Undeva, poetul Radu Gyr scria „trist urinez pe propriu-mi dezastru”. Era sentimentul dureros al unei vieţi care mergea în gol, fără perspective, cu speranţe hrănite din idealuri eşuate. Ani inutili într-o libertate disimulată. Dacă ar fi să luăm structura vârstelor în societatea românească observăm asemănări în sentimentul inutilităţii. Adolescenţii nu reuşesc să spere în viitorul mediu sau îndepărtat, şomeri cu bacalaureat sau licenţă; comunicare trunchiată, abia gesticulată cu cei apropiaţi. Societatea respinge dialogul deschis, totul se desfăşoară tăinuit, în peisaje care trebuie decriptate cu ajutorul şpăgii sau printr-o intervenţie de sus. Ca adult, în prima parte a vieţii, aceia care nu pot scăpa destinului valah plătesc îndrăzneala catalogată drept naivitate să spere, să se ia la trântă într-o luptă inegală de forţe cu „generaţia absolută”. Totul pare să corespundă fantasticului baconskian: „cadavrele neîngropate la timp încep să întinerească”. Ce-i drept, unii ajung să creadă că împlinirea colorată a unui „office” înseamnă o suficienţă socială, dar se constată că, în biroul de sticlă, suferinţele capătă un alt sens, are alte destinaţii şi noi înfăţişări.
În adultul devenit părinte sau vreun sublimat singuratic, trecut de a doua tinereţe, copilul de odinioară se revoltă pentru ultima oară, încercând să învingă sau să păcălească contrariul realităţii. Intrat deja în mecanismul social care uzează şi malformează caractere şi fizionomii, fiecare speră prin copiii săi, pe când alţii, mai puţini, se prăbuşesc într-o perseverenţă singulară, vecină cu ospiciul, într-o lume a laşităţii cotidiene. Al.O. Teodoreanu, în grupajul de nuvele numit „Bercu Leibovici”, scria că „aşa merg toate la noi. Te specializezi în pedagogie? Ţi se oferă catedră de logică! Înveţi violina? Ţi se încredinţează clasul de oboi! Soliciţi un post în poliţie? Te trezeşti ataşat de presă! Şi aşa mai departe!”.
Ani inutili în România anului 1874
Trăim într-o geografie schimbătoare pe care în loc să o modificăm noi în funcţie de dorinţe, ea reuşeşte să ne malformeze codul genetic. Mă refer la geografia umană în care respirăm secular.
De când am trecut dincolo de pragul copilăriei am întotdeauna sentimentul unor ani inutili care-mi străpung existenţa. Licenţă, masterat, doctorat, cărţi publicate cu tiraj epuizat... ei şi? Niciodată nu mi-am putut apropia speranţa de a apropia contrariul, dintre dorinţa mea de a trăi în absolut o clipă şi realiatea care i se opune, prin sintagma majorității: „aşa vor muşchii mei”. Trăim în ţara geografiilor fără contur, unde împlinirile spiritualizate nu au consistenţă în imediat. Şi flanăm conştient și social, în mijlocul unei populații suspendată undeva, într-o ratare culturală luată drept împlinire profesională.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu