para malaeatza

 

DECALOGUL LUI MĂLĂELE „Trebuie să ai orgoliul modestiei tale" 1. Nu îţi crea o imagine falsă. Este incomodă, greu de întreţinut şi uşor de depistat. 2. Fii prietenul duşmanilor tăi. Un proverb islamic spune că „numai iubindu-i poţi să-i distrugi". 3. Rămâi modest. Dar fă în aşa fel ca lucrul ăsta să se ştie. Trebuie să ai orgoliul modestiei tale. 4. Dacă pierzi teren lasă impresia că ai facut-o intenţionat. Impune un principiu: am dat doi paşi înapoi, ca să-mi pot lua avânt. 5. Nu fura pe nimeni. Dacă o faci totuşi, schimbă obiectul într-o altă podoabă. 6. Nu refuza ajutorul imbecililor. Pentru a rămâne sus îţi trebuie unanimitate. 7. Nu-ţi explica greşelile. Învăluie-le în mister şi abstracţiune. Nu schimbă mare lucru, dar derutează. 8. Nu te întinde prea tare. Rişti să-ţi pierzi controlul graniţelor. 9. Nu lupta împotriva cabalelor întemeiate pe ambiţie şi frustare. Îţi pierzi vremea, iar lor le creezi scop. 10. Dacă nu reuşeşti, modelează-ţi existenţa după principiul: „Nu se întâmplă decât ceea ce trebuie să se întâmple". Este o dură, dar relaxantă fatalitate. ATITUDINE „Politica este pentru mine o chestiune paralelă"  Joci, desenezi, eşti regizor de teatru şi de film. A devenit Mălăele o instituţie acum, când a împlinit 57 de ani? Reprezint instituţia Mălăele al cărei director, muncitor şi şomer sunt. Cred în teatrul care emoţionează, cred în forţa gândului, în dictatura ideii. Cred în teatru, indiferent de categoria stilistică ce îl impune. Actorul este un om care izvorăşte continuuu şi care caută permanent. Platon spunea că „poezia e ceva plăpând, înaripat şi sacru".  Eşti ironic în toate spectacolele tale faţă de „gogoşile" politicii. Politica pentru mine este o chestiune paralelă. Mă amuz însă cât pot… Dar e un râs-amar, un fel de râsu'- plânsu'… Îi ironizam şi înainte de 1989 pe comunişti, era o colaborare, o înţelegere tacită între mine şi public, care înţelegea toate aluziile, în acea perioadă grea. Ne bucuram şi tăceam împreună. Şi aşa puteam merge mai departe.  Cât de absurdă e „Lecţia", pe care ai montat-o la Naţional?  Poate că „Lecţia" este piesa cea mai puţin absurdă a lui Ionesco. Un profesor dezvoltă o doctrină matematică şi lingvistică, pe care încearcă să o impună, ca pe o doctrină politică. Când nu reuşeşte, îşi sacrifică interlocutorul. E o demonstraţie. Spectacolul e polisemic, nu vorbeşte numai despre dictatură, despre spaţii coercitive sau despre sex, ci vorbeşte despre relaţia dintre putere şi sex şi despre dictatură în toate felurile ei. Este un spectacol plin de semne şi de semnificaţii, cu un umor amărui.  Umorul, mai mult sarcasmul, cinismul şi ironia ta sunt adesea strepezitoare. Cât de mult te joci pe tine însuţi? În scenele de jonglare, de echilibristică pe o margine de lume sunt poate cel mai mult eu însumi. Da, totul devine dramatic, prin liniile îngroşate ale personajelor şi prin caricaturizarea societăţii şi a moravurilor.  Nu prea te interesează artificiile de decor în montările tale. De ce? Urmăresc simplitatea, pun accent pe lumină şi culoare, mizez pe text si pe interpretarea actoricească. În „Revizorul", de la Comedie, costumele sunt deşucheate, în culori stridente, personajul colectiv are adesea priviri mirate, ochi nedumeriţi, feţe machiate în alb. Toti ceilalţi sunt hidoşi, poartă pe chipuri o prelungire a caracterului lor, într-o lume în care banii sunt laitmotivul vieţii si dezumanizează, într-o lume în care onoarea şi cuvântul dat nu mai înseamnă nimic.  După montarea lui Ciulei din 1970, cum i-ai văzut acum pe „Leonce şi Lena", în ultimul tău spectacol, regizat la Comedie? Iubesc foarte tare acest spectacol, făcut cu o trupă foarte tânără de la Comedie. L-am redescoperit pe Georg Büchner, care a scris intens şi cu patimă. Am avut revelaţia acestei bijuterii, care se numeşte „Leonce şi Lena", o piesă cu adevărat frumoasă. Într-adevăr, gene raţia mea a fost marcată de un „Leonce şi Lena" magnific al domnului Ciulei, cu datele politice ale vremii, şi totuşi detaşat de politică, cu o frumuseţe în sine, metafizică, dar şi acel „terre á terre" necesară unui spectacol. Eu i-am creionat însă pe eroi în felul meu. Cel mai titrat şi mai galonat critic de teatru al nostru, George Banu, spunea, după ce l-a văzut la Sibiu, că spectacolul meu este „un balsam". M-am bucurat enorm că i-a plăcut.  Ce amintire ţi-a rămas cea mai dragă din copilăria petrecută la Târgu- Jiu, unde te-ai născut?  Totul… Şi satul, şi casa de la ţară, casa tatălui meu, casa Tehomirului meu, ce-şi trăgea numele după un copil de-al lui Basarab îngropat în picioare. Tehomirul meu cald şi nostalgic, cu oameni săraci, dar gospodari, guralivi şi beţivi, oltenii adevăraţi dintre dealurile ce despart Gorjul de Mehedinţi, oltenii mândri ai fratelui Minulescu… Copilăria este cadoul ce ni-l face viaţa pentru ce vom avea de îndurat. Mi-e dor de tot, de nedeile satelor, unde mâncam colaci sfinţiţi, caltaboşi, sugiuc, turtă dulce şi mai ales îngheţată colorată de la ţigani.  Dintre poeţii contemporani, reciţi foarte des din Emil Brumaru. Da, sub bisericile Iaşiului îl redescopăr pe Emil Brumaru: „Eram la mare tebecişti, atât de graşi, atât de trişti/ Şi stăm la bar nebând, fumând/ În pielea albă tatuând durerile/ Şi apoi plângând / De ce exist?". „Copilăria este cadoul ce ni-l face viaţa pentru ce vom avea de îndurat. Mi-e dor de tot, de nedeile satelor, unde mâncam colaci sfinţiţi, caltaboşi, sugiuc, turtă dulce şi mai ales îngheţată colorată de la ţigani…" I