet albă, de patriarh. În unele nopți, scrie poezii. Mama respiră în ritmul unei fragilități tulburătoare.
Am urcat un etaj și am privit îndelung biblioteca lui Mihai. Pe un raft întreg erau toate cărțile Agathei Christie. Îl plictiseau romanele care nu îi puneau formidabila minte la contribuție.
Galbenul
Apoi, am căutat-o din nou pe Corina Tarniță. Nu e niciodată ușor să o găsești. Astăzi e la Princeton, în America, mâine în Paris, conferențiază, peste încă o zi în Kenya, cercetând viața termitelor. Ne-a răspuns, cu greu și cu multă delicatețe, întrebărilor despre prima ei iubire.
L-am căutat și pe Mikkel, prietenul danez al lui Mihai, unul dintre cei care i-au fost cel mai aproape în ultimul an și jumătate din viață. La sfârșit, am vorbit – pe Skype – cu Mirabela, văduva lui Mihai Pătrașcu.
Au fost ceva probleme în legătura noastră care traversa Oceanul, așa că doar ne-am auzit. Nu am văzut-o pe Mira decât în fotografii.
Toți acești oameni ne-au spus un lucru: da, Mihai a avut rezultate extraordinare în munca lui, dar nu asta ar vrea el să știm despre el. Am scris acest text gândindu-ne – mereu – la ce ar fi vrut Mihai Pătrașcu să aflăm. Nu ne-a fost ușor, pentru că, știți dumneavoastră, el a fost un geniu, iar noi nu suntem.
Este prima jumătate a lunii iunie, anul 2012, și pe străzile Craiovei sunt mulți tineri cu privirile în pământ. Îl conduc pe ultimul drum pe un tânăr care a murit în New York – cu o lună înainte să împlinească 30 de ani. E ceva ciudat la aceștia. Ei nu sunt îmbrăcați în negru, ei au haine, lejere, galbene, sau, chiar dacă sunt în negru, poartă și o brasardă galbenă. În mâini duc flori galbene. Doliu galben? Cine a mai pomenit? Galben era culoarea preferată a lui Mihai Pătrașcu.
Mihai, în copilărie, alături de părinții lui.
Mihai, în copilărie, alături de părinții lui.

Partea I: Mihai și Carmen

Mihai era cu patru ani mai mare decât Carmen. Ei nu au fost doar frați. Au fost cei mai buni prieteni. Cândva – sunt decenii de atunci - între ei s-a consumat o discuție foarte matură: trebuie să ne placă sau nu rudele noastre?
Au ajuns la concluzia justă că nu, nu trebuie să ne placă niște oameni doar pentru că ne sunt rude. Și au mai ajuns la o concluzie: ei se plac, și s-ar fi plăcut chiar dacă nu ar fi fost frați.
Mihai nu i-a fost mentor lui Carmen, ea nu a încercat să îi copieze pasiunile și nici nu a făcut o dramă din constatarea că nimeni nu putea să îi stea alături în rapiditatea cu care rezolva probleme de informatică. Dimpotrivă, Mihai a fost acela care i-a urmat lui Carmen în dragostea pentru chitară.
Mihai si chitara
Ea cânta deja bine când fratele său a încercat primele acorduri. Lui Mihai îi plăcea rock-ul românesc. Dacă acesta ar fi un oracol, am completa aici că formațiile sale preferate erau Phoenix și Cargo. Cândva a compus chiar și un cântec. Era ceva cu un urs și cu o furtună de nisip.
Erau foarte mici când au făcut un test de inteligență. Amândoi, același test. Lui Carmen Pătrașcu i se spune Cami. Iar Cami își amintește că a adunat la testul acela mai multe puncte decât Mihai. Este o variantă care nu poate fi contrazisă.
Aveau un spirit de competiție, dar și mai mult aveau un spirit ludic. Mihai Pătrașcu se distra rezolvând cele mai complicate probleme. Întotdeauna a preferat – normelor – libertatea. A ales să meargă la "Carol I", în Craiova, fiindcă liceul era mai permisiv cu olimpicii. La "Frații Buzești", cealaltă opțiune, ar fi trebuit să acorde o importanță mare tuturor materiilor.
Chiar și așa, Mihai excela la toate disciplinele școlare. Cel mai ușor îi era la matematică. Profesor i-a fost reputatul Gheorghe Adalbert Schneider, al cărui nume se regăsește pe multe culegeri de exerciții și probleme.
În primii ani de școală, Mihai nu era neapărat iubit de colegi. Trecea drept unul cu "capul mare". Nu avea nici aceleași preocupări cu ceilalți. Cu fiecare an însă, își amintește Carmen, a reușit să le câștige, acestor copii care se maturizau, respectul.
La moartea sa, pe forumurile ziarelor craiovene care anunțau vestea s-au scris multe, așa cum se scrie de obicei la moartea oamenilor care au lăsat ceva în urmă.
Am reținut un mesaj al unui coleg de generație. El îl descria pe Mihai Pătrașcu drept arogant, niciodată în rând cu ceilalți. Autorul mesajului avea să admită, în cele din urmă, că acesta era doar un semn oarecare al unei minți superioare și că, de fapt, Mihai fusese, toată viața, admirat și invidiat.
Cunoașterea
Carmen și Mihai descind dintr-o familie de intelectuali. Bunicii din partea mamei au fost un profesor de matematică și o învățătoare. Bunicul lor a fondat școala din Craiova în care nepoții săi au început să învețe. Mama lui Carmen și a lui Mihai are un frate care a excelat în inginerie și s-a stabilit, de decenii, în Philadelphia, în Statele Unite.
De la Mihai puteai învăța ce importantă este cunoașterea, căci el era sincer interesat de cunoaștere. Carmen și-l amintește așa: citind pagini întregi de Wikipedia, de fiecare dată când avea timp. La momentul în care se întâmplau aceste lucruri, Wikipedia era, totuși, străină celor mai mulți dintre noi.
Apoi, cărțile.
"Când eram eu foarte mică, Mihai mi-a dat cadou una dintre primele cărți pe care le-a avut el, o carte de informatică, și pe ea mi-a scris această dedicație:'Întotdeauna e bine să te întrebi ceea ce сărțile nu-ți pot răspunde!' Asta m-a marcat", spune Carmen.
Își mai amintește ceva: că Mihai și-a descoperit repede vocația. Era în clasa a II-a când a început să învețe informatică, la Clubul Copiilor din Craiova.
Era, pe atunci, moda ca băieții să meargă la "Electronică":
"Ai mei au vrut să-l ducă acolo, dar nu mai erau locuri. Li s-a oferit alternativa să-l înscrie la Informatică. Mama făcuse facultatea de mate-info, dar văzuse două calculatoare în toată viața, și alea cu cartelă. Eram foarte departe de ce se întâmpla în restul lumii, dar a zis OK, și așa a început.
S-a dus la Olimpiadă de când era foarte mic, și, pentru că nu avea voie decât din clasa a cincea, el mergea cu cei mai mari. Din clasa a treia a tot terminat primul. O singură dată – în România – n-a luat premiul I, dar atunci nu s-a acordat, o chestie de punctaj, ceva, așa că tot primul terminase. Prin clasa a șaptea se întâmpla asta".
Carmen și Mihai au fost lăsați să își ia singuri deciziile în viață. Ea, de exemplu, deși toată lumea se aștepta să plece în State, a luat decizia să dea la Poli, cu o lună înainte de admitere, deși habar n-avea ce ar trebui să știe la acest examen.
De ce a ales așa? În principiu, proasta infrastructură feroviară din România e de vină. Mergea în weekenduri la Iași, de unde se pregătea pentru America, da, avea de dat diverse examene acolo, era o întreagă birocrație – recomandări, eseuri. Se săturase.
A fost bine la București. A intrat într-un grup de cercetare, din anul II de facultate. A rămas în acest grup vreme de 8 ani. S-a ocupat de chestii complicate. S-a jucat cu roboțeii, îi place să spună.
Ei bine, de fapt, a lucrat la niște radare, am vrea să vă putem explica, dar am vrea și să citiți până la sfârșit acest text. Între timp, Mihai făcea istorie în America.
patrascu2
Limitele
Dar Mihai ce muncea? Ce făcea el? Îi cerem lui Carmen să ne explice pe înțelesul neinițiaților care suntem. Ne răspunde că una dintre marile lui pasiuni era să găsească limitele algoritmilor. Poftim!
Carmen și fratele ei nu au stat la țară, la bunici. Părinții preferau să îi ia cu ei peste tot. Și călătoreau mult, îndeosebi vara. Într-o zi, copiii au avut ideea să stea un weekend la țară, să vadă cum e. Nu se poate spune că le-a plăcut în mod deosebit. Acasă era mai bine.
Mihai i-a tehnoredactat teza de doctorat tatălui său, la fel și prima carte - lucrare grea, de dermatologie. Carmen i le-a tehnoredactat pe următoarele, iar, acum, mama lor a preluat acest rol.
Cel mai mult le plăceau munții. Mergeau des, erau pasionați. Dar să nu vă închipuiți că - escaladând - Mihai Pătrașcu nu se mai gândea la problemele sale. Nu, se gândea în continuare.
Deși nu există opoziție la ideea că el a fost cel mai important informatician român al timpului nostru, adevărul e că Mihai a făcut foarte puțin programare, până în primii ani de facultate, după aceea și-a găsit o nișă în informatica teoretică.
Abia aici a făcut minuni. Lucrările sale sunt citate de mii de ori de autori consacrați internațional. Iar pentru partea teoretică nici măcar de computer nu avea nevoie. Îi ajungeau un creion și o foaie. Nu era chițibușar. Carmen ne spune că putea să noteze pe orice, oricând, atunci când găsea o soluție.
Convorbirile
În "Poveste despre dragoste și întuneric", scriitorul israelian Amos Oz își amintește acest ritual: telefonul către rudele din alt oraș. Era un întreg ceremonial, care se repeta regulat.
Se spuneau mereu aceleași lucruri la telefon, toată lumea era bine, chiar și atunci când nu erau deloc bine. Nu se puteau întâmpla oricând aceste convorbiri, așa că se punea prețul corect pe ele.
Nu foarte diferite erau primele legături peste Ocean dintre Carmen și Mihai. La început, exista o conversație săptămânală, iar prioritate la discuții aveau părinții. Ei, copiii, își scriau mail-uri. Au trecut anii și a fost yahoo messenger-ul, și ei s-au învățat să țină tot timpul o sesiune de chat deschisă.
Mihai s-a căsătorit la 20 de ani cu Corina Tarniță. Ea avea 19. Au plecat împreună în America. Corina avea să studieze matematicile la Harvard, Mihai se va specializa la MIT, în Cambridge, Massachussetts.
Au locuit într-un cămin pentru cupluri căsătorite, într-un soi de garsonieră. Chiriile în oraș erau mari, părinții Corinei sunt, de asemenea, medic și profesor, așa că nu ar fi avut, oricum, bani să le plătească o chirie.
Carmen și Corina au fost prietene, fără să fie cele mai bune prietene. Mihai ținea la intimitatea vieții personale.
Carmen nu știe nici astăzi de ce s-au despărțit. Probabil pentru că munceau amândoi mult, mergeau la conferințe, nu erau în același domeniu, călătoreau, apoi erau mult prea tineri, iar America era departe, un continent nou, în care totul era altfel.
Nostalgia
Carmen era mândră de fratele ei. Nu era o mândrie absurdă, de tipul "Wow! E faimos, îl cunoaște lumea...". Era altfel: mândria că el făcea ceea ce îi plăcea și era foarte bun la asta.
Mihai nu cheltuia mult, dar nici nu se poate spune că se priva de vreo plăcere. Nu ocolea, niciodată, dulciurile.
Și Carmen, și Mihai sunt născuți în luna iulie, doar că el era Rac, iar ea, Leu. Carmen e expansivă. Mihai tăcea mai mult, nu vorbea dacă nu considera că e important ce are de spus.
"Aveam milioane de planuri", spune Carmen, "voiam să mergem cu Transsiberianul, el urma să vină la absolvirea doctoratului meu îmbrăcat cu roba de la MIT, ca să dea un aer mai solemn, fiindcă, la noi, ceremonia de absolvire a doctoratului nu este așa festivă".
Mai voiau să călătorească în Peru. Mihai fusese, chiar a lăsat o notă on-line în care mărturisea că e locul în care i-a plăcut cel mai mult, iar el vizitase zeci de țări. Îi amintea de România anilor '90, de copilărie. Nostalgia, deci.
Mihai, în Peru (foto stânga), și în China.
Mihai, în Peru (foto stânga), și în China.
*
Carmen e persoana care l-a vizitat cel mai des pe Mihai în perioada cât a fost bolnav. Tot ea a fost prima - după Mirabela - care a aflat că are o tumoare.
Era 1 ianuarie 2011. Mihai și Mira se întorseseră de la schi, pe el îl durea rău capul, credea că e răcit, Mirabela, care e medic psihiatru în New York, l-a convins să meargă la spital, a făcut o tomografie și... Mihai i-a comunicat râzând vestea surorii sale.
A pus-o să ghicească unde se află, i-a dat un singur indiciu: "Am room-service". Când a aflat că e în spital, Carmen s-a gândit că iar și-a rupt ceva, căci – tot practicând sporturi în mod extrem – avea acest obicei. Dar...
Mihai Pătrașcu nu era un om religios. Întrebăm: "Nu avea nevoie de această ipoteză?". Cami răspunde fără să ezite: "Nu."
Era ferm împotriva religiei, cel mai mult credea în munca de om. Dar era cald și mai credea că e datoria lui să îi ajute pe ceilalți. Era carismatic și nu era deloc greu să îl placi.
Mihai Pătrașcu a murit la New York. Descoperise acolo un magazin de unde cumpăra produse românești, inclusiv apă minerală, mai mergea cu Mirabela la o băcănie rusească, de unde luau mezeluri care semănau cu cele de acasă.
Mihai Pătrașcu era familist. Îi mai plăcea vinul vechi. Bea. Moderat. Și Carmen colecționează sticle de vin vechi.
Boala care l-a ucis se numește glioblastom cerebral. Este o tumoare foarte agresivă, compusă din celule foarte diferite și greu de tratat. Speranța de viață de la momentul diagnosticării este – în medie – un an și jumătate. Nici Mihai n-a trăit mai mult.
Vorbim despre boala lui, despre cum el a vrut să urmeze toate indicațiile medicilor, dar, în același timp, să nu cedeze din libertatea de a-și trăi viața ca înainte. A continuat să rezolve probleme, să scrie pe hârtii întâmplătoare, cu mâna stângă, deși era ambidextru.
Moartea
E greu să vorbești despre moarte. Se strecoară între noi un moment în care Cami scade vocea: "Îmi lipsește. Discutam orice cu el, era cel mai bun prieten al meu. E o mare parte din viața mea care a dispărut odată cu el".
Dar povestea lui Mihai, deși el nu mai este, continuă. E evocat de toți prietenii lor comuni, îi patronează de undeva. Carmen nu merge la cimitir, nu lasă flori pe mormânt. Nu crede că acolo își poate întâlni fratele.
De la el a învățat să fie curioasă și să creadă în ea și în ceea ce face, să nu facă nimic pe jumătate, să ia totul din fiecare moment al vieții.
Uite, Mihai știa să gătească. Învățase să facă și colivă. Le oferea și colegilor americani, care erau uluiți de această "prăjitură de înmormântare". E singurul din familie care a dus mai departe până și rețeta de cozonaci a bunicilor.
Carmen ar vrea să nu scriem patetic despre fratele ei.
"Mihai era o fire foarte complexă, știi? Nu era obsedat de muncă. Avea o viață foarte plină – avea o viață de familie frumoasă, era un om căruia îi plăcea să știe foarte multe lucruri, așa, sincer curios de tot ceea ce se întâmpla în jurul lui. Știa situația politică a lumii la fel de bine cum știa ce o să scrie în articolul științific de mâine. Mihai a fost un cercetător cu adevărat remarcabil, dar el a fost mult mai mult de atât. Nu era doar suma rezultatelor sale academice."
mihai iarna
*
"Mihai și-ar fi dorit să se întoarcă, era foarte patriot, doar că lucrurile, pe vremea aia, nu erau așa de ușoare în România. Una dintre chestiile care îl deranjau era că, dacă voiai să obții un grant de cercetare, trebuia să spui de la început ce rezultate o să obții. Dar de asta se cheamă cercetare – ar putea să meargă sau să nu meargă; poți să spui încotro vrei să te îndrepți sau uite la ce te gândești... Dar nu poți pretinde că, dacă nu obții rezultatele astea, nu vei fi finanțat, e stupid. Lui Mihai nu-i plăceau lucrurile stupide."
Carmen Pătrașcu (foto), sora lui Mihai Pătrașcu
carmen_patrascu

Partea a II-a: Corina și Mihai

Corina și Mihai s-au cunoscut în 1998, într-o vacanță în Grecia. Era un cadou oferit olimpicilor români. Ea era olimpică la matematică, el, la informatică.
Nu e greu de presupus că domnișoara Tarniță era cea mai frumoasă fată de acolo, așa cum nu e greu de presupus nici că tânărul domn Pătrașcu era irezistibil cu inteligența sa sclipitoare.
În liceu, Mihai – când chiar mergea la școală, și nu se pregătea pentru olimpiade – juca ping-pong pe catedră, se mai plângea de tema la română, era categoric împotriva comentariilor prefabricate, și rezolva fără ezitări orice problemă de matematică sau de fizică.
Mihai a făcut primul pas. I-a cerut prietenia. Știau amândoi ce înseamnă performanța în educație și încercau să îmbine asta cu o viață normală de adolescent. Iubirea a apărut mai târziu.
Când s-au căsătorit, spune Corina, erau prea tineri și prea încăpățânați ca să renunțe la această idee. Niciunul nu știa ce înseamnă să clădești o viață-ntreagă cu cineva. Nu America i-a despărțit, ci maturizarea însăși.
Când au divorțat, își purtau în continuare respect și poate că încă se iubeau, dar nu aveau aceleași idei despre cum ar vrea să își trăiască viața. Vorbeau mult despre știință, au și scris lucrări științifice împreună, dar cumva încetaseră să mai fie soț și soție.
Erau doi cercetători care se admirau. Au fost pragmatici și au ales calea drumurilor separate.
Axiomele
Cum e să trăiești cu un geniu? E extraordinar și e normal în același timp, ne asigură Corina: "E extraordinar să trăiești cu cineva care nu acceptă nimic drept dogmă, ci încearcă să înțeleagă totul singur, pornind de la axiome, de la principii de bază. Și nu numai că încearcă, ci și reușește".
Totodată, Mihai ducea o viață echilibrată și normală, mergea la film, se plimba, făcea sport, ieșea cu prietenii la bere, mergea la supermarket, mai ales ca să descopere dulciuri noi.
Apoi a fost 1 ianuarie 2011.
Atenție! Corina tocmai mărturisește ceva care ne taie respirația:
"Am fost foarte impresionată că Mihai a vrut să-mi spună în persoană despre boala lui, deși divorțasem de mulți ani. El se mutase la New York, dar ne-am întâlnit la Boston și am vorbit câteva ore. Ne-am mai văzut o dată în New York, întâmplător, era în timpul tratamentului și exista încă speranță.
Apoi a venit vestea cutremurătoare – un mesaj de la Mihai în care îmi spunea că nu mai are decât câteva luni și că vrea să mă vadă. L-am vizitat în apartamentul lui din New York și am vorbit ore-n șir. Despre tot – viață, moarte, spiritualitate, scopul vieții, știință, oameni – a fost una dintre cele mai profunde și mai directe conversații.
Chiar și la sfârșitul vieții, Mihai a rămas un om de știință de o luciditate fantastică – i-am povestit despre cercetarea mea, mi-a pus zeci de întrebări, uneori din perspective la care nici nu mă gândisem. Mi-a adus aminte de momentele cele mai prețioase ale vieții noastre împreună și când am plecat am simțit o durere profundă. Știam că nu urma să-l mai văd".
Corina s-a simțit atunci neputincioasă, a căutat pe net tratamente-minune, i-a sugerat lui Mihai doctori și metode revoluționare de tratare a cancerului, a făcut, deci, tot ce fac oamenii cuprinși de furie în fața nedreptății. El nu i-a răspuns la niciunul dintre aceste mesaje.
Apoi, Corina a început să îi trimită bancuri și el i-a răspuns imediat cu un alt banc. Au ținut așa legătura șase săptămâni. Au fost ultimele din viața lui.
Dacă astăzi s-ar întâlni, Corina i-ar spune așa: "Tocmai mă gândeam la tine. Doar ce s-au dat Premiile MacArthur pentru genii. Tu în mod sigur ai fi primit unul". Corina ar vrea ca noi toți să îl știm pe Mihai ca pe un om cu o inteligență comparabilă cu forțele naturii.
În loc de încheiere, rămân aceste cuvinte: "Dincolo de pierderea personală, la nivel de umanitate suntem cu toții mai săraci după moartea lui."
*
"Mihai era cu totul special. În orice moment - chiar și când făcea cumpărături sau când se spăla pe dinți - se putea gândi la o problemă extrem de complexă. Era incredibil cât de mult putea să facă în minte fără ca cei din jur să aibă vreo idee de asta. Dar știa și să ia pauze și să se bucure deplin de ele"
Corina Tarniță (foto), prima soție a lui Mihai Pătrașcu
Corina Tarnita
"Am plecat în America împreună cu Mihai și, în mare parte, datorită lui. Înainte să-l cunosc, deja știam că Harvard-ul ar fi universitatea ideală pentru mine, dar nu știu dacă aș fi avut curajul chiar să fac pasul de a pleca. Dar Mihai era genul de om pe care - când își propunea ceva - nimic nu-l abătea de la asta. Îi rămân profund îndatorată pentru că m-a convins să-mi urmez visul."
Corina Tarniță

Partea a III-a: Mihai și ai săi

E toamnă. Ajungem în Craiova. Părinții lui Mihai locuiesc într-o casă cu etaj, nu departe de centrul orașului. E una dintre cele mai grele întâlniri pe care le avem în viața noastră de ziariști.
Medicul Virgil Pătrașcu își poartă barba albă ca pe un doliu. Profesoara Mariana Pătrașcu ne privește lung, ca și cum ar vrea să înțeleagă de ce suntem, totuși, aici. Ce căutăm?
Acceptă să ne vorbească despre fiul lor mort. Ne prezintă diplomele și medaliile sale, evocă amintiri vechi. Peste toate plutește o tristețe aproape fizică.
Sunt mândri de ce a reușit fiul lor – nu mulți și-au terminat, ca el, doctoratul în timp-record chiar și pentru America, nu mulți au urcat de atâtea ori prima treaptă a podiumurilor, deși aceasta este doar o expresie, iar informaticienii nu urcă podiumuri, ca sportivii.
Vorbim, vorbim, vorbim, fără rigoare cronologică. Vorbim despre prima căsătorie a lui Mihai și cum a făcut un an de facultate la Craiova, așteptând-o pe Corina să termine liceul, ca să plece în State împreună, despre divorț – el credea atunci că e cea mai mare dramă a vieții sale, dar nu a fost așa, s-a recăsătorit cu o colegă de clasă din liceu, care, cred părinții, era mult mai pasionată de aceleași lucruri ca Mihai - de motociclete și munți și încercări gastronomice.
Iluzia
Erau mândri că fiul lor câștiga mii de dolari pe lună și că nu îi lipsea nimic. Le era dor de el, dar Mihai se întorcea des acasă.
Odată le-a făcut o surpriză. Ei îl știau în America și – când colo – iată-l în fața porții! Vorbea pe skype cu mama sa, el i-a spus că parcă se aude soneria, să se ducă până la poartă să vadă cine e și… Ei îl credeau la New York!
Virgil Pătrașcu l-a și certat atunci: "Măi, tată, tu nu-ți dai seama ce se putea întâmpla... Inima!"
Acum, tatăl său se mai trezește în unele nopți și parcă îl vede la geam. Apoi, își dă seama că a fost doar o părere. În astfel de nopți, medicul scrie poezii.
Soții Pătrașcu își amintesc că mereu a fost ceva cu fiul lor: de foarte mic, se întreba – deși copiii n-ar trebui să aibă asemenea întrebări – de ce mor oamenii, și de ce nu sunt în stare oamenii mari să descopere ceva care să învingă pentru totdeauna moartea. Asta i-ar fi plăcut să facă în viață.
Își amintesc: le-au dat copiilor toată libertatea, iar ei au gestionat-o corect, n-au abuzat de ea, nici măcar n-au fumat.
Cu timpul, în America, stând printre alți studenți străluciți și vorbind mult despre acasă, Mihai a devenit un patriot redutabil. Au regretat că el pleacă tocmai la capătul pământului, dar știau că în țară nu și-ar fi putut împlini potențialul extraordinarei sale inteligențe.
Mihai a avut un prieten bun – Alex Andoni, de la Chișinău. Își făceau planuri despre cum vor salva România și Basarabia de diferitele tare pe care le ducem cu noi. Și mai era și Mikkel, danezul, cel care a învățat atâtea despre țara noastră de la Mihai.
La o Olimpiadă Internațională, Mihai Pătrașcu a venit în costum popular. A fost de mai multe ori în Comitetul Științific al acestor Olimpiade, propunea probleme. Era o figură, nu se conforma niciodată. Mulți elevi au ajuns studenți în America și în urma recomandărilor sale scrise. Nu refuza pe nimeni dintre cei care nu trebuiau refuzați.
Mihai Pătrașcu era un om darnic. Nu era încăpățânat, nu încerca să convingă pe nimeni că nu are dreptate, lăsa de la el, așa cum spun și proverbele că fac aceia mai inteligenți. Era echilibrat.
Mama sa ne mai spune că avea o voce frumoasă, care din start te îndemna să îl asculți. Făcea ca totul să pară – în știință - foarte ușor, deși nu era deloc ușor ce făcea el.
Defecte? Scria urât, răspunde profesoara Pătrașcu. Când era mic, nu l-au lăsat să scrie cu stânga, iar el s-a ambiționat, și după aceea numai cu stânga scria. Și se mai încăpțâna să se ia la întrecere cu munți pentru care nu era pregătit, își amintește tatăl său. Odată, în Retezat…
medalii
Șapte medalii, trei de argint și patru de aur, a luat Mihai Pătrașcu la Olimpiadele Internaționale de Informatică. Medaliile nu sunt chiar din aur masiv, sunt doar aurite. Când Mihai a terminat liceul, Colegiul Național "Carol I" avea – în total - 35 de medalii la Olimpiadele Internaționale.
Mihai nu a luat medaliile cu el în America. Le-a lăsat acasă. De fapt, dintre amintirile din liceu și-a luat doar chitara. Premiile sunt tot aici – în Craiova. Chiar și prestigiosul Presburger, care i s-a decernat postum.
Presburger Award
Știa însă că îl va primi, fusese o ceremonie de anunțare a câștigătorilor chiar înainte ca Mihai să moară.
Presburger e un premiu acordat de Academia Europeană de Informatică pentru cel mai bun tânăr cercetător în informatica teoretică. Conducătorul de doctorat al lui Mihai l-a luat cu un an după el.
Părinții lui Mihai Pătrașcu decernează în fiecare an "Premiul de Excelență Mihai Pătrașcu". Primul laureat a fost Vlad Gavrilă, acum student la Cambridge. Vlad Gavrilă este, de altfel, unul dintre cei doi români care l-au depășit pe Mihai Pătrașcu la numărul de medalii obținute la Olimpiadele Internaționale de Informatică.
Premiul e acordat celui care se clasează primul la Lotul Olimpic, are o valoare de 500 de euro. Simbolic, se acordă o plachetă și o diplomă. Vlad Gavrilă a declarat că, dintre toate premiile obținute, cel la care ține cel mai mult este cel cu numele lui Mihai Pătrașcu.
Mihai Pătrașcu a fost în ultimii săi ani de liceu liderul Lotului Olimpic. Mama sa îi enumeră realizările: clasa a X-a, la Brno, aur, clasa XI-a, în China, aur, clasa a XII-a, Finlanda, Tampere, aur...
Tatăl său ne arată o foaie pe care sunt scrise niște semne imposibil de descifrat. E ultima hârtie pe care fiul său a încercat să lucreze.
Mihai a muncit în America la mai multe companii mari (când a murit, era angajat la AT&T). Pe când era la IBM și locuia în San Francisco, și-a sunat o dată mama – pe skype – și se auzeau, ca o chemare, valurile Oceanului. Mihai se uita la ocean și se gândea la problemele lui.
Virgil Pătrașcu așa și-l amintește pe fiul său: mergând, fără o țintă vizibilă, cu mâinile în buzunar. Așa l-a văzut și la New York. Nimeni n-ar fi spus că – în acele clipe – tocmai verifică, în cap, limitele unui algoritm.
Vacanța aceea la New York! Au plecat pe 2 august, nu pot uita data asta, Mihai și Mira veniseră să îi ia și au mers toți în America. Era prima oară când soții Pătrașcu treceau Oceanul.
Mihai venea des în Europa. Mergea în Germania, în Franța, în Danemarca, la universități de top; în Aarhus a și făcut cercetare pe când era student în anul II.
Sănătatea
Mihai nu a fost un copil bolnăvicios. Nu a avut nicio problemă de sănătate. Refuza să ia pastile. Dacă avea o răceală, o ducea pe picioare.
Virgil Pătrașcu e medic, dar e, în primul rând, tată. Nu înțelege de unde s-a trezit fiul său cu această boală – cancer la creier. Nu poate să înțeleagă.
Se gândește la tot felul de variante, niciuna cu acoperire în medicină. Se gândește chiar și că fiul său, având permanent activitate cerebrală intensă... Nu, nu poate să înțeleagă cum, deși avea cancer la creier, fiul său nu a manifestat niciun simptom.
În plus, mai fusese la spital, când cu accidentele de la sport, dar nimeni nu i-a făcut o tomografie, căci niciodată nu s-a lovit la cap. Apoi, tumorile acestea intracraniene creează o presiune, iar când cresc, spațiul intracranian fiind limitat, se declanșează vărsăturile, stările de greață. Mihai nu le-a avut.
Demnitatea
Moartea lui Mihai Pătrașcu a fost – întru totul – demnă. Problema lui principală a fost să nu îi facă pe cei de lângă el să sufere. Știa că moare, știa tot ce urmează, că va începe să obosească tot mai des, că va dormi tot mai mult, că va începe să paralizeze și că într-o zi, pur și simplu, nu se va mai trezi.
Mulți dintre colegii lui de muncă nici nu au știut ce se întâmplă cu el. A continuat să lucreze la articole, să publice, să meargă la conferințe. Ultima oară a fost în ianuarie 2012, în Japonia.
Ne uităm peste poze vechi, din arhiva personală. Uite-l pe Mihai la 10 ani, uite-l la prima căsătorie, cea cu Corina din 2002, uite-l în 2008, la nunta cu Mira în munți – la o pensiune din Ciunget, uite-l pe malul mării, aici își lăsase părul lung!, aici era la Disneyland!, aici poartă un cojoc tradițional de cioban, luat de pe la Sibiu (s-a dus cu el tocmai până în America!), aici le prezenta elevilor de la Lot problemele pe care le pregătise pentru ei...
Mihai Viteazul
Tatăl său ne mărturisește că i-a dat acest nume, Mihai, de la Mihai Viteazul, banul Craiovei. Și pe domnitor îl chema tot Pătrașcu.
Mai aflăm că Nicolae Andrei, fratele lui Ștefan Andrei (fost ministru de Externe pe vremea lui Ceaușescu), a fost un reputat profesor în Dolj și a scris o Istorie a Învățământului Craiovean. Un capitol întreg i l-a dedicat lui Mihai Pătrașcu.
Mariana și Virgil Pătrașcu au fost elevi la "Frații Buzești", nu la "Carol I" (care s-a numit înainte "Nicolae Bălcescu"), unde au învățat copiii. Vorbim deja despre Mihai ca despre un prieten.
În copilărie, ai lui îi spuneau Mihăiță sau Mimi. El își spunea Mi. Prima dată când s-a prezentat, și-a spus așa: Mi. P.
Profilul online de la MIT al lui Mihai, accesibil și astăzi, are chiar această adresă - people.csail.mit.edu/mip/.
În casa din Craiova, diplomele par că nu se mai termină, sunt semnate și de Emil Constantinescu și de Ion Iliescu, ba chiar și de Sorin Oprescu. La prima candidatură (nereușită) la Primăria Capitalei, Oprescu l-a invitat pe Mihai la București, i-a dat o diplomă, i-a promis un birou și un calculator, care n-au mai ajuns însă niciodată la Craiova. Mulți au încercat să obțină capital de imagine strângându-i mâna acestui tânăr.
diploma de la Emil Constantinescu
Ceasul cu cuc
De pe perete, un ceas cu cuc, adus tot de Mihai, de la Chișinău, ne anunță că s-a făcut ora despărțirii. Apucăm să ne notăm că, în Colegiul "Carol I", un laborator de informatică poartă numele lui Mihai Pătrașcu.
Luăm cu noi și această amintire cu Carmen și Mihai:
În clasa a IX-a, în prima zi de liceu, un profesor elogiază o bancă – în banca asta, copii, a stat însuși Mihai Pătrașcu! O fată râdea de se prăpădea. Este apostrofată. Se scuză motivând, totuși, că are tot dreptul din lume să râdă, fiindcă e chiar sora lui Mihai Pătrașcu.
Plecăm din casa familiei Pătrașcu răvășiți de gândul că părinții noștri sunt pentru totdeauna legați de faptele noastre și că suntem la fel de responsabili pentru amintirile lor, așa cum sunt și ei pentru ale noastre.
Nu ne-am gândit, până acum, la părinții noștri în eventualitatea morților noastre. Până în această zi de final de septembrie, anul 2015, la Craiova, am fost tineri și nemuritori.
Mai luăm cu noi și aceste cuvinte. "Poate că a trebuit să plătim pentru câtă bucurie ne-a adus nouă Mihai cât a fost cu noi…". Virgil Pătrașcu, tată care și-a pierdut fiul.
În limba română nu există un cuvânt special care să descrie un asemenea om.
Mariana și Virgil Pătrașcu
Mariana și Virgil Pătrașcu
*
"Dacă eu aș fi judecat că se va întâmpla așa ceva, m-aș fi gândit că nu rezist – adică să fiu în locul cuiva căruia îi moare copilul. Totuși, până la urmă ne-am angrenat în tot felul de activități - ca să fim ocupați în permanență - și uite că rezistăm"
Virgil Pătrașcu, tatăl lui Mihai Pătrașcu

Partea a IV-a: Mihai și Mikkel

Mikkel Thorup i-a fost colaborator științific lui Mihai Pătrașcu în America și prieten apropiat. Mikkel s-a întors acasă, în Danemarca, e profesor la Universitatea din Copenhaga, unde conduce o catedră dedicată algoritmilor și structurilor de date.
L-a cunoscut pe Mihai în 2004, după ce s-au întâlnit în trena unei probleme mult prea complexe pentru a fi prezentată aici. Și-au scris și au hotărât să lucreze împreună.
Frustrarea
Dincolo de muncă, se țineau de bancuri, se plimbau prin natură, jucau squash, schiau și beau bere. Au lucrat la o problemă și un an și jumătate!
Mikkel spune că nu ar fi reușit dacă nu erau toate berile acelea și toată distracția și tot squash-ul unde își eliberau frustrarea de a nu găsi mai repede soluții.
Mikkel le-a cunoscut pe amândouă soțiile lui Mihai Pătrașcu. E convins că Mira era jumătatea prietenului său și era fericit să îi vadă împreună. Chiar și în ultimele luni de viață, deși îi era tot mai greu să accepte că Mihai va muri, încă reușeau să se distreze.
Apoi, Mihai și-a pierdut unele funcții pe partea stângă a corpului, mâna și piciorul i-au paralizat, dar nu a încetat să glumească. Ultimele amintiri cu Mihai? Gratitudinea cu care acesta privea eforturile Mirei și ale lui Carmen.
Mikkel are și forța acestei încheieri: Mihai avea o privire care trăda energie și concentrare, dar ultima oară când l-a văzut arăta ca un nou-născut care nu a învățat încă să se concentreze.
Și pentru că este, totuși, un om de știință, Mikkel nu vrea să încheiem așa, cu această imagine, ci ne îndeamnă să vedem ce se întâmplă la Simons Institute Berkeley, plecând de la o lucrare de-a lui Mihai Pătrașcu.
E forma lui de a ne spune că Mihai n-a murit. Munca sa continuă să inspire oameni pe toate continentele. Cercetările lui au deschis, și iată că încă deschid, drumuri noi.
*
"Mihai își făcea planuri să se întoarcă în România, la fel cum și eu îmi făceam planuri să mă întorc în Danemarca, ceea ce am și făcut. Sunt sigur că și el ar fi procedat la fel."
Mikkel Thorup, cercetător danez

Partea a V-a: Mira și Mihai

Mirabela Bodic, astăzi medic psihiatru în New York, a fost colegă de liceu cu Mihai. Și nu doar atât. Au fost colegi de clasă. Și nu doar atât. Era doar o bancă între ei. Mirabela stătea în fața lui.
Era o clasă de matematică-engleză, creată după admitere, pentru olimpici. Mira nu era olimpică, a dat un test care se dădea separat pentru a umple locurile rămase după ce se adunau toți olimpicii. Era un test de matematică și de engleză. Mira era mai bună la matematică. În școala generală făcuse franceză.
Mihai era mai mult absent de la cursuri. O amintire puternică i-a rămas, totuși, Mirei. Sunt în clasa a XII-a, ea e pasionată de psihologie, de psihiatrie, citește tot felul de cărți și se gândește: "Mă, toată lumea e fascinată de omul ăsta, cum e el geniu și cât e de deosebit, aș vrea să îi dau o probă să văd cât de bine îi funcționează creierul la multitasking…".
Practica și teoria
E simplu să faci asta: trebuie să pui un om să îți urmărească degetul arătător cu privirea, să faci, așa, un fel de semicerc în jurul capului său, în timp ce el îți răspunde la întrebări foarte practice, "Ce ai mâncat de dimineață?" sau"Cum ai ajuns la școală?".
Ei bine, Mihai Pătrașcu a ieșit catastrofal la acest test. I-a fost imposibil să se concentreze la deget și să răspundă la întrebări în același timp.
Mirei i s-a părut amuzant. I-a și zis: "Băi, tu ai aur la Internaționale și ești așa de deștept și faci atâtea lucruri, dar nu poți să faci treaba asta?!". Mihai a râs și el, ce era să mai facă?
Ani mai târziu, când s-au reîntâlnit, s-au îndrăgostit și s-au căsătorit, Mira a continuat să fie omul practic, descurcându-se excelent la sarcini multiple. Mihai a rămas un teoretician desăvârșit.
Aerul, ștergerea
O întâmplare: erau deja căsătoriți, erau în casă, el stătea întins pe canapea și desena ceva în aer – făcea niște mișcări prin aer – Mira îl întreabă ce face, el spune că scrie o formulă, că se gândește la un algoritm. Ea îi sugerează să scrie, totuși, pe o hârtie. El îi răspunde că preferă să scrie în aer – acolo se șterge mai ușor.
Mira a făcut Medicina în România. A început-o la Timișoara, dar s-a mutat la București. În timpul facultății a călătorit cu un program de "Work and Travel" tocmai în Florida, în America. I-a plăcut, devenea tot mai interesată să-și continue cariera în Statele Unite.
A locuit cu Mihai în Boston, apoi în San Francisco, și în cele din urmă la New York, unde s-au simțit cel mai bine, fiindcă New York-ul e mare, cosmopolit, oamenii sunt veniți de pretutindeni și nimeni nu se simte străin aici. New York-ul le-a devenit acasă.
Depărtarea de Craiova o făcu și pe Mira o patrioată. Are în sufragerie, agățat de o veioză, un drapel al României. Acasă nu avea așa ceva. Acum, nu s-ar mai întoarce în țară, fiindcă s-a integrat bine în America și, în plus – consideră ea –, în România psihiatria e încă stigmatizată și prost văzută.
Planurile, perfectul simplu
Dar ea și Mihai aveau planuri: voiau să mai muncească o vreme (10 ani!) în America, să strângă bani, să aibă copii și să vină în București când copiii sunt de vârsta începerii școlii, fiindcă în America învățământul e cu adevărat performant de la nivelul universitar.
Erau încurajați de cum merg lucrurile în România. Vedeau progrese. Mai vedeau, venind des acasă, și aberațiile din sistemele noastre publice. De exemplu, factorii poștali care te ignoră.
Odată – erau în București – Mira a fost să-și cumpere un bilet de la un ghișeu pe care scria chiar așa "Casă de bilete". Urmează un dialog absurd în care vânzătoarea îi răspunde că nu are bilete, Mira îi spune că, totuși, lucrează la o casă de bilete, vânzătoarea îi spune că nu mai sunt casă de bilete, dar nu menționează că biletele tocmai și-au schimbat denumirea în portofele electronice sau ceva.
Zece minute pierdute. Mira, olteancă fiind, se mai înflăcărează la aceste anomalii. Mihai fie le lua în râs, fie le ignora.
Până în ultima zi a vieții lui, Mihai Pătrașcu vorbi numai oltenește.
Gară pentru doi
Pe Mihai și Mira i-a unit o întâmplare. El plecase în America. Ea rămăsese în România. Colegul ei de bancă din liceu a venit în Boston cu "Work and Travel" și a stat la Mihai, care tocmai trecea prin divorț. Așa s-a reînnodat legătura.
Mihai a revenit în vara aceea acasă și a fost invitat să petreacă alături de ei, foștii colegi de liceu, câteva zile în Deltă.
Mira și Mihai s-au revăzut pe peronul Gării de Nord din București. Urmau să plece la Tulcea. Ea nu l-a recunoscut. Se schimbase, purta barbă, slăbise,"arăta mult mai hippie și mai modern decât băiatul ăla cu aer de tocilar din liceu".
Se schimbase în bine. Devenise mult mai sociabil și mai aventuros. S-au îndrăgostit. Și-au petrecut vara aceea în București, el – oficial – fiind în vizită la Carmen. De fapt, stăteau mai mult împreună.
Ea venea după o relație lungă, de 7-8 ani, era în căutarea unui sfârșit fericit. S-a întâmplat repede. Și-au dat seama că totul îi unește: aveau aceleași pasiuni și același fel de a privi viața fără teamă.
Mira și Mihai
Mira și Mihai
*
Nu vorbeau despre moarte, nu se gândeau la ea. Mira întreabă retoric: "Cine se gândește la moarte la 27 de ani?".
De fapt, au vorbit o dată, după ce au urcat pe Kilimanjaro fără să aibă un echipament adecvat. Au fost puțin inconștienți, lui Mihai i-a fost rău de la altitudine. Atunci, el i-a spus: "Măcar, dacă mor, știu că am murit făcând ceva ce mi-a plăcut!".
Sâmbăta aceea
N-a fost nimic spectaculos în cererea lui în căsătorie. Se plimbau, tocmai se întorseseră din Africa, petrecuseră acolo două luni, el i-a spus că ar vrea să trăiască toată viața cu ea, și ce-ar fi dacă s-ar căsători, ea i-a zis că e nebun, el i-a zis că nu e și nu vede niciun motiv pentru care nu s-ar căsători și că nebunia ar fi să nu o facă, ea i-a dat dreptate.
Erau entuziasmați de petrecerea de nuntă, de ce fain o să fie, planificau cum vor merge la vila de la munte a unui alt coleg de liceu...
Mira și Mihai, la nunta lor.
Mira și Mihai, la nunta lor.
*
Prea repede s-a făcut 1 ianuarie 2011.
Mira era în rezidențiatul de psihiatrie, în anul II, la un spital din New York. Era o zi de sâmbătă. Metrourile veneau rar. Au alergat ca să prindă unul.
Pe Mihai îl durea capul îngrozitor, medicul de gardă a râs de ei: "Dar cât ați băut voi aseară la petrecere?".
Nu băuseră. Medicul continua să glumească, se gândea că pacientul acesta nu poate să aibă mai mult de o sinuzită. După tomografie, văzând imaginile...
Când i le-a arătat Mirei, o lume s-a prăbușit. "M-am gândit atunci că era mai bine să nu fiu medic și să nu știu ce înseamnă. Cred că la fel a simțit și tatăl lui Mihai. Nici măcar nu puteam spera."
Ultimul an și jumătate din viața lui Mihai Pătrașcu a fost așa: a vrut ca toți să își continue viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În spital nu a stat mai mult de zece zile pe tot decursul bolii, cu toate operațiile și biopsiile. Mihai Pătrașcu a murit acasă.
5 iunie 2012 a picat într-o zi de marți.
Ar vrea el să citească acest articol?, am întrebat-o pe Mira. Crede că da, și că – fiindcă avea gura mare – Mihai ne-ar fi spus și chestii mai virulente. Da, spune Mira, nu l-ar fi deranjat deloc să aflăm că era un om vertical, cu opinii puternice, la care nu renunța ușor.
Maxim-ul
Toți cei care l-au cunoscut pe Mihai Pătrașcu nu vor uita că el a vrut să împingă mereu limitele la maxim, ca și cum viața însăși ar fi un algoritm, și limitele sale trebuie permanent provocate.
Nu era la modul – vai, uite ce am făcut eu! -, nu-i păsa prea tare de ce ziceau oamenii despre el. Mihai Pătrașcu a trăit ca un om liber.
Toate casele în care au locuit în America erau mereu pline de oameni. Mihai nu ezita să îi invite pe români să vină și să locuiască la el. Această generozitate a lui, spune Mira, era adevărata sa comoară. Valora mai mult decât oricare altă avere.
Mira se simte norocoasă, deși a rămas văduvă la 30 de ani. Mihai a fost un om pasionat, cu capacitatea de a trăi emoții puternice, fără să cadă în patetism. Ne spune că a avut o șansă extraordinară, atunci, pe peron, în Gara de Nord...
Nu crede că există suflete-pereche, dar ea a fost compatibilă 90% cu Mihai. Și nu ar vrea să scriem acum că el a fost perfect, fiindcă nu a fost. N-ar vrea nici să scriem cum se scrie de obicei în cazul geniilor cu destin tragic. Ar vrea să scriem adevărurile simple ale vieții sale.
"Nu aș vrea să citesc iar despre realizările lui academice. Nu că nu impresionează acestea, dar, pentru prieteni și familie, acestea erau cel mai puțin importante. Nu de aceea îl iubeam toți pe Mihai. Mi se pare că articolele pe care le-am citit eu despre asemenea oameni extraordinari, sau care au murit tineri și în circumstanțe tragice, tind să fie hiperbolice și deviate la polul pozitiv."
*
Nu scriem așa. Scriem altfel: l-am cunoscut pe Mihai Pătrașcu din amintirile apropiaților săi și am vrea să-l salvăm de la uitare. Un proverb evreiesc spune că salvând amintirea unui om, a unui singur om, se salvează de fapt o lume întreagă.
candela
La acest articol a contribuit Vlad Stoicescu.