Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________

vineri, aprilie 29

JEFFREY FRANKS, Komisarul FMI pentru Romania

Gatul (mamii lui) baiatului asta sufera.


Sa-i fi ramas Romania'n gat sau s-a largit de cati si-au pus-o'ntre ochii mongoloidu-lui?

Cu ce-i rahatul asta mai curat decat Ceashk?

Ana Blandiana & Romulus Rusan


Ana Blandiana, originally uploaded by gabriel scinteia.

„Trăim un exces de libertate, în care nimeni nu-şi pune problema ce trebuie să dea, toţi se întreabă ce trebuie să capete", constată Ana Blandiana, cea care încă din zorii Revoluţiei a fost percepută drept unul dintre portdrapelele anticomunismului. Astăzi, Ana Blandiana şi soţul ei, scriitorul Romulus Rusan, şi-au recalibrat viziunea asupra schimbării în bine a societăţii româneşti. Contextul este altul, oamenii nu mai sunt aceiaşi. Practic, lumea s-a transformat, iar ceea ce în urmă cu două decenii aducea în Piaţa Universităţii sute de mii de români, acum pare de neînţeles pentru mulţi tineri. Ce s-a întâmplat între timp cu noi? Suntem victimele propriei ignoranţe sau ne-am aflat mereu „sub vremi"? Sunt doar două întrebări care nu cer răspunsuri pripite, ci reflecţie îndelungată. Pentru a nu mai lungi vorba, vă propunem spre analiză neliniştile prezente ale unor intelectuali care nu s-au ferit niciodată de lumina reflectoarelor, în pofida riscurilor ce vin odată cu ea.

Scriitorii Ana Blandiana şi Romulus Rusan spun că egoismul şi lipsa de solidaritate sunt păcatele noastre majore, care au adus societatea în pragul dezintegrării

CARTE DE VIZITĂ

- Ana Blandiana s-a născut la 25 martie 1942, la Timişoara.

- Numele real Otilia-Valeria Coman, căsătorită Rusan (Ana Blandiana este pseudonimul literar).

- Absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj (1967).

- Semnează săptămânal în revista „Contemporanul" (1968-1973) şi în „România Literară" (1974-1990).

- Lucrează la revista „Amfiteatru" (1968-1975).

- Este interzisă de regimul comunist în mai multe rânduri din cauza poziţiilor exprimate în favoarea apărării drepturilor omului.

- Preşedinte al PEN Clubului Român (1990-2004), al Alianţei Civice (1991-2001), al Fundaţiei Academia Civică (din 1994).

- Co-fondator al Memorialului Sighet (1993).

- A publicat 24 de volume de poezii, eseuri şi proză şi i-au fost traduse 45 de volume în 23 de limbi.

- A primit numeroase premii pentru literatură, atât în ţară, cât şi în străinătate.

CARTE DE VIZITĂ

- Romulus Rusan s-a născut la 13 martie 1935, la Alba Iulia.

- Absolvent al Institutului Politehnic din Cluj (1958).

- Redactor la reviste literare din Cluj şi Bucureşti.

- Rubrică săptămânală de cinematecă la „România Literară"(1972-1989)

- Două volume de proză scurtă (premiul Uniunii Scriitorilor, 1982).

- Cinci volume de eseuri, reportaje şi interviuri cu personalităţi culturale.

- Trei volume de critică cinematografică.

- Cărţi de călătorie: „America Ogarului cenuşiu" (1977, 1979, 2000) şi „O călătorie spre Marea Interioară", trei volume (1986, 1988, 1990).

- După 1989, conduce biroul de presă al Alianţei Civice (1990-2001) şi Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului (din 1993).

- Co-fondator al Memorialului Sighet. Semnează sau editează 35000 de pagini de studii de istorie recentă. Realizează peste 50 de expoziţii privind istoria României şi a statelor est-europene în perioada 1945-1989.

„Adevărul": Spuneaţi foarte frumos la un moment dat: „A fi liber este mult mai dificil decât a nu fi liber". Ce am făcut cu libertatea noastră?

Ana Blandiana: Vă amintiţi că, în decembrie 1989 şi în lunile următoare, în Piaţa Romană era o pancartă pe care scria: „Ne-am primit raţia de libertate". Ei bine, sentimentul meu este că „raţia de libertate" - în lipsa unei culturi a libertăţii şi a unei tradiţii civice, în primul rând, pentru că veneam după 50 de ani în care ceea ce fusese înainte se distrusese - s-a transformat într-o „over-doză". Deci, la această oră, după părerea mea, trăim un exces de libertate, în care nimeni nu-şi pune problema ce trebuie să dea, toţi se întreabă ce trebuie să capete. M-am gândit de multe ori că, atunci când s-a scris în America şi s-a preluat în Franţa, Carta Drepturilor Omului - în revoluţiile americană şi franceză - s-a gândit într-un mod extraordinar. Nimeni nu poate să-i reproşeze lui Jefferson ceva, şi totuşi această Cartă a Drepturilor Omului este incompletă, ea trebuia să aibă o parte a doua care să se numească „Carta Datoriilor Omului". Ei bine, la acest capitol este clar că românii sunt deficitari. La această oră, drepturile omului sunt respectate în România. Datoriile omului nu sunt nici măcar cunoscute.
Ana Blandiana
Din ce cauză libertatea noastră a devenit o noţiune abstractă astăzi?

Romulus Rusan: Am scris în urmă cu vreo 10 ani o tabletă care se numea „Libertate şi libertăţi"; practic, libertatea principială s-a divizat într-o multitudine de libertăţi individuale. Fiecare om are libertatea lui pe care şi-o administrează aşa cum înţelege el. Şi, întrucât şi statul de drept este dezorganizat după atâţia ani de dictatură, aceste libertăţi se bat cap în cap. A avea libertăţi înseamnă a-ţi face de cap. Oamenii de bun-simţ privesc şi n-au ce face, şi până la urmă renunţă la propria libertate pentru că se simt minoritari. Aici e o lipsă de educaţie civică, religioasă, adică nu sunt concepute drepturile şi libertăţile omului decât pe bază de egoism. De la comunismul în care oamenii erau constrânşi la o „libertate" dată de stat, s-a ajuns la un individualism în care fiecare înţelege să-şi facă singur dreptate.

E un comunism întors pe dos.

Romulus Rusan: Exact!

Ana Blandiana: Aş adăuga ceva. Într-unul dintre discursurile, primele din viaţa mea, pe care le-am ţinut în balconul Universităţii, în timpul Pieţei Universităţii, am spus o frază care după aceea a fost preluată de alţii de multe ori, dar al cărui conţinut n-a devenit realitate niciodată. Am spus că solidaritatea este superlativul libertăţii. Atunci, acolo, în Piaţa Universităţii păreau să se nască germenii unei solidarităţi care nu putuse exista înainte. Fac o paranteză: întotdeauna înainte de '89 problema mea era „Cum poţi să te împotriveşti ca să devină eficientă împotrivirea?" Poţi să-ţi dai foc în Piaţa Palatului, dar ce poţi spera? Cade Ceauşescu după asta? Sigur că nu. Cel mult, poţi spera că se va vorbi la „Europa Liberă" că ţi-ai dat foc. După 1989 a apărut libertatea. Deci era posibilă şi solidaritatea care putea să transforme libertatea în ceva eficient. Ei bine, n-a fost să fie! Cu ani înainte, Mihai Ralea spunea că „românii sunt un popor format din indivizi dispuşi să se salveze fiecare pe cont propriu". Acest lucru a rămas, din păcate, valabil. Suntem o societate în disoluţie. Solidaritatea este o noţiune deficitară la români. Îmi permiteţi o metaforă de bucătărie? Suntem ca o maioneză tăiată. Totul s-a dizolvat. La început, înainte de 1989, a fost vorba de rezultatul unei acţiuni savante a Securităţii, după '89 n-am fost în stare să ne reinventăm coeziunea.

Aici e o lipsă de educaţie civică, religioasă, adică nu sunt concepute drepturile şi libertăţile omului decât pe bază de egoism.

„Mulţi copii nu au părinţi care să le transmită ceva"

Lipsesc modelele din România sau nu ştim noi să le căutăm şi să le valorizăm aşa cum ar trebui?

Romulus Rusan: Astăzi, cred că aceste modele stau ascunse pe undeva, de jenă că sunt covârşite de lipsa de educaţie, de lipsa de măsură a majorităţii. Majoritatea este formată din oameni care se descurcă pe cont propriu, cum spunea Ana. Oameni care au trecut prin nişte încercări, şi-au dat seama că nu e bine să fii cinstit, că e chiar o infirmitate şi au încercat pe alte căi să parvină. Au fost atâtea fonduri de investiţii în care sute de mii de oameni au rămas păgubaşi, unii chiar pe drumuri. Au fost atâtea privatizări frauduloase încât omul simplu se simte fără apărare. A rămas cu un reflex. Se înghesuie la lucrurile în care crede. De pildă, în Săptămâna Paştilor, dacă aţi observat, oamenii se duc buluc la biserică, se precipită să ia acasă o floare în Joia Mare. După atâtea dezamăgiri materiale caută o satisfacţie cât de cât idealistă. La fel s-a ajuns la cultul moaştelor. Din decepţia faţă de comportarea celor pe care-i văd seară de seară la televizor sau despre care aud, îşi mută speranţa spre ceva considerat altruist şi stabil. Care îi poate ajuta. Şi-au pierdut încrederea în cele pământeşti şi se duc spre cele divine.

Este o realitate, fără a le face o vină din asta...

Ana Blandiana: Ştiţi, evident, ce înseamnă VIP-urile în societatea românească: sportivi scandalagii, cântareţe de trei parale, fotomodele cu o viaţă sentimentală complicată, oameni de afaceri care îşi valorifică pitorescul. Traducerea termenului este „oameni foarte importanţi". Ăştia sunt oamenii importanţi ai societăţii româneşti? Vă daţi seama că nimănui nu-i trece prin cap să numească VIP un mare pictor, sau un mare scriitor, sau un mare savant. Modelele la care vă referiţi sunt în afara mediatizării. Valorile nu pot deveni modele decât prin punerea în valoare, prin aşezarea sub reflectoare. În măsura în care acest lucru nu se întâmplă, ele nu pot deveni modele pentru că nu sunt cunoscute. Modele devin VIP-urile, adevărate antimodele. Dar aceste „modele" sunt imitate de nişte copii care, în cele din urmă, devin adulţi, fac la rândul lor copii cărora nu mai sunt în stare să le transmită nimic. Asta este una din problemele carenţei de educaţie. Nu numai că şcoala este cum este, şi despre asta putem discuta, ci şi părinţii copiilor de astăzi nu au capacitatea şi educaţia necesară pentru a le transmite ceva acestora.

Majoritatea este formată din oameni care se descurcă pe cont propriu.

„Suntem manipulaţi toată viaţa"

Deşi nu mai avem repere foarte clare, discutăm despre posibilitatea eliminării obiectelor de cult din şcoli. Cât contribuie aceste pseudoteme la zăpăcirea publicului din România?

Romulus Rusan: Contribuie la învrăjbirea oamenilor. Atunci când, oricum, totul devine monoton şi cenuşiu, în lipsa de speranţă. Ceea ce pentru omul obişnuit e un reper, pentru cei care vor să domine scena publică este o diversiune. Ne legăm de iconiţa aceea pe care copiii, bunicii, străbunicii noştri au avut-o pe pereţi de când se ştiu. Practic e o luptă împotriva tradiţiilor.

E o diversiune?

Romulus Rusan: E concertată. Căutând un motto pentru un clopot pe care-l facem în Cimitirul Săracilor din Sighet, am răsfoit o Biblie din 1992, editată în Occident, neavând-o la îndemână pe cea tradiţională. Am ales câteva versete. Spre stupoarea mea, unul suna cam aşa: „Generaţia aceasta este o generaţie vicleană". N-am înţeles ce vrea să spună cuvântul „generaţie" care contrasta cu limbajul atât de înmiresmat al Evanghelistului Luca. Am comparat cu o biblie veche şi am descoperit că, de fapt, era eludat cuvântul „neam". Ei bine, asemenea lucruri politic corecte („neamul" era interpretat prin 1990 ca o forma de naţionalism) duc la o zăpăcire a oamenilor. Şi atunci, când apare şi problema cu interzicerea icoanelor sau cu scoaterea religiei din şcoli, oamenii se dezbină între ei.

Dar, în acelaşi timp, ne plângem că nu avem repere. Cât de manipulaţi suntem astăzi?

Ana Blandiana:Vreau să vă mărturisesc că lucrez (şi, mă rog, mă apropii de sfârşit, dar lucrez de mai mult timp şi mereu nu ajung la sfârşit, pentru că mereu se adaugă ceva), la o carte care se numeşte „Fals tratat de manipulare". Suntem manipulaţi toată viaţa. Şi nu numai noi, toată planeta. Este clar că există foarte puţine momente în viaţa fiecăruia dintre noi pe care le-am hotărât cu adevărat singuri şi care nu sunt rezultatul unor influenţe, unele bune, altele vinovate. Pentru că s-a pronunţat formula politicaly correct, mi-am adus aminte că, ani de zile, cea mai mare spaimă înainte de 1989 a fost să nu cad victimă cenzurii interioare. Luptam cât puteam cu cenzura exterioară şi uneori aveam şansa să o înving. Dovadă că am reuşit să public unele cărţi chiar dacă, după aceea, pe baza unor turnătorii, au apărut scandaluri, am pierdut dreptul de a publica. Ei bine, când am descoperit, după 1989, noţiunea de political correctness mi-am dat seama că, de fapt, este absolut sinonimă cu cenzura interioară. Deci este o cenzură la care societatea te obligă, interzicându-ţi să gândeşti cu capul tău. Adică îţi spune în fiecare moment: „Asta nu-i bine să gândeşti, asta nu-i bine să spui!" Nu-i bine să spui că Iisus, vorbind de „neam" acum 2000 de ani, folosea o noţiune sensibilă în 1990 şi putea să supere pe cineva. Adică totul este mai mult sau mai puţin aranjat, încât, în acest sens, libertatea pe care am visat-o este mult mai puţin strălucitoare decât credeam noi. De altfel, ca toate visele, tot ce era interzis arăta mai grozav decât era în realitate. De aici şi anumite dezamăgiri ţinând de integrare în Europa. Lăsând la o parte faptul că am avut ghinionul să ajungem în Europa, când Europa însăşi îşi pune mari probleme despre propria ei identitate.

Libertatea pe care am visat-o este mult mai puţin strălucitoare decât credeam noi.

„Românii s-au obişnuit să înghită abuzurile"

Europa de astăzi are vreo şansă?

Romulus Rusan: Dacă merg lucrurile ca şi până acum, cred că vor fi toţi o apă şi un pământ - occidentali, răsăriteni, capitalişti, foşti comunişti, vor fi toţi la fel şi vor fi ceva amorf. Pentru că se renunţă la orice tradiţie, se ajunge la o limbă de lemn, care pătrunde până-n manualele de şcoală primară.

Ana Blandiana: Se ajunge la o limbă de plastic...

Romulus Rusan: ...de plastic... şi care, pur şi simplu, îi împiedică pe oameni să gândească diferit. Oamenii ajung în faţa unui zid pe care-l privesc şi nu ştiu cum să treacă dincolo de el. Europa adevărată ar fi Europa tuturor naţiunilor, a diversităţii, cu tradiţiile, cu limba fiecăruia, cu specificul fiecăruia. Acum totul se standardizează. Chiar şi mâncarea ajunge să fie peste tot la fel. Tomatele, fasolea, laptele şi chiar mirodeniile să aibă un gust standard. Totul să fie inspid, inodor şi incolor. Vom avea doar becuri fluorescente, termometre digitale şi obiecte de unică folosinţă. Nu cred că în felul acesta se va putea merge mai departe. Speram că prin integrarea ţărilor din Estul Europei, „Europa mare" va putea să înveţe o lecţie de la cei care au trecut prin standarizarea comunistă. Ori, se pare că lecţia nu este acceptată.

Scriitorii Romulus Rusan (stânga) şi Ana Blandiana afirmă că eşti cu atât mai responsabil în societate, cu cât înţelegi mai mult

Nu a fost asimilată...

Romulus Rusan: Şi îşi pierd combativitatea, ca să zic aşa, chiar şi occidentalii care înainte vedeau critic ceea ce se întâmpla în Est. Aşa s-a întâmplat şi în Consiliul Europei unde, de la un club foarte nobil, de 12, pe urmă de 16 ţări, care vedeau cum sunt încălcate drepturile omului şi combăteau în plin Război Rece abuzurile, s-a ajuns acum la un Consiliu al Europei depăşind mult graniţele continentului, ajungând până în mijlocul Asiei şi cuprinzând 47 de ţări. Şi unde fostele ţări care au dominat ajung să impună la Strasbourg ceea ce impuneau în Pactul de la Varşovia.

Ana Blandiana: Vreau să adaug ceva. Este clar că, la o analiză pe termen scurt, concluziile sunt pesimiste. Totuşi, să nu uităm că această mondializare nu este prima din istorie. Din câte cunosc eu ca european, este cel puţin a treia. A fost o mondializare în timpul cuceririlor lui Alexandru cel Mare, care a amestecat toate tradiţiile, a ieşit din Grecia, a dus limba greacă, a transformat-o în limbă universală, şi-a însurat generalii cu femei persane, indiene, egiptene şi aşa mai departe. Mai întâi era fiul lui Zeus, după aceea s-a declarat fiul lui Amon. Deci, pe cât înainta, pe atât schimba tradiţiile. În clipa în care el a dispărut, practic a dispărut şi lumea de dinainte şi a început lumea elenistică care a fost altceva, esenţial diferit. A urmat Imperiul Roman care este comparaţia proximă cu societatea universală de astăzi. O societate în care o cultură şi o civilizaţie veche se amestecă cu tot restul, care nu este întotdeauna la acelaşi nivel. E adevărat că, acum, migraţia care vine să muncească în Apus, înainte venea călări şi incendia Roma. Dar este acelaşi lucru. Roma a dispărut. Probabil că şi civilizaţia noastră se va transforma până la a dispărea. Ce trebuie să reţinem e însă că în continuare s-a născut o altă societate, din care a ieşit Evul Mediu cu tot ce a adus el, din care a ieşit Renaştarea cu tot ce a adus ea. Vreau să spun că nu cred că este sfârşitul lumii, deşi foarte multe semne par să ne convingă de asta.
Ana Blandiana - Portrait
Din nefericire, mulţi au impresia că ne îndreptăm spre un nou Ev Mediu. Credeţi că românii mai reacţionează la abuzuri?

Romulus Rusan: S-au obişnuit să le înghită. Şi-au pierdut orice speranţă, cred. Totul se consumă în sânul familiei şi, din păcate, la resemnarea asta contribuie mass-media şi şcoala. Mass-media, care-i poartă în tot felul de dispute efemere şi care creează false mituri. Şcoala, care-i plictiseşte şi le plafonează inteligenţa. Sistemul comunicaţional, care-i poartă într-o lume ireală cum este Facebook-ul sau Twitter-ul şi aşa mai departe. Apar, din semestru în semestru, alte forme. Deci, e un fel de deviere a atenţiei de la abuzuri spre lumea aceasta care va fi din ce în ce mai ireală. Întrebaţi-o pe Blandiana câte „Blandiene" sunt pe Facebook. A aflat de curând...

Ana Blandiana: Ultima mea descoperire: vreo 60 de „Blandiene", cu diverse fotografii, cu diverse date de naştere, adrese. Părerea mea e că majoritatea nu ştiu nici măcar de unde au luat numele. Sau ce face „ediţia princeps". E adevărat că am găsit două care dau câte o poezie de-a mea. Dar întrebarea este: poezia mai este a mea, din moment ce nu se dă nici o trimitere bibliografică, iar alături este autoarea cu o poză? O altă problemă este dacă „Ana Blandiana" este femeie. Pentru că, aşa cum numele este luat la întâmplare, în cadrul unei libertăţi în care fiecare poate să-şi ia orice nume, şi pozele sunt la întâmplare. Poate sunt bărbaţi care pun poze de femei. Deci, totul este într-o confuzie cu adevărat teribilă. La început am fost înspăimântată pentru mine. După aceea mi-am dat seama că în pericol nu sunt eu. În pericol este chiar societatea (nu vorbim doar de români acum), care-şi pierde identitatea, clonându-se la nesfârşit şi pierzând limitele, graniţele, nu numai dintre real şi virtual, dar şi dintre bine şi rău, dintre frumos şi urât.

Acum totul se standardizează. Chiar şi mâncarea ajunge să fie peste tot la fel.

„Ne răzbunăm nemaifăcând nimic"

A scăzut mult nivelul celor care se implică în politică...

Ana Blandiana: Asta este o problemă reală a românilor. Noi suntem foarte talentaţi în a spune ce greşesc ceilalţi. Greşeala noastră esenţială, şi ceea ce eu personal reproşez poporului român - dacă pot să mă exprim atât de emfatic -, este faptul că nu se simte responsabil şi nu crede că trebuie să se implice. Am dat ca temă elevilor care candidează pentru Şcoala de vară de anul acesta de la Sighet, să-şi imagineze o zi din viaţa lor de peste zece ani. Încă n-am primit toate răspunsurile, dar am fost speriaţi de faptul că o parte din primele răspunsuri primite prezentau o lume apocaliptică peste zece ani. E adevărat că întrebarea „a căzut" pe cutremurul din Japonia, pe revoluţiile arabe...

Pe un fond internaţional agitat...

Ana Blandiana: Da, dar aceşti copii despre care, în general, am o părere foarte bună (nu vă imaginaţi cât optimism se poate scoate dintr-o întâlnire cu nişte tineri pe care-i tratezi ca pe nişte egali şi care acceptă să înveţe!) sunt nu numai pesimişti în privinţa viitorului lor, dar nicio clipă nu discută ce vor face ei în cei zece ani de până atunci, pentru ca lucrurile să se schimbe. Evident, ei sunt victimele televiziunilor de consum care prezintă o realitate apocaliptică şi le prezic seisme sociale mai distrugătoare decât cele naturale. Dar nu asta este problema. Problema este ce fac ei în această lume ca ea să se schimbe.

Ce ar putea face?

Ana Blandiana: Îmi amintesc o discuţie cu o prietenă de la un important ziar german care, când începuse criza, ne spunea că a fost strânsă toată redacţia şi li s-a comunicat: „E clar că stăm prost. Avem de ales între a concedia o parte sau a face un plan prin care, câte o lună-două, să aveţi concediu fără plată". Au optat pentru concediu fără plată şi, astfel, cu sacrificii solidare, au scăpat cu toţii de criză. Şi am întrebat-o: „Cum se face că la voi nu sunt greve?" Mi-a răspuns: „La ce-ar folosi grevele? N-ar face decât să înrăutăţească situaţia. Ei bine, această logică în care simţi că şi de reacţia ta depinde cum vor merge lucrurile înainte, pur şi simplu ne lipseşte. Am fost obişnuiţi să ne răzbunăm pentru felul în care suntem trataţi, nemaifăcând nimic.

Am fost obişnuiţi să ne răzbunăm pentru felul în care suntem trataţi, nemaifăcând nimic.

„Poporul duce populaţia înainte"

Percepţia publicului despre ceea ce se întâmplă în mediul decizional este că se fură pe rupte. Se fură atât de mult cât cred oamenii sau avem o imagine deformată şi încercăm să găsim ţapi ispăşitori pentru propriile neputinţe?

Romulus Rusan: Şi una, şi alta. Se fură foarte mult, s-a furat foarte mult cât a fost de furat. Pe urmă, s-a furat din ce a mai rămas. Statul a fost, practic, redus la neputinţă - nu mai are nici forţă economică, nici forţă juridică. Nu poate să mai intervină în niciun fel. Aşa s-a creat un sistem, un fel de pat, ca la şah, în care combatanţii sunt blocaţi. Omul simplu vede că totul e luat de celălalt, care a fost mai iute de mână. Cel iute de mână se simte îngrădit de faptul că posibilitatea de înavuţire este mai complicată. Deci, e un statu-quo în mizerie şi în răzmeriţă.

Ana Blandiana: De altfel, revin, reacţia la criză este cum este. Oamenii nu înţeleg că este criză şi că trebuie s-o accepte şi să muncească, pentru că-şi dau seama că această criză li se aplică numai lor. Adică, în timp ce lor li se mişcorează salariile, află despre diverse lovituri de corupţie, despre diverse salarii astronomice şi atunci concluzia este: „Numai noi suntem fraieri, iar dacă suntem fraieri, nu mai facem nimic".

În 1992, Ana Blandiana, Corneliu Coposu (centru) şi Emil Constantinescu

Mai avem popor în momentul de faţă sau avem doar o populaţie?

Ana Blandiana: Cred că răspunsul la această întrebare ţine şi de cel care o pune. Sigur că e mult mai uşor să tragem concluzia că este vorba despre o populaţie şi sigur că, pe măsură ce tradiţiile vor fi distruse, şi e clar că se munceşte de zor ca ele să fie distruse, vom deveni tot mai mult o populaţie. De altfel, problema nu e numai a noastră, ci a întregului glob. Dar, eu personal, întotdeauna am crezut că aparţin unui popor şi, îmi cer iertare că mă autocitez, există o scenă în romanul meu „Sertarul cu aplauze" în care discută doi oameni închişi într-un azil, în timp ce afară se scandează lozinci ceauşiste. Unul dintre ei spune: „Ce rost a avut toată lupta noastră? Uite poporul!". Iar celălalt răspunde: „Greşeşti, noi suntem poporul!" Şi eu sunt convinsă că, într-adevăr, poporul este acea minoritate care duce populaţia înainte. Deci, în măsura în care vor exista oameni responsabili, oricât de puţini, ei vor fi poporul. Pe intelectuali întotdeauna i-am considerat mai responsabili pentru ceea ce se întâmplă decât pe ceilalţi, pentru că eşti cu atât mai responsabil, cu cât înţelegi mai mult. Eşti responsabil şi chiar vinovat pentru ceea ce înţelegi. Ei ar trebui să fie poporul, această minoritate, dacă ar avea conştiinţa răspunderii lor. Vă închipuiţi că la 1848 revoluţia a fost făcut de milioane de oameni?
Ana_Blandiana_Bacanu_Coposu
A fost făcută de o mână de oameni.

Ana Blandiana: Au fost vreo 20-30 de paşoptişti care au dus lucrurile înainte.

Mai avem intelectuali sau avem numai oameni cu studii superioare?

Romulus Rusan: Eu cred că avem intelectuali străluciţi, dar sunt indivizi izolaţi, îşi pierd puterea şi importanţa. Se lucrează foarte puţin în echipă. Planurile de cercetare, proiectele de creaţie, de educaţie sunt, ca şi în economie, ca şi în problemele statului, foarte inconsistente şi se schimbă foarte des. Rămâne tot ceea ce face fiecare cu mâna lui. Şi sunt foarte mulţi care fac cu mâna lor, pe cont propriu.

Poporul este acea minoritate care duce populaţia înainte.

„Mă simt mai străină în România decât înainte de '89"

Ce vă supără cel mai mult acum, în România?

Ana Blandiana: E chiar o întrebare foarte grea. Pentru că mă supără multe. Mă supără, de exemplu, la modul cel mai subiectiv, faptul că mă simt străină. Niciodată, înainte de '89, nu mi-a dat prin minte să rămân în străinătate şi eram mereu întrebată de ce nu o fac atunci când am prilejul. Şi, de fapt, nu o făceam pentru că n-aş fi putut trăi fără să fiu acasă, fără să simt că am rădăcini, fără să simt aşteptarea celorlalţi faţă de mine. Ei bine, acum, mi-e aproape jenă să spun, mă simt mai străină acasă, în România, decât mă simţeam atunci. Asta pentru că atunci (e adevărat că aveam şi o naivitate pe care istoria a avut grijă să mi-o corecteze) îmi închipuiam că toţi suntem de o parte a baricadei şi că, de cealaltă parte, sunt doar familia Ceauşescu şi cei din jurul ei. De altfel, aveam nenumărate dovezi în acest sens: felul în care mi se copiau poeziile interzise. Inclusiv un miliţian care mi-a cerut actele pentru că parcasem greşit Trabantul m-a recunoscut, a luat poziţie de drepţi şi mi-a spus, arătând buzunarul de la piept: „Am poeziile aici!" Era însă un fel de iluzie care s-a dovedit falsă în cele din urmă, pentru că, după 1989, am primit kilograme de ameninţări, de insulte. Deci, nici pe departe nu erau toţi de partea mea. Pur şi simplu tăceam cu toţii şi credeam că tăcem aceleaşi lucruri. Abia după aceea s-a dovedit că tăceam lucruri diferite. Dar, oricum, dincolo de toate, rămâne sentimentul că, aşa cum atunci, ca să mă apăr, închideam uşa, acum nu visez decât să închid uşa şi să rămân în faţa paginii albe. Cartea mea ultimă se numeşte „Patria mea A4", un titlu care spune că mă mai simt acasă doar pe foaia de hârtie.

Domnule Romulus Rusan, aţi spun că după Revoluţiei aţi primit 1,8 kilograme de scrisori de ameninţare...

În 1982, Ana Blandiana, alături de mama sa (centru) şi de Romulus Rusan


Romulus Rusan: Nu le primeam eu, le primea ea, şi eu le citeam ca s-o protejez. Şi acum apar în spaţiul virtual destule calomnii. Nu le mai citim. Sunt atât de vulgare încât nici nu mai merită. Atunci erau direcţionate. Era în 1990. Era vorba de un om care n-a vrut să rămână în conducerea Frontului Salvării Naţionale, care pe urmă a vorbit în balconul Universităţii şi a devenit de două ori primejdios pentru puterea de atunci. Apoi a fost, 10-11 ani, Alianţa Civică: încă un motiv. Cei vizaţi se apărau! Acum nu văd pentru cine ar fi primejdios din moment ce îşi vede de profesia lui şi face „Memorialul Sighet".

Ana Blandiana: În legătură cu spaţiul virtual aş vrea să fac o observaţie care, când am descoperit-o, chiar m-a înspăimântat. Felul în care se discută pe unele blogguri sau pe Facebook, fără să se dea numele reale. Asta denotă pentru mine (sau chiar este, de fapt) acelaşi mecanism sufletesc care îi făcea pe români înainte să aclame şi să aplaude ritmic la şedinţe sau la mitinguri, iar acasă să înjure punând perna pe telefon. Aceeaşi dedublare, aceeaşi lipsă de curaj de a fi tu însuţi. De ce îţi scrii părerea pe un blog sau la televiziune, atunci când se pun întrebări, dacă o ascunzi după acele pseudonime care nu spun nimic? De ce să nu ai curajul de a-ţi folosi libertatea? Pentru că, în mod clar, este o formă de libertate, de a spune ce crezi, dar numai în măsura în care eşti tu însuţi girantul adevărurilor pe care le susţii.

Tăceam cu toţii şi credeam că tăcem aceleaşi lucruri. Abia după aceea s-a dovedit că tăceam lucruri diferite.

Fragmente din precedentul dialog „La masa Adevărului" (iulie 2009)

Ce a rămas după fenomenul „Piaţa Universităţii"?

Ana Blandiana: A rămas sentimentul că exorcizarea era posibilă. Toţi cei care au trăit acele zile le păstrează o amintire absolut magică. Asta provine din faptul că a fost ca un proces de limpezire. Nu înseamnă neapărat că toţi cei care fuseseră în Piaţa Universităţii erau sfinţi. Dimpotrivă, acest sentiment de eliberare venea din faptul că în sfârşit spuneau ceea ce credeau după ce avuseseră remuşcări şi se simţiseră umiliţi, timp de decenii, pentru că mereu se lăsaseră terorizaţi şi turnaţi în tipare de alţii.

Mai avem societate civilă în România?

Ana Blandiana: Da, dar altfel decât arăta ea în anii '90. Poate că modul acesta de a exista este mai „politically correct", aşa cum este ea acum, pe mici fragmente, specializată pe nişte teme perfect delimitate. E clar că nu mai avem organizaţii care să scoată sute de mii de oameni în stradă, cum făcea Alianţa Civică în anii '91-'96. Problema societăţii civile nu este dacă există sau nu. Există şi cred că sunt mulţi oameni care se dedică fără să ceară nimic unor organizaţii care ajută fiinţe nefericite, sau care încearcă să limiteze corupţia sau să supravegheze aplicarea legilor. Problema este în ce măsură au resurse şi pârghii pentru a acţiona, pentru că una dintre formele de manipulare este aceea că se subliniază tot timpul, mai ales după integrarea europeană, că este consultată societatea civilă şi de fiecare dată este vorba de o formă fără fond.

Cât va trebui să mai treacă, în opinia dumneavoastră, până să avem o societate aşezată?

Cred că pot să vă răspund destul de ferm: după ce justiţia va fi justiţie, iar şcoala îşi va găsi un rost. Justiţia este însă esenţială, clasa politică depinde de ea. Acum justiţia depinde de clasa politică. Iar felul catastrofic în care funcţionează justiţia dă posibilitate clasei politice să fie ceea ce este. În măsura în care justiţia nu se va reforma... Sper că acest control al UE va continua şi nu se va opri decât atunci când se vor vedea schimbări reale.

Riscaţi un pronostic?

Dacă justiţia nu se schimbă, răspunsul este „niciodată". Sunt sigură că aici este punctul cheie.

Ce vă deranjează când ieşiţi pe stradă?

Un anumit tip de bădărănie şi indiferenţă. Aici intră şi murdăria, şi vulgariatea, şi violenţa. Dar ceea ce este de speriat este că bădărănia şi şmecheria au devenit nişte noţiuni atât de ferm dominante, încât cel care nu este şmecher sau bădăran nu e bănuit că nu vrea să fie aşa, ci că nu poate să fie aşa. E socotit fraier şi dispreţuit.
Romulus Rusan

vineri, aprilie 22

Andrei Plesu si Românul pravoslavnic


Andrei Plesu, originally uploaded by ICR_Bucuresti.


Drept-credincioşii autohtoni n-au nici cea mai mică idee despre Cartea Sfântă a religiei pe care o practică.

Circulă pe „YouTube" un reportaj amuţitor realizat de Prahova TV. Într-un sat oarecare, un tânăr reporter îi întreabă pe trecători dacă ştiu cine a scris Biblia. Să fiu slujbaş al Bisericii, preot, teolog sau profesor, aş cădea, după cele şase minute ale reportajului, într-o neagră nevroză. Drept-credincioşii autohtoni, cei care rup hainele aproapelui pentru o fiolă de apă sfinţită, cei care stau la rând cu zilele ca să mângâie moaşte de sfinţi, cei care pun Biserica pe primul loc în ierarhia încrederii lor, n-au nici cea mai mică idee despre Cartea Sfântă a religiei pe care o practică. Cei mai cinstiţi recunosc că nu-i cunosc autorul, ba chiar că n-au citit-o niciodată. Dar hai să zicem că problema autorlâcului, când vorbim de un text sacru, e o problemă sofisticată şi că un enoriaş din popor se poate mântui fără să intre în asemenea fineţuri. În definitiv, dacă duce o viaţă decentă, dacă merge regulat la biserică şi dacă respectă datina, poate spera, cu oarecare îndreptăţire, să fie bine privit la Judecata Finală. Vorba lui Thomas à Kempis: la sfârşitul vremurilor nu te întreabă nimeni câte cărţi ai citit...

Nu mă grăbesc, prin urmare, să condamn ignoranţa oamenilor simpli, deşi mi-e greu să privesc înţelegător spre parohul care nu se simte obligat să o trateze. Mai mult decât răspunsurile celor care nu ştiu, mă îngrijorează însă răspunsurile celor care cred că ştiu sau fac supoziţii „plauzibile", după ureche, după ce aud pe la televizor sau după ce li se pare lor că sună „patriotic". Căci aici nu mai e vorba de educaţie religioasă lacunară, ci de un fals spiritual întreţinut de mai multe instituţii, între care şcoala, politica şi o anumită presă nu sunt cele mai inocente.

Cei mai mulţi dintre cei întrebaţi sunt aproape siguri că Biblia (pronunţată uneori „Blibia") a fost scrisă de un român. Atâta li s-a tot spus, pe toate canalele de comunicare, că suntem buricul pământului, că avem o relaţie specială cu Dumnezeu şi cu soarta, că „noi suntem români" şi că i-am bătut pe toţi cotropitorii, încât nu-şimai pot închipui vreo ispravă notabilă care să nu ne fi trecut prin mână. Şi dacă autorul Bibliei e un român, atunci musai să fie Eminescu. Că doar e ăl mai mare din toţi. Majoritatea prahovenilor din satul cu pricina cad de acord că „Blibia" e scrisă de Eminescu, la care s-ar putea adăuga unele contribuţii ale lui Alecsandri şi Ion Creangă. Iată rezultatul nătângei îndoctrinări practicate în şcolile noastre de decenii: Eminescu-voievod, Eminescu-sfânt, Eminescu şi poporul... Un poet extraordinar îngropat sistematic într-un morman incult de exaltări şi temenele. E cu siguranţă genul de „posteritate" care l-ar fi scos din minţi. Un alt „intervievat" răspunde scurt: „Biblia a scris-o popa". „Popa din sat?" - întreabă perfid reporterul. „Aş, nici vorbă!" - sună răspunsul. „Ăsta e un hoţ". Trebuie să fie ăla din Târgovişte". „Preotul nu stă de vorbă cu noi!" - zice altul. În treacăt, apare şi ideea că „preoţii noştri nu sunt în stare să scrie aşa ceva!". Cum vedem, când e vorba de preotul local, patriotismul enoriaşilor se mai smochineşte...

Dintre toţi interlocutorii reporterului prahovean, unul singur răspunde convenabil: „Păi cine s-o scrie? Dumnezeu. Şi Fiul Lui, Iisus Hristos". Omul are o înfăţişare mai curând jalnică. Pare niţel băut şi, în mod sigur, nu face parte din „elita" locului. Apariţia lui are, tocmai de aceea, frăgezimea unei parabole. Bunul Samaritean ridicându-se deasupra leviţilor. Păcătosul mântuit şi mântuindu-i pe toţi cu smerenia lui.
_____________________________

Nu-l (mai) inteleg pe Plesu: are timp sa caste gura pe youtube si sa comenteze starea de educatie religioasa a poporului, insa n-are timp de chestiile cu adevarat mai importante... Ma rog, chestiune de stil, agenda sau mofturi.

Pai daca domnia sa e asta de stiutuoare, de ce nu ne spune cine a scris Biblia dupa ce ne cearta? Cumva stie dl. Plesu mai bine si o tine numai pentru el? Sau asta are vocatia gainatului din varful gramezii cu paie si cam atat--nicidecum pe aceea a profesorului care imparte lumina cunoasterii.

O fi si asta vreun moftangiu...

P.S. Uite aici sa vezi cine a autorat Biblia: http://en.wikipedia.org/wiki/Authorship_of_the_Bible
P.P.S. Sa te iei de oameni ca pronunta gresit un cuvant are conotatia faptului ca nu ti-a mai ramas nimic de zis/facut...

miercuri, aprilie 20

romanii, multilateral talentati in lipsa de caracter

*

Pidosnica deconstructie
Paul Everac

Trebuie sa recunosc ca cel ce a inventat notiunea si trendul de deconstructie, a avut o minte uriasa, bine exersata, dar si pidosnica ce nu s-a pomenit. A stiut unde sa puna levierul, ranga, sa salte si sa sfarame tot ce se gasea inchegat, ba si organic, chiar armonic, sub pretext ca innoieste, face curatenie, revolutioneaza. Construiesti pana intr-un loc, imbibi spiritele cu nevoia de constructie, le faci sa simta ca asta e directia cea buna; si odata vine o gamalie de tartan si-ti baga o mama de stramba ca sa te dai la o parte cu oarecare jena de tot ce ai gandit, ai facut, ai simtit pana atunci! Ti-a pus de-odata pata putrejunii pe frunte. Acum dai zor sa te innoiesti. In ce directie? Bineinteles in a deconstructiei, unde poti ajunge repede mester, prooroc.

Si atunci nu mai e bun ce ai avut, in­ce­pand cu logica formala si cu proza canonica. Nu mai sunt buni clasicii, nici durabilii. Nu mai e buna educatia pe cateva principii statornice. Nu mai e buna starea de contenenta si de auto-aparare a statului. Lucrurile grave si serioase se iau atunci la misto, axiomele se pun la indoiala, peste marii nostri predecesori bate un vant de deriziune. Atunci, in focul de a deveni globalist prin inaderenta, te lepezi usurel de tarisoara ta, arunci patriotismul la cos, te rusinezi ca ti-ai iubit cu oarecare patos natiunea, n-o mai scoti bine la capat nici cu familia, nici cu scoala, nici cu istoria, poate nici cu religia. Te demantelezi, iti creste o piele noua cosmopolita, suficienta, daca nu chiar aroganta, si umbli de aici inainte, ca o carie, ca un gandac de baligar, sa deconstruiesti totul. Devii steril, te auto-amputezi din spirit revolutionar. Iar nenorocita ta de patrie devine o branza fermentata cu viermi in ea.

Cine a inventat chestia asta stia ce face. Nu era bineinteles dinlauntru, ci dinafara, si avea tot interesul sa sparga, sa co­roada. Deconstructia era procedeul magic de aruncat in aer.

Noi romanii, multilateral talentati in lipsa de caracter, avem mare spor aici. Noua nu ne trebuie in strainatate doua generatii ca sa uitam cine suntem, ca sa ne asimilam, cu limba, cu mo­ravuri, cu tot. Ca sa ne facem cat mai ca ei. Noi exersam asta mai demult. Noi nu ne dam in laturi nici de la metisaje si hi­bridari, nu suntem gelosi pe “puritatea” noastra, nu suntem deloc orgoliosi. Ne acordam cu oricine, chiar cu janchinosii lumii. Suntem bucurosi sa ne ia in primire unii, sa ne incadreze, sa ne plateasca, sa ne considere. Ne guduram la ei pentru un “cu­vintel” bun. Daca ne bat pe umar, le pupam mana. Daca ne ofera forme superioare de a ne pricopsi, nu ne dam in laturi de la nimic. Daca e cazul si ne lasa, il deconstruim si pe el, le facem o nefacuta. Orgoliul identitatii? Demnitatea de a fi roman, - de unde?

In momentul de fata, in diverse publicatii romanesti scriu agenti virulenti ai deconstructiei. Poezia e toata deconstructivista, ca si cea mai mare parte din proza si din dramaturgie. Si pictura e in buna parte atinsa de filoxera. Sculptura a trecut, in deriziune, de la faza “nemancati” la faza “burlesc”. Iar analistii, ideo-politici destul de multi, se leapada de natie si national ca de dracu’.

La urma urmei, pe ce era sa ne bazam? Fata de noi, regatele Poloniei si Ungariei au avut straluciri mai mari, au fost mai ofensive, au cotropit cu succes. Praga ceha a fost o vreme capitala Europei. Turcii, rusii, nemtii au facut cu noi ce au vrut. Evreii, cand le-a fost greu, s-au adunat la noi. Tiganii sunt aici buluc, huzuresc, incep sa ne domine. Toti, intr-un fel, ne-au deconstruit, sau macar au vrut s-o faca. Acuma insa s-a gasit si fermentul ideologic. De pazit nu ne mai pazeste nimeni. De educat, nu ne mai educa nimeni. Vom fi printre primii cu specificitatea identitara tabarcita. Calul troian e in casa! Da din copite! Adio, natie, si n-am cuvinte!.. Pacat!...

JACQUES DERRIDA
*
Deconstructia, bat-o vina, e o chestiune putin mai delicata decat o prezinta Maestrul Everac.  Este parte din zeitgeist, asaincat lucreaza ca apa prin spatiul uman, care-i destul de permeabil de felul lui oricum.  Preluarea pastilei everaciene este o in-vita-mina/tie** pentru gandul introspectiv si activ, deopotriva.  Sarcina celui ce sta pe movila gandului este sa priveasca la cat de mult poate din spatiul complet, nu numai la trecut.  O doza de caracter trebuie asumata, altfel nu-i posibila niio constructie.  Oricum, privind inainte si inapoi ar fi un bun inceput si abia astept sa vad cum era/va fi inainte...


_______________________
*Veti recunoaste sau face cunostina cu cei doi carora le e de obicei atribuit deconstructivismul, Foucault si Derrida--desi Lacan si Freud nu-s prea departe in fundal.  Derrida este cel care a dus deconstructivismul pana mai incoloasha.   
**in-vita-mina/tie e bunaoara un pre-text de si pentru deconstructie, ad-hoc si in situ


Sularaul Carolica

Odinioara, cand invatamantul romanesc producea cel putin ingineri, istoria interbelica era un terci care incepea putin inainte de crearea PCR (1921), trecea prin miscarile muncitorilor de la Grivita (1933), mentiona arestarile comunistilor ilegalisti, Doftana si to'arashu, si sfarsea cu 23 august (1944). Desigur, exagerez putin, insa cam astea erau ideile si, intr-adevar, razboiul propriuzis nu incepea decat in 1944 la 23 august. Pentru cei cu inclinatii istorice erau cartile despre uciderea lui Iorga de catre legionari, desi contextul era asa de ciopartit ca nu conectai cu nimic altceva decat ideea ca zelosii(sic!) au irosit un om de seama. Iata mai jos o schita a piesei centrale din tabla de sah care a fost Romania interbelica. Sularaul asta si-a batut joc de parlamentarismul romanesc, profitand probabil de faptul ca Romania nu-si formase o clasa politica coagulata dupa Marea Unire--ceea ce nu se putea spune despre clasa politica ce a mers la Razboiul I impotriva Germaniei, intereselor si afinitatilor unora din jucatorii ei centrali. Asadar, Sularaul Carolica, antemergatorul lui Cheashca si Ba'secu, avea sa brambureasca o clasa politica in formare si o tzara docila de oameni ai pamantului cu frica lui Dumnezeu, cu 2 scopuri: furaciunea si futaciunea, la nivele maxime...      



(De fiu-su numai de bine.  Ani de zile spunea la Evropa Libera ca nu-i trebuie nimic dupa ce a vandut prin lume ce si-a insusit si din patrimoniul national.  Fiicele lui nu stiau nici macar romaneste, noroc de tanara speranta a comunismului utecist si actoricesc moldovean, Radu lu' Duda, ca s-a dat Margareta in limba...)   

Cum a învins Carol al II-lea clasa politică româneascăLucian Vasile 


Punând capăt tensiunii interne şi tranşând în favoarea sa criza dinastică apărută după moartea regelui Ferdinand I, Carol al II-lea a capitalizat toate avantajele de care dispunea şi s-a impus în faţa tuturor oponenţilor săi politici, inaugurând o nouă epocă politică în viaşa Regatului României. Ţara avea să intre pe drumul către regimul totalitar de sorginte regală, suveranul subrezind partidele politice interne, urmând cu conştiinciozitate vechiul principiu divide et impera. Cu toate acestea, momentul restauraţiei şi a modului în care s-au desfăşurat ostilităţile în anii 30 poate fi înţeles numai în raport cu întregul film al evenimentelor istorice care au dus la îndepărtarea lui Carol al II-lea de la succesiunea tronului.
Jocurile politice de la Palatul Regal
Pentru a uita de Zizi Lambrino, principele Carol a fost trimis, după Primul Război Mondial, într-un voiaj în jurul lumii. Din acest sejur, principele moştenitor s-a mai întors cu o noutate: admiraţia pentru mişcarea fascistă a lui Mussolini şi dorinţa sa de a implementa un regim asemănător în România, în care figura centrală să fie cea a regelui. Această tendinţă venea într-un puternic dezacord cu regimul parlamentar şi constituţional existent în ţară şi chiar şi cu raţiunea de a fi a partidelor politice. Viitorul suveran dorea să facă ”ordine la Palat”, ceea ce ar fi însemnat înlăturarea lui Barbu Stirbey, izolarea Reginei Maria şi, mai ales, ”eliberarea” de sub tutela lui Ion I. C. Brătianu(1). Starea precară de sănătate a Regelui Ferdinand a cauzat în 1925 o perioadă de incapacitate a monarhului de a-şi exercita prelogativele, iar Carol a văzut în această ocazie un prilej de a-şi impune autoritatea. Acţiunea a fost înăbuşită prompt de către Brătianu, care se baza pe legea care prevedea ca în astfel de situaţii, preşedintele Consiliului de Miniştri era locţiitorul de drept. Astfel, tensiunea dintre liderul PNL şi moştenitorul Coroanei a crescut considerabil, de altfel şi cea dintre Barbu Ştirbey şi acelaşi Carol, care va încerca să mizeze pe forţele politice anti-liberale, în speţă Partidul Naţional al lui Maniu şi Partidul Ţărănesc al lui Mihalache.
Mariajul dintre principele Carol şi principesa Elena se va deteriora rapid, acesta nefiind bazat pe sentimente de dragoste, ci mai degrabă pe principii politico-dinastice şi, posibil, şi pe o atracţie sexuală de scurtă durată(2). Era imposibil de conciliat firea retrasă, timidă a Elenei cu caracterul brutal şi viril al soţului său. Astfel că între cei doi s-a produs inevitabila ruptură, care a dus la evenimentul care avea să-l marcheze profund pe viitorul suveran: întâlnirea cu Elena Lupescu, fiica unui evreu convertit la creştinism, şi care avea un larg renume de femeie uşoară(3). Aceasta s-a dovedit capabilă să facă faţă pretenţiilor sexuale ale lui Carol, devenind astfel persoana din umbra sa, care avea să îi influenţeze mişcările politice următoare.
Regele Ferdinand şi Ionel Brătianu decid înlăturarea prinţului moştenitor
Pentru a detensiona situaţia şi pentru a reduce zvonurile nu tocmai favorabile dinastiei, regele Ferdinand a încercat să-l trimită pe Carol la Londra, la funerariile reginei-mamă Alexandra. La aflarea informaţiei, principele a avut o reacţie violentă faţă de suveran, dar mai ales faţă de Barbu Ştirbey, considerând că toate acţiunea este îndreptată împotriva libertăţii sale de a avea o relaţie amoroasă cu Elena Lupescu. În ciuda faptului că asista la ceremonia din capitala Angliei, a plecat fără să se conformeze protocolului, stârnind indignare la curtea britanică şi s-a dus la Paris unde s-a întâlnit cu amanta sa. Mergând apoi la Veneţia, Carol a redactat la 12 decembrie 1925 o scrisoare către regele Ferdinand în care afirma: ”renunţ la toate drepturile mele de principe moştenitor al României. Conform Statutelor familiei regale, rog pe Majestatea Voastră de a-şi da înalta sa aprobare acestei hotărâri irevocabile”(4). Pus în faţa unei astfel de situaţii, suveranul, sub influenţa lui Ion I. C. Brătianu şi a lui Barbu Ştirbey, trimite pe Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, pentru a obţine semnătura lui Carol pe o declaraţie care consfinţea decizia din 12 decembrie. Principele o semnează pe 24 aceeaşi lună, iar regele a convocat pentru 30 decembrie un Consiliu de Coroană la Sinaia(5), la care au participat 23 de personalităţi, printre care liderii de partide politice, preşedinţii Corpurilor legiutoare, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, etc. Momentul era unul deosebit de important pentru scena politică românească, deoarece se apropia momentul în care PNL-ul avea să-şi termine mandatul şi, conform legii, Regele avea să numească noul preşedinte al Consiliului de Miniştri, aşa că lupta politică se înteţise.
Carol al II-lea alături de Elena Lupescu




Şedinţa Consiliului de Coroană a fost precedată de audienţe la rege şi la regină în care s-au conturat opiniile celor prezenţi. Ion I. C. Brătianu se declara făţiş pentru decăderea din drepturi a lui Carol, Alexandru Averescu la fel (deoarece beneficia de promisiunea poltică a liderului PNL-ului că partidul său va beneficia de susţinere liberală, cu condiţia să continue politica dusă de guvernul Brătianu), Iuliu Maniu opta pentru amânarea deciziei, Nicolae Iorga (fost profesor al principelui) se declara total împotriva actului de la 12 decembrie, iar Ion Mihalache, urmărind să câştige bunăvoinţa regelui şi, inerent să ajungă la guvernare, susţinea ideea înlăturării lui Carol. Cu toate acestea, după discursul lui Ferdinand şi prezentarea situaţiei actuale, inclusiv cu actul semnat de moştenitorul tronului la 24 decembrie în Italia, majoritatea celor prezenţi au marşat pe ideea unei posibile noi negocieri, dar în faţa hotărârii regelui, au declarat în unanimitate că respectă recizia suveranului şi că o vor susţine necondiţionat. Astfel, la 1 ianuarie 1926 apărea în Monitorul oficial comunicatul care anunţa cererea lui Carol şi hotărârea regelui de a convoca Reprezentanţa Naţională pe data de 4 ianuarie 1926 pentru a oficializa ruptura(6).
Legitimarea unui astfel de demers întâmpina probleme juridice, deoarece legea există la acea dată nu prevederea existenţa şi rezolvarea unor astfel de probleme. Textul interpretabil putea naşte controverse, decizia Consiliului de Coroană se întemeia pe o scrisoare a principelui neautentificată de vreun notar sau de ministrul român în Italia şi, nu în ultimul rând, statutul Case Regale nu prevedea dispoziţii pentru situaţia în care un membru al său renunţă la prelogative. Dacă în faţa lui Ferdinand, la Sinaia, toţi participanţi au declarat că susţin dorinţa suveranului de a elimina ”creanga putredă” din dinastie, în Parlament situaţia a stat într-un mod subtanţial diferit. Nicolae Iorga a declarat că întregul demers era unul orchestrat de către partidul lui Brătianu care urmărea consolidarea stăpânirii politice peste România şi astfel se vedea nevoit să se declare total împotriva actului, Ion Mihalache, după ce a subliniat ataşamentul Partidului Ţărănesc faţă de Coroană, dar şi-a declinat orice răspundere faţă de decăderea lui Carol din prelogativele de moştenitor, în timp ce Averescu a avut o fermă poziţie anticarlistă. Având ultimul cuvântul, bătrânul Brătianu a cerut ca această problemă, a drepturilor la tron a lui Carol, să fie încheiată o dată pentru totdeauna. Atât în Senat, cât şi în Camera Deputaţilor, proiectele au fost adoptate cu o majoritate covârşitoare, ţărăniştii şi naţionalii abţinându-se de la vot. Reunite apoi într-o sesiune comună, cele două camere, au adoptat noile modificări aduse legii casei regale care instituiau prevederi pentru situaţii în genul celei create de Carol şi oficializau viitoarea regenţă formată din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan. Ultimii doi erau sub influenţa lui Ion I. C. Brătianu, iar principele putea fi controlat de către Regina Maria, care la rândul său poate fi manevrată politic de Barbu Ştirbey, cumnatul liderului liberal. Astfel, după cum Iorga sublinia, dinastia de Argeş biruise dinastia de Sigmaringen. Actul de la 4 ianurie 1926 consfiinţea înlăturarea lui Carol din succesiunea tronului românescu şi deschidea o luptă intensă pe plan politic care avea să se accentueze din vara lui 1927, după moartea regelui Ferdinand.
Carol Caraiman se răzgândeşte
Principele Carol devenise cetăţeanul român Carol Caraiman şi se stabilise alături de Elena Lupescu la Paris, unde beneficia de fondul bănesc foarte consistent cu care se alesese după renunţarea la tron(7). În ciuda depărtării faţă de ţară, urmărea cu atenţie cum scena politică românească intră în criză, concretizată iniţial prin lupta dintre PNL şi Partidul Poporului contra ţărăniştilor şi naţionalilor. De asemenea, unitatea partidelor era subrezită şi cel puţin în rândul PN-ului, PŢ-ului şi PNL-ului erau tendinţe centrifuge (grupările Alexandru Vaida Voevod, dr. Nicolae Lupu, respectiv Gheorghe Tătărăscu) care promovau o altă linie decât cea a liderilor. La 10 octombrie 1926, prin fuziune, lua naştere Partidul Naţional - Ţărănesc, care, ducând o politică anti-liberală, avea să se folosească de toate atuurile posibile, inclusiv de o apropiere de ostracizatul Carol Caraiman. Deja se vorbea în presă de o posibilă împacare a lui Ferdinand cu fiul său, mergând până la a se discuta posibilitatea unui complot care să-l impună pe fostul principe în vechea calitate de moştenitor al Coroanei(8). În schimb, la insistenţele lui Ion I. C. Brătianu, Alexandru Averescu, preşedintele Consiliului de Miniştri întăreşte măsurile de pază la graniţă şi trimite o echipă de spion la Paris pentru a-l supraveghea îndeaproape pe Carol.
Prima ieşire publică a fostului moştenitor a avut loc în decembrie 1926, când starea de sănătate a regelui Ferdinand se agravase, dezminţind că ar avea de gând să dea o lovitură de stat, dar fără să nege posibilitatea de a se întoarce în ţară(9). Ferdinand continua, totuşi, să spere că, în cazul morţii sale, ţara nu va fi condusă de o Regenţă, manifestând clemenţă pentru Carol, cu condiţia ca acesta să renunţe la legătura cu Elena Lupescu. Aceeaşi tendinţă va fi adoptată de toate forţele politice, cu excepţia liberalilor şi a grupării lui Nicolae Lupu, un rol principal avându-l PNŢ-ul. Încurajat de instabilitatea ce domnea în politica de la Bucureşti, Carol a dat, în februarie 1927, prima declaraţie publică în care a lăsat să se înţeleagă faptul că este dispus să revină la tronul ţării. Sfârşitul apropiat al suveranului cauza o puternică trepitadaţie la nivelul scenei politice româneşti, astfel că orice partid care vroia să ducă o campanie anti-liberală, făcea apel la bune sentimente faţă de fostul moştenitor al coroanei.
Moartea lui Ferdinand a contribuit la sporirea zvonurilor despre o posibilă reîntoarcere a lui Carol, aşa că autorităţile au trecut la cenzura presei şi la arestări preventive. În acelaşi timp, intra în funcţiune instituţia Regenţei care promitea să vegheze bunul mers al ţării până când micul Mihai avea să ajungă la vârsta de 18 ani, pentru a putea să domnească singur. România intra astfel într-o nouă etapă a istoriei sale, una în care era evidentă stăpânirea lui Ion I. C. Brătianu, iar acuzele îndreptate împotriva liderului liberal nu au încetat să apară, luând naştere astfel 2 tabere politice: una care acţiona pentru consolidarea actului de la 4 ianuarie şi una anti-liberală, care lăsa deschisă uşa negocierilor cu Carol. Acesta din urmă hotărâse că a venit momentul de a intra în scenă şi de a lua înapoi tronul ţării, fapt reliefat de declaraţiile sale date presei, în care afirma că declaraţia din decembrie 1925 fusese una impusă, nicidecum o dorinţă a sa.
Între timp, Elena Lupescu îşi mărea influenţa pe care o avea asupra lui Carol şi în acelaşi timp, în jurul celor doi se închega o grupa carlistă formată din oameni precum Barbu Ionescu, Puiu Dumitrescu, Nicolae Gatoski sau Mircea Mihail, afacerişti de ocazie care vedeau în fostul principe partida norocoasă în urmă căreia ar fi beneficiat de posturi cheie în economia României, în urma unei eventuale restauraţii. De asemenea, în ţară existau personalităţi precum Nae Ionescu, Nichifor Crainic sau Nicolae Iorga care se declarau făţiş contra actului de la 4 ianuarie. Carliştii încercau să creeze un curent de opinie favorabil reîntoarcerii fostului moştenitor, găsind în Averescu un sprijin neaşteptat(10). Acesta, după ce şi-a văzut alianţa cu Brătianu distrusă, a apelat la Carol Caraiman, în care vedea şansa de a reveni la conducere.
Prima încercare a lui Carol de a reveni în ţară
În faţa unei astfel de situaţii, Ion I. C. Brătianu s-ar fi gândit chiar şi la proclamarea republicii, dar până atunci, guvernul liberal a hotărât să dea o pildă grupării carliste şi de aici a apărut cazul Manoilescu. Mihai Manoilescu, reîntors în ţară după întrevederea cu Carol a fost acuzat de uneltire împotriva ordinii constituţionale, arestat şi judecat, dar, spre stupefacţia lui Brătianu, a fost achitat. A luat astfel naştere ideea unei alianţe anti-liberale, formată din PNŢ, Partidul Poporului şi Partidul Naţional. Escaladându-se tensiunea internă, PNŢ-ul a hotărât convocarea unei mari adunări pe 20 noiembrie 1927 la Alba Iulia, pentru a pune presiune pe guvernul liberal, dar acesta interzice manifestarea.
Moartea subită a lui Ion I. C. Brătianu, la 24 noiembrie 1927 a fost o lovitură neaşteptată în favoarea grupării carliste care se vedea la acel moment lipsită de cel mai înverşunat inamic. Regenţa îl numea pe Vintilă Brătianu drept noul preşedinte al Consiliului de Miniştri, dar acesta nu avea puterea de a se ridica la nivelul fratelui său, astfel că propaganda PNŢ-ului în favoarea lui Carol s-a înteţit. Au avut loc adunări, manifestaţii, s-au adus acuze Regenţei şi au fost lansate atacuri împotriva politicii liberale. Pentru a arăta celor 3 regenţi sprijinul popular pe care se bazau şi de a-i presa să îi aducă la putere, liderii PNŢ-işti au decis convocarea la Alba Iulia a unei mari adunări, pe 6 mai 1928. Colucrând pe linia politicii antiliberale, între PNŢ şi Carol au avut loc tratative, în ideea unei reveniri in cognito a fostului principe în mijlocul adunării populare. Beneficiind de sprijinul lui Barbu Ionescu, Carol Caraiman desfăşoară o vie activitate în media engleză, oferind interviuri pline de subînţeles şi neascunzându-şi simpatia faţă de naţional-ţărănişti. În acelaşi timp, în ţară, Ministrul de Interne, I.G. Duca cere autorităţilor să intre să îşi intensifice acţiunile de supraveghere şi să înăbuşe orice acţiune în favoarea lui Carol. În plus, a luat legătura cu guvernul britanic cerându-i să acţioneze împotriva oricărei încercări a fostului moştenitor al tronului de a reveni în România. Barbu Ionescu închiriase 2 avioane cu care urma ca la 6 mai să se materializeze dorinţa lui Carol de a reveni, în forţă, în ţară. Un prim avion ar fi urmat să aterizeze la Alba-Iulia în dimineaţa zilei, pentru a aduce ”Manifestul de la Gladstone”(11), un veritabil apel al lui Carol adresat poporului român pe care-l închema ”să-l înconjoare”, iar al doilea avion ar fi urmat să ajungă câteva ore mai târziu şi să-l aducă pe însuşi fostul moştenitor.
Operaţiunea nu a avut succes, deoarece manifestele au fost confiscate de guvernul maghiar în timpul tranzitării, autorităţile britanice au oprit decolarea avioanelor, iar Iuliu Maniu nu a putut fi convins, prin intermediari, să se declare public în favoarea revenirii lui Carol. Astfel, adunarea de la Alba Iulia s-a terminat fără incidente, dar cu PNŢ-ul mulţumit de dovada popularităţii pe care o făcuse Regenţei. Acţiunea a avut o serie de consecinţe nu tocmai plăcute pentru Carol: a fost forţat de autorităţile de la Londra să părăsească teritoriul acelei ţări şi s-a stabilit la Paris; fostul principe a înţeles că nu se mai poate bizui pe un anumit partid politic, faţă de care ar fi avut datorii în cazul restauraţiei; curentul pro-carlist din ţară trebuia reactivat, deoarece cel din străinătate nu era suficient; şi nu în ultimul rând, acţiunile sale nu trebuiau să mai fie unele făţişe, ci trebuia depus un efort discret care să nu trezească atenţia Bucureştiului.
Anti-carlişti încep să piardă teren
Venirea PNŢ-ului la putere era iminentă, aşa că guvernul liberal a încercat să acţioneze rapid: la Curtea de Apel s-a pronunţat oficial divorţul între Carol şi Elena, motivul fiind ”grava insultă adusă soţiei”. În plus, s-a încercat obţinerea unei declaraţii de la fostul principe prin care acesta ar fi declarat că se menţine pe poziţia exprimată pe 28 decembrie 1925, dar acesta a refuzat. Criza economică din ţară şi atitudinea rece, pe alocuri ostilă, a cercurilor bancare din străinătate au subminat puterea de guvernare a liberalilor, astfel că premizele unei guvernări naţional-ţărăniste creşteau. Astfel s-a continuat dialogul dintre PNŢ şi Carol, dar care s-a lovit de problema Elenei Lupescu, faţă de care Carol era de nedespărţit. Între timp, situaţia politică internă se agravase, iar Vintilă Brătianu, în data de 3 noiembrie 1928, şi-a depus mandatul. Regenţa încearcă printr-un guvern Nicolae Titulescu să evite predarea mandatului lui Iuliu Maniu şi partidului său, care ani la rândul au atacat puternic instituţia Regenţei(12). Totuşi, situaţia mergea către inevitabil şi pe 10 noiembrie guvernul Maniu depunea jurământul. Trâgând maximul de foloase din capitalul de popularitate, noile autorităţi organizează alegeri pe care PNŢ-ul le câştigă cu 77%, iar unul din mandate este al lui Lică Buzdugan, fiul regentului Gheroghe Buzdugan, prin care Maniu spera că va avea o influenţă în interiorul instituţiei.
În acelaşi timp, Regenţa dădea puternice semne de slăbiciune. Patriarhul Miron Cristea se declara obosit de noua sa responsabilitate şi ar fi fost bucuros să scape de această povară. O situaţie specială era în cazul principelui Nicolae, în locul activităţii politice, se consacra treburilor amoroase, fiind într-o idilă cu soţia avocatului Radu Săveanu(13). Astfel, principele Nicolae ar fi fost, la rândul său, bucuros de o revenire a fratelui său, care l-ar fi eliberat de povara politică pe care o avea, aşa că a început o vie discuţie prin scrisori, între cei doi, în favoarea fostului moştenitor al Coroanei (acţiune negată apoi de principele Nicolae). Guvernul naţional-ţărănist, după ce a ajuns la putere, şi-a estompat considerabil discursul pro-carlist, cu toate că existau voci înăuntrul partidul (precum cea a lui Mihail Cornescu – aspru criticată de liberali) care cereau public întoarcerea lui Carol. Cu timpul, singura forţă politică ce rămăsese consecventă pe linia apărării actului de la 4 ianuarie rămăsese PNL-ul.
Un alt şoc al vieţii politice din România l-a constituit moartea unuia din regenţi – Gheroghe Buzdugan – situaţie dificilă, mai ales că legea nu prevedea reglementări pentru astfel de situaţii. Ceilalţi 2 regenţi susţineau intrarea Reginei Maria în locul defunctului, demers care s-a lovit de poziţia lui Maniu, care nu putea neglija simpatia manifestată de-a lungul timpului de regină pentru liberali. Forţând litera legii, preşedintele Consiliului de Miniştri, a hotărât să încerce să-şi impună omul său, cu ajutorul Parlamentului, în ciuda protestelor PNL-ului, PŢ-ului şi ale lui Averescu. Cu toate acestea, Reprezentaţa Naţională s-a întrunit pe 9 octombrie pentru a alege un nou regent. Maniu a tensionat momentul, jucându-şi cartea politică prin presiunea pe care a pus pe acea decizie. În ciuda promisiunilor că guvernul nu va propune un candidat şi că el nu va cere nimănui să voteze în vreun anumit fel, Iuliu Maniu a solicitat includerea în regenţă a bătrânului Constantin Sărăţeanu, care a fost acceptată în număr covârşitor. Astfel, preşedintele Consiliului de Miniştri putea să îşi exercite influenţa asupra Regenţei.
Paradoxal, acţiunea lui Maniu a adus PNŢ-ul în colaps. Din cauza atitudinii sale autoritare, gruparea Ion Mihalache s-a reorientat într-o poziţie anti-Maniu, în timp ce Grigore Iunian se declara revoltat, în calitatea sa de Ministru al Justiţiei, sector din care provenea Sărăţeanu. În ciuda tensiunii interne, PNŢ-ul a depăşit criza şi nu s-a spart, dar ultimele desfăşurări de forţe de pe scena politică românească expuneau o arenă politică dominată de haos şi conflicte, în faţa cărora Regenţa se dovedea incapabilă să facă faţă. Ca urmare a acestei situaţii, curentul care cerea revenirea lui Carol pentru a stabiliza viaţa internă se mărea. Personalităţi precum Nicolae Racoviţă, A.C.Cuza sau Nichifor Crainic, făceau făţis propagandă carlistă, ca de altfel şi ziarul Cuvântul al lui Nae Ionescu(14). Zvonurile din politica românească purtau ideea că, din cauza situaţiei dificile în care se afla Regenţa, Maniu tindea spre republică. În acelaşi timp, Carol primeşte vizitele principelui Nicolae, a lui Mihai Manoilescu şi a altor susţinători care îi întăresc convingerea că situaţia internă îi este favorabilă revenirii, fostul principe fiind văzut ca ”salvatorul” societăţii. În acelaşi timp, liberalii au retipărit o broşură privind renunţarea lui Carol la Coroană, în care au inclus şi atacuri la poziţia echivocă a PNŢ-ului. Totuşi, gruparea anti-carlistă era din ce în ce mai redusă numeric, ajungându-se până la punctul în care chiar şi în interiorul PNL-ului apar rupturi în ceea priveşte chestiunea revenirii lui Carol, în acest sens realizându-se o antiteză între bătrânii consecvenţi actului de la 4 ianaurie şi tinerii grupaţi în jurul lui Gheroghe Brătianu, adepţii restauraţiei. În aceeaşi vreme, înţelegând că şansele sale politice sunt aproape nule în condiţiile actuale, Averescu s-a reorientat hotărât spre fostul principe în speranţa unei reabilitări politice. Astfel, în urma unei discuţii Carol-Averescu purtată în Elveţia, în care fostul moştenitor al Coroanei îl domnină psihologic pe mareşal, se hotărăşte ca Partidul Poporului să pregătească atmosfera restauraţiei. Pe aceeaşi linie mergea şi Partidul Naţional al lui Iorga, gruparea A.C.Cuza şi Legiunea Arhanghelului Mihail.
Carol Caraiman face pasul decisiv
Puterea de decizie era în mâinile lui Iuliu Maniu, care nu se opunea revenirii în ţară a lui Carol, cu condiţia despărţirii de Elena Lupescu, urmată de refacerea căsătoriei cu principesa Elena. Astfel, preşedintele Consiliului de Miniştri juca din nou cartea sa preferată – tergiversarea lucrurilor, urmărind ca PNŢ-ul să fie cel care aranja revenirea fostului principe în ţară, pentru ca mai apoi partidul să aibă cel mai mult de câştigat. Carol câştiga teren, prin numirea lui Condescu ca Ministru de Război şi prin influenţa sa crescândă, unele proiecte de legi mergând de la Bucureşti în mâinile sale, pentru avizare. Aflând că nici Averescu, nici Maniu nu s-ar pune unei sosiri in cognito, Carol s-a decis să acţioneze decisiv, considerând că nimeni nu mai apără tronului regelui-copil Mihai.
Fostul principe se baza substanţial pe susţinerea cercurilor economice din Occident, nemulţumite de politica protecţionistă dusă ani de zile de regimul liberal. Carol Caraiman avea de în plan reducerea rolului Băncii Naţionale şi concesionarea străinilor bunuri şi sectoare din economia românească. Pe 27 mai 1930 are loc în Franţa o consfătuire a lui Carol cu toţi cei din camarila sa, în care s-a hotărât planul revenirii în ţară a fostului principe, care urma să fie o acţiune de surprindere a opiniei publice din România. Avionul care urma să-l ducă viitorul suveran urma să decoleze de la Munchen şi după o escală la Cluj, să aterizeze la Cotroceni. În timp ce pregătirile intrau în faza finală, Victor Precup, unul din acoliţii lui Carol a ajuns la Bucureşti pentru a purta o primă discuţie lămuritoare cu Maniu, care nu s-a declarat împotriva unei iminente reveniri a lui Carol, dar a insistat pe o tergiversare a planului.
Pe 6 iunie 1930, avionul lui Carol a decolat de la locul stabilit şi după o întârziere tehnică, a ajuns la Bucureşti, unde deja zvonuri sosirii pretendentului la tron începuse să circule(15). Ajuns pe aeroportul din Băneasa, Carol a văzut că nu este aşteptat de nimeni şi a crezut că fusese trădat. Ex-prinţul a ajuns, sub protecţia unor regimente de armată la Cotroceni, de unde i-a telefonat lui Maniu. Pus în faţa faptului împlinit, preşedintele Consiliului de Miniştri nu îşi onorează jurământul faţă de regele Mihai, şi acceptă concesia ivită, mergând el însuşi la reşedinţa lui Carol. În discuţia purtată, Maniu a propus ca fostul principe să intre în Regenţă în locul lui Sărăţeanu, iar apoi, din acea postură să se abroge actul din 4 ianuarie şi Carol să devină rege(16). Totul cu condiţia renunţării la relaţia cu Elena Lupescu. Cu toate acestea, Maniu părăsea palatul Cotroceni fără să obţină un acord scris al lui Carol. În aceeaşi noapte, prin faţa viitorului suveran au trecut o serie întreagă de lideri politici, de la Averescu la Nae Ionescu, de la Goga la Gheorghe Brătianu.
Regenţa a murit, trăiască Regele!
În faţa propunerii lui Maniu de a intra în Regenţă şi de a găsi o cale legală de a face acest lucru, Carol a răspuns ferm că vrea să numai fie rege, moment în care pentru preşedintele Consiliului de Miniştri a fost clar că planul său dăduse greş. Şedinţa Corpurilor Legiuitoare a fost amânată pentru a doua zi, pe 8 iunie, timp suficient pentru ca propaganda pro carlistă să capete proporţii, iar viitorul suveran să tranşeze definitiv jocul politic în favoarea sa. Încercând să nu îşi păteze onoarea prin încălcarea flagrantă a jurământului faţă de regele Mihai, Maniu îşi depune mandatul în seara zilei de 7 iunie. Nici Mihalache nu vrea să fie considerat un uzurpator, aşa că noul preşedinte al Consiliului de Miniştri a devenit Gheorghe Gh. Mironescu. Imediat după depunerea jurământului, Mironescu a prezentat Regenţei propunerea de a aborga articolele care îl decădeau pe Carol din postura de moştenitor al Coroanei. În replică, Sărăţeanu şi Patriarhul Miron Cristea au demisionat din Regenţă pentru a nu îşi călca jurământul.
A doua zi are loc şedinţa Corpurilor Legiuitoare, în faţa căruia Mironescu prezintă  proiectele de lege. Toate trec cu majoritate, inclusiv cel prin care proapăt detronatul rege Mihai devenea ”Mare Voevod de Alba-Iulia”(17), spre satisfacţia aripii naţionale din PNŢ. Cu 485 de bile albe şi una singură neagră, Carol a devenit regele Carol al II-lea(18). Practic, actul de la 8 iunie a fost o lovitură de stat, legea fiind încălcată, deoarece prevedea că regele domneşte până la moarte, ori Mihai trăia la momentul acela. Acest eveniment a fost practic urmarea crizei acute din societatea şi din politica românească, incapabile de a găsi o instituţie centrală care să joace rolul de arbitru. În plus, întreaga desfăşurare a lucrurilor a stat în sângele rege şi în curajul ex-prinţului de a îşi juca până la capăt cartea politică, dar şi datorită lipsei de reacţie a liderilor guvernului şi mai ales a lui Iuliu Maniu. Vestea restauraţiei a fost primit cu satisfacţie atât în societatea românească, dar mai ales în cercurile economice străine care primeau undă verde pentru a intra masiv în spaţiul român.
Singura forţă care rămăsese încă în opoziţie faţă de restauraţia carlistă era PNL-ul, dar numai aripa bătrânilor, în frunte cu Vintilă Brătianu. În acelaşi timp, Gheorghe Brătianu se declara făţiş pro-carlist şi lansa apeluri către aripa tănără a liberalilor. Neavând altă soluţie decât să accepte realitatea instalării lui Carol pe tronul României, Vintilă Brătianu a intra în audienţă la rege pe 9 iulie 1930, dată care va însemna capitalurarea ultimei forţe politice care se i se opunea suveranului.
Noul rege a trecut imediat la măsuri pentru consolidarea tronului său: a izolat-o pe mama sa, regina Maria, la Balcic, l-a îndepărtat de la curte pe Barbu Ştirbey, iar pe fosta sa soţie, regina Elena a trimis-o peste graniţă. Aproape întreg personalul de pa Palat a fost schimat şi, în plus, s-a creat o funcţie specială pentru Puiu Dumitrescu. De altfel, s-a constituit o nouă camarilă regală, format din oameni ca Nae Ionescu, Malaxa, Manoilescu, Argetoianu, Aristide Blank, etc. În ceea ce privea totuşi cea mai arzătoare problemă – cea a Elenei Lupescu, regele Carol al II-lea a acţionat în maniera sa caracteristică, impunându-şi voinţa. În ciuda tuturor apelurilor la linişte şi calm în faţa demersurilor liderilor politici de a nu o aduce pe amanta sa în ţară, Elena Lupescu s-a stabilit la Castelul Foişor pe 12 august, iar câteva luni mai târziu s-a mutat în Bucureşti. Aflând de acest lucru, Maniu îi forţează mâna suveranului, cerându-i să o expulzeze pe Elena Lupescu, în caz contrar demisionând. Surprinzător, Carol a acceptat demisia şi l-a investit pe Gheorghe Gh. Mironescu cu înfiinţarea unui nou guvern.
Cursul vieţii politice interne avea să evolueze în linii mari în limitele democratice, în ciuda unor derapaje extremiste. Totuşi, încetul cu încetul începea să se simtă autoritatea monarhică, suveranul plasându-şi oamenii săi de încredere în posturi importante din aparatul de stat, iar cultul personalităţii noului suveran căpăta accente megalomanice. Abia în 1938, regele Carol al II-lea putea să-şi materializeze aspiraţiile, punând capăt regimului democratic din România şi înlocuind Constituţia liberală din 1923 cu una totalitară, care sublinia concepţia noului suveran de conducere a statului. România intra pe drumul dictaturii.
Note:
  1. Ioan Scurtu – Criza dinastică din România (1925 - 1930), Editura Enciclopedică, București, 1996, pag. 28
  2. Idem, pag. 29
  3. Idem, pag 31
  4. Idem, pag. 37
  5. Ioan Scurtu – Istoria României de la 1918 la 1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură, Editura Didactică și pedagogică, București, 1996, pag. 95
  6. Ioan Scurtu – Criza..., pag. 51
  7. Idem, pag 63
  8. Idem, pag 78
  9. Idem, pag 82
  10. Ioan Scurtu – Istoria României..., pag. 82
  11. Idem, pag. 95
  12. Istoria României, vol. VIII – ”România Întregită”, Editura Enciclopedică, București, 2003, pag. 271
  13. Idem, pag. 277
  14. Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu – Istoria Românilor în secolul XX (1918 - 1948), Editura Paideia, București, 1999, pag. 208
  15. Istoria României..., pag. 280
  16. Idem, pag. 281
  17. Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu – op.cit., pag 214
  18. Istoria României..., pag. 280
  19. Idem, pag. 289

marți, aprilie 19

Mai bine turbanul turcesc decât gheara Papei




George Rădulescu: Cum au devenit cumanii creştini, domnule profesor?
Neagu Djuvara: Ceea ce se ştie din documentele rămase este că ei nu erau creştini la sfârşitul veacului al XII-lea. Regatul ungar, de care depindea Transilvania, era extrem de îngrijorat de existenţa acestor barbari, mai ales că ei treceau des peste Carpaţi şi făceau ravagii. În plus, nu uitaţi că Regatul ungar nu era numai vasal Papei, ci era numit regat apostolic cu rol misionar direct. Papa se interesa foarte mult de ceea ce se întâmpla acolo. Au fost cazuri în care Regele era excomunicat. Regii unguri se comportau ca nişte purtători de cuvânt, ca nişte îndatoraţi faţă de suzeranul lor în vederea răspândirii creştinismului, trimiţând timp de zeci de ani, peste Carpaţi, grupuri de dominicani sau de alţi călugări propagandişti catolici care, în general, erau căsăpiţi.
În ce context s-a produs trecerea bruscă la creştinism a cumanilor?
În momentul în care a avut loc prima încercare a fiilor şi a nepoţilor lui Ginghis Han de a înainta spre Apus – era un fel de tatonare a terenului. Să ştiţi că e un fenomen extraordinar... Gândiţi-vă cum un asemenea imperiu a ajuns la o astfel de organizare, aproape perfectă, în foarte puţine decenii. Trebuie să o spunem direct: Ginghis Han a fost genial! Până a ajunge stăpân peste mai multe mici triburi de mongoli, Ginghis Han era un reprezentant minor, şef peste câteva mii de oameni. S-a făcut un film pe care l-am văzut acum câţiva ani, de către un cineast rus de generaţie nouă, în care îi spuneau după numele lui mongol şi în care îi prezentau întreaga viaţă.


În 1241,  marea invazie mongolă a măturat toate puterile militare ale vremii. Nici chiar temuţii cavaleri teutoni nu le-au putut sta în faţă



Aşa cum a fost Muammar al-Gaddafi în Libia, reprezentantul unui trib minor...
Da, la origine. În paranteză fie spus, am auzit ca zvon, pe când eram în Africa – Nigerul avea graniţă cu Libia şi era în dispută cu această ţară pentru nişte linii de frontieră –, cum că Gaddafi ar fi copilul din flori al unui ofiţer italian. Nu m-ar mira deloc... Figura lui, când era tânăr, nu era tipic arabă sau berberă. Şi Olanda a avut experienţe istorice cu astfel de metişi. Ăştia, metişii, sunt ăi mai îndrăciţi. Uitaţi-vă ce sentiment de apropiere avea Gaddafi faţă de Italia...
Revenind la Ginghis Han, mongoli, cumani şi creştinarea acestora din urmă...
În momentul în care urmaşii lui Ginghis Han  hotărăsc să înainteze spre Vest, Imperiul mongol cucerise deja nordul Chinei şi ajunsese în Persia, dar nu se gândise să treacă peste Siberia, să ajungă dincolo de Urali. Când hotărăsc această tentativă, fac mai întâi un fel de campanie de tatonare. Aceasta se termină în 1223, pe un fluviu care dă în Marea Neagră, pe direcţia Crimeei, şi care se cheamă Kalka. Bătălia de la Kalka e un moment istoric pentru că, întâia oară, cumanii – cărora ruşii le spuneau „oamenii stepei“ – erau uniţi. Un orientalist britanic, care l-a influenţat şi pe Nicolae Iorga, a arătat acest lucru în cartea Imperiul cumanilor, subliniind că atunci când era un pericol extern cumanii îşi alegeau un rege. Erau destul de organizaţi, dar şi foarte agresivi. Vecinul lor de la nord era Marele Cnezat al Kievului cu care se aflau în permanentă bătălie. Cu toate acestea, închipuiţi-vă că era vorba şi de înrudiri între cele două tabere. Kuten, regele pe care îl aveau „cumanii albi“ în acel moment, al bătăliei de la Kalka, era socrul Marelui Cneaz al Galiţiei. Cumanii din nord îşi spuneau „albi“, iar cei din părţile noastre, din Moldova şi din Muntenia, erau „cumanii negri“. Aici nu e vorba despre vreo chestiune de calitate, ci despre cumanii principali („albi“) şi cei periferici („negri“). Trebuie să spunem, ca o paranteză, şi că femeile cumane erau de o mare frumuseţe.
Prin urmare, „cumanii albi“ şi „cumanii negri“, văzând pericolul comun, se aliază.
Da. Ei, alături de cele patru, cinci cnezate ruseşti de la nordul lor, luptă împotriva acestui val mongol şi sunt învinşi la Kalka. Acolo mor vreo nouă cnezi ruşi, dar regele cuman Kuten scapă.
Credeţi că separaţia între Bisericile creştine, de Răsărit şi de Apus, produsă la 1054, era deja înţeleasă de popoare, la acea vreme, în anul 1223?
Eu cred că da, dar să nu uităm un lucru – la noi chestiunea era confuză. Noi nu aveam absolut niciun document înainte de naşterea voievodatului Ţării Româneşti. E clar însă că ţineam de Constantinopol. Dar să ne uităm la fraţii Asăneşti, care au făcut cel de-al doilea Ţarat Bulgar. Apropo – Asan e nume cuman. E foarte posibil ca fraţii Asăneşti, vorbitori de limbă română, să fi fost înrudiţi cu populaţia cumană. Cumanii pătrunseseră şi dincolo de Dunăre, dovadă că a mai rămas numele Kumanovo în Bulgaria. Asăneştii îi înving pe bizantini mai întâi cu ajutorul cumanilor. Revenind, regele cuman Kuten fuge din faţa primului val mongol, dar în acel moment valul s-a oprit. Asta este dovada că mongolii s-au gândit să vadă doar ce fel de rezistenţă vor întâmpina. Când vine valul cel mare al mongolilor, în anul 1241, acesta era împărţit în patru coloane, fiecare de câte 40-50.000 de oameni. Cele patru coloane au distrus, rând pe rând, cnezatele ruseşti, Polonia şi cunoşteau atât de bine situaţia regatelor din Europa încât aveau ordinul ca, la o dată precisă, să se reunească împotriva regelui Ungariei, Bela al IV-lea, recunoscut drept cel mai puternic rege din Europa Centrală. Ei bine, coloana din sud a mongolilor a trecut şi pe la Episcopatul cuman Milcovensis.

Invazia mongola din 1241 aproape a distrus ordinul cavalerilor teutoni şi rezistenţa statelor apuse. Totuşi atacurile din 1241 nu s-a repetat. Conducătorii mongoli s-au retras din cauza morţii hanului şi a luptelor interne ce au urmat între urmaşii acestuia

Dar cum s-a ajuns la Episco­patul Milcovensis?
Bun, după bătălia de la Kalka şi dezastrul cumanilor „negri“ şi „albi“, aliaţi cu ruşii, ei dau de veste înfrângerea regelui Ungariei, în 48 de ore. Cumanii, care de generaţii se opuneau creştinării, au trimis vorbă regelui maghiar, Andrei al II-lea, că vor să se creştineze. Acesta a găsit că-i atât de important momentul încât a trimis pe fiul său, viitorul rege Bela, şi pe arhiepiscopul Ungariei să-i creştineze, undeva pe Milcov, pe toţi cei 40.000 de ostaşi cumani, cu femeile şi copiii lor. Aşadar, i-au creştinat în rit apusean.
Vă întrebam dacă exista oare această distincţie la nivelul oamenilor simpli.
Exista...
Atunci de ce pelerinii occidentali care veneau la Ierusalim se împărtăşeau încă din potirul călugărilor greci de acolo, ştiut fiind că ortodocşii şi catolicii n-au comuniune euharistică?
În orice caz, din punct de vedere teologic, ortodocşii şi catolicii n-au fost şi nu sunt eretici unii faţă de alţii, ci schismatici. Asta înseamnă despărţire...
 ...şi în oficierea tainelor.
Acest lucru trebuie să fi existat şi la noi, chiar şi în bisericile cele mai vechi. De pildă, este o bisericuţă mică, la nord de Câmpulung, unde erau două altare. Eu cred că unul era pentru ritul Apusean şi unul pentru ritul Răsăritean. Nu era nicio duşmănie între cei care ţineau riturile respective. Duşmănia asta îngrozitoare a apărut după cucerirea Constantinopolului, la 1204.


Asediul Constantinopolelui produs în timpul celei de-a patra cruciade (1204)

Totuşi, a fost şi Sinodul de la Ferrara, început la 1437...
Da, o încercare de reconciliere a penultimului împărat bizantin. Aceasta s-a început din motive politice, din cauza pericolului turcesc. Ghinionul a fost că patriarhul care semnase documentul de reconciliere, alături de împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, a murit pe drum. Cel care a devenit patriarh în locul său era un duşman al reconcilierii. Atunci s-a răspândit expresia „Mai bine turbanul turcesc decât gheara Papei“. Dar să ştiţi un lucru: patriarhul de Constantinopol a dus-o mai bine sub turci, în sensul că, Mehmet al II-lea, după ce a luat oraşul, l-a chemat şi i-a încredinţat toţi creştinii împărăţiei. Deci, din momentul ocupaţiei turceşti, patriarhul a avut mai multă forţă politică decât înainte, când era egalul împăratului. Înainte, dacă era o dispută între patriarh şi împărat, acesta din urmă avea câştig de cauză pe motiv că el a fost uns de Dumnezeu.
Aşadar, creştinarea cumanilor s-a făcut în rit apusean.
Creştinarea cumanilor s-a produs după 1223, undeva pe Milcov. Imediat s-a construit o catedrală, dar episcopia n-a ţinut decât puţin peste un deceniu. În anul 1239, cumanii, văzând că vine valul mongol, s-au speriat şi au cerut voie regelui Ungariei să intre în regatul său. Au trecut Carpaţii în masă. Ceea ce s-a întâmplat ulterior a dovedit că n-au plecat chiar toţi, vezi cazul Basarab I. Cei care se căpătuiseră, strămoşii viitorilor boieri sau cnezi – „majores terrae“ – n-au plecat.

Cronologie


271  Retragerea Aureliană. Teritoriul Daciei este părăsit de administraţia romană, însă creştinismul începuse deja să se răspândească, chiar dacă era o religie persecutată
286  Prima împărţire a Imperiului Roman între Diocleţian şi Galeriu
313  Edictul de la Milan, dat de împăratul Constantin, prin care religia creştină este permisă în imperiu
325, 381  Primele două Sinoade Ecumenice ale Bisericii în care se compune Crezul
364  A doua împărţire între Valentinian (Apusul) şi Valens (Orientul)
379-395  Teodosie cel Mare este ultimul împărat al întregului Imperiu
395  Ultima împărţire a Imperiului între Honorius şi Arcadius
447, 589  Sinoadele de la Toledo, unde apare adaosul „Filioque“ în simbolul de credinţă-Crezul
451  Sinodul IV Ecumenic (Calcedon) lărgeşte jurisdicţia Constantinopolului asupra Pontului şi a Traciei
476  Imperiul Roman de Apus dispare
472-519  Schisma acachiană (prima ruptură a celor două Biserici)
527-565  Împăratul Justinian recucereşte o parte din vechiul Imperiu de Apus. Imperiul Bizantin e la apogeu
602  Marea invazie avaro-slavă; structura populaţiei din Balcani se modifică radical
610  Sunt chemaţi sârbii de împăratul Heraclie la graniţa de vest a Imperiului
672  Bulgarii hanului Asparuh trec Dunărea şi supun triburile slave
692  Sinodul Trulan II stabileşte egalitate onorifică şi în drepturi între patriarhiile Roma şi Constantinopol
731-732  Împăratul Leon III Isaurul trece Iliricum Oriental, Italia de Sud, Creta şi Sicilia sub jurisdicţia Constantinopolului, spre marea nemulţumire a Romei
800  Papa Leon al III-lea încoronează un rege franc, pe Carol cel Mare, ca „împărat“ al Imperiului Roman de Apus, ceea ce era o jignire adusă împăratului din Constantinopol
860  Ruşii din Kiev atacă Constantinopolul
861-863  Disputa dintre Patriarhul ecumenic Fotie şi Papa Nicolae I în privinţa dorinţei de supremaţie a Papei peste toată Biserica (primatul papal). Papa excomunică pe Patriarhul Fotie şi clerul ortodox
863-886  Acţiunea de misionarism ortodox întreprinsă de Kiril şi Metodie în spaţiul slav (sârbi, bulgari şi slavi vestici). Cei doi compun alfabetul glagoritic şi pe cel chiril, precum şi Liturghia în slavă
864  Creştinarea bulgarilor sub hanul Boris, devenit Mihail I
866  Conflictul Roma-Bizanţ pentru creştinarea bulgarilor (deşi creştinaţi oficial de Constantinopol, Papa Nicolae I le trimite şi el misionari). Acţiunea Papei este condamnată de Patriarhul Fotie, care îl excomunică pe Nicolae I
893  Se reiau legăturile dintre cele două scaune patriarhale
896  Ungurii ajung în Câmpia Panoniei şi a Tisei
927-969  În timpul ţarului Petru I, împăratul bizantin recunoaşte un patriarh bulgar, dar acesta nu este validat de Biserica Constantinopolului
953  Gyula, al doilea demnitar al hanului maghiar, e creştinat la Constantinopol. El se întoarce în regiunea pe care o controlează, Alba Iulia, cu un episcop ortodox – Ierotei. Fiica lui Gyula, Şarolta, se căsătoreşte cu Gheza şi din căsătoria lor se naşte Vajk (Ştefan cel Sfânt al Ungariei)
988  Cneazul Vladimir al Kievului, căsătorit cu sora împăratului bizantin Vasile al II-lea, îi creştinează pe ruşi
997-1038  Ştefan cel Sfânt al Ungariei introduce ritul latin
1025  Ţaratul bulgar dispare, cucerit de împăratul bizantin Vasile al II-lea
1054  Schisma cea Mare: Patriarh ecumenic era Mihail Cerularie, iar Papă, Leon IX. Anatema a fost dată de Cardinalul Humbert de Silva Candida asupra Patriarhului ecumenic, asupra clericilor şi credincioşilor ortodocşi. Câteva zile mai târziu, Cerularie a rostit o anatemă similară împotriva Bisericii Romane. Abia în 1965, printr-o declaraţie comună, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagora I au ridicat blestemele rostite în urmă cu 900 de ani
1071  Bătălia de la Manzikert, în care armata bizantină e înfrântă zdrobitor de turcii selgiucizi. Aceştia pătrund în Asia Mică
1096  Încep cruciadele. Căderea locurilor sfinte sub controlul necreştinilor a tulburat lumea creştină, iar la iniţiativa împăraţilor bizantini, sprijiniţi de papa, cavalerii occidentali au început o serie de războaie sfinte numite cruciade. Doar prima cruciadă şi-a atins ţinta fiind recucerit pentru o vreme Ierusalimul
1186  Răscoala fraţilor Petru şi Asan în Balcani împotriva Imperiului Bizantin. Apare cel de-al doilea Ţarat Bulgar
1191  Regele maghiar începe colonizarea saşilor în Transilvania
1187  Ierusalimul cade şi în mâinile sultanului Saladin. Va urma cruciada a III-a
1197-1207  Ioniţă Caloian, ajungând la conducerea Ţaratului Bulgar şi dorind titlul de împărat şi un patriarh pentru vlaho-bulgari, încheie o unire cu Roma în 1204, revocată ulterior
1204  Cruciada a IV-a e deturnată către Constantinopol. Apare Imperiul Latin (1204-1261), împăratul bizantin şi patriarhul se retrag la Niceea
1234  Scrisoarea Papei Grigore IX către regele maghiar Bela al IV-lea despre existenţa în episcopia cumanilor a unor clerici greci care îl încurcă pe episcopul catolic
1235  Este recunoscută Patriarhia bulgară de la Târnovo de către patriarhul ecumenic; această patriarhie dispare în 1393, când e cucerită de turci
1241  Marea invazie tătărască
1247  Diploma Cavalerilor Ioaniţi, în care sunt menţionate formaţiunile prestatale dintre Carpaţi şi Dunăre
1330  Bătălia de la Posada. Basarab I îl învinge pe regele maghiar Carol Robert de Anjou câştigând independenţa ţării sale
1347  Dragoş e trimis să înfiinţeze o marcă de apărare la est de Carpaţi. Aici e nucleul viitoarei Moldove
1359  Urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru, mută mitropolia de la Vicina la Curtea de Argeş, iar Iachint devine primul mitropolit al Ţării Româneşti
1359  Bogdan I fuge din Maramureş în Moldova, unde pune bazele statului medieval moldovean
1401  După îndelungi tratative care au început cu Petru I Muşat, Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte Mitropolia Moldovei în timpul lui Alexandru cel Bun