În primăvara lui 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat că România şi-a
încheiat plata datoriei şi nu mai este nimănui datoare. Mai mult,
Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea
guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze,
aşadar. Totul având drept scop să ferească ţara, în viitor, de
riscurile pe care cu atâtea sacrificii le-a înfruntat în anii '80,
anii atât de cumpliţi pentru noi toţi, când Ceauşescu, somat de
creditori, a angajat societatea românească în cursa contra-cronometru
de plată a datoriilor. Mi-aduc bine aminte de tonul cu care "Europa
liberă" a comentat, la început, această situaţie: ni se prevedea un
faliment total, falimentul unor neputincioşi, al unor prăpădiţi care
au contractat, cu inconştienţă, datorii peste puterile lor de a le
returna! Iar faptul că paralel cu plata datoriilor se continuau
giganticele investiţii - canale de navigaţie, centrală atomică,
metrou, noul centru civic, hidrocentrale, etc. - părea dovada certă a
nebuniei megalomane a lui Ceauşescu şi a laşităţii noastre că îl
suportăm!
Prin anii '87 - '88, tonul "Europei Libere" a devenit altul: i se
reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea economiei româneşti de
a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi faptul că ne plătim
datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie, zicea alde d-l
Orăscu, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite
creditele primite, ci numai dobânzile. Am constatat astfel, cu mare
uimire, că, în loc să fie apreciată ca un act de corectitudine, plata
datoriilor înfuria anumite persoane sau instituţii, stârnea
comentariile cele mai înveninate.
Ca persoană care am fost crescut în teama de a nu rămâne cuiva dator,
n-am prea înţeles, la început, această ciudată atitudine. Mai apoi,
cugetând oareşicât, am înţeles un adevăr simplu despre cei care
trăiesc din a-i împrumuta pe alţii, despre cei care trăiesc din
câştigul astfel realizat, adică cămătarii: bancherii te împrumută nu
ca să le restitui cât mai repede banii, ci ca să le rămâi la nesfârşit
dator, plătindu-le cu regularitate numai dobânzile.
Drept care mă întreb cu maximă ingenuitate: ce s-ar întâmpla cu
finanţa mondială dacă toate ţările ar proceda cum a procedat România
în primăvara anului 1989? Să ne imaginăm că toţi datornicii şi-ar
plăti datoriile şi ar hotărî, prin lege, să nu mai facă alte datorii!
În ce s-ar transforma sumele imense ce s-ar aduna astfel în depozitele
băncilor dacă nimeni nu va mai apela la bănci, să se împrumute! În ce
altceva decât în mari grămezi de hârtie inutilă?!Cu alte cuvinte,
România devenise, în primăvara anului 1989, o mare primejdie pentru
finanţa mondială, pentru cei dedulciţi la traiul din camătă, trai
nemuncit! Primejdia constând în puterea exemplului, a forţei de
contagiune pe care ar fi putut-o avea "modelul românesc"! Mi-am dat
seama de asta şi din înverşunarea deplasată cu care "Europa liberă" a
comentat momentul eliberării României de povara datoriilor externe.
Nimeni, în Occident nu s-a grăbit să ne felicite. Dimpotrivă! Iar când
Ceauşescu şi-a exprimat dorinţa, dar şi putinţa ca România să iasă pe
piaţa de credite, acordând împrumuturi cu o dobândă mult mai mică
decât cea îndeobşte practicată, pentru a dovedi astfel umanismul
societăţii pe care o reprezenta, mi-am dat seama, cutremurat, că
Nicolae Ceauşescu, săracu', şi-a semnat sentinţa de condamnare la
moarte!
Cred că acest gest, de sfidare şi de demascare a marii finanţe
mondiale, a dus cel mai mult la acea concertare de forţe care au
reuşit, profitând de generozitatea şi puterea de sacrificiu a
tineretului român, nu numai să-1 dea jos pe Ceauşescu de la putere,
dar să-1 şi pedepsească personal, fizic, pentru insolenţa sa.Cu
consecinţa, "firească", a revenirii României, cuminţită, în rândurile
ţărilor îndatorate până la gât marii finanţe, dând astfel putere de
contagiune altui exemplu: cine va mai încerca vreodată, în Europa de
Est sau în Africa, înAmerica Latină sau în Asia să procedeze caNicolae
Ceauşescu, ca el s-o păţească!
Tare aş fi curios să ştiu cât a costat această debarcare a lui
Ceauşescu! KGB-ul, la ale cărui servicii a apelat marea finanţa
mondială, este o instituţie serioasă, care ţine la preţ! La fel şi
celelalte. Mai puţin securitatea română, care, bucşită cum era cu
imbecili la toate nivelurile sale, nu este exclus să-şi fi dat
concursul pe gratis, din. patriotism, convinsă că se pune în slujba
poporului român!
De plătit, fireşte, noi vom plăti costul înlăturării lui Ceauşescu
şi-1 vom plăti înzecit, însutit, înmiit, poate.
Aşa nerod şi troglodit cum ne plăcea nouă să-1 credem pe Ceauşescu,
acesta a înţeles totuşi un lucru pe care noi, mult mai deştepţi cum
ne-a făcut revoluţia, ezităm să-1 recunoaştem, ca să nu ne facem de
rîsul lumii. Adică ezităm să-i recunoaştem lui Ceauşescu vreun merit,
cât de neînsemnat. Eu unul i-aş recunoaşte deci lui Ceauşescu şi unele
merite, măcar pe acela de a fi înţeles relaţia strânsă, în lumea de
azi şi de mâine, între suveranitatea naţională şi mărimea datoriei
externe a unui stat. M-am dumirit de aceasta deunăzi, când Parlamentul
nostru a aprobat să ne împrumutăm cu vreo 300 de milioane de dolari şi
nu a tresărit aflând că Fondul Monetar Internaţional ne va acorda acel
împrumut numai dacă vom respecta nişte indicaţii superioare. Am scăpat
de dracu', şi am dat peste ta-su! Aşa se face că am scos şi o
Constituţie în care se afirmă principiul sacrosanct al suveranităţii
naţionale, dar am legat această suveranitate numai de inviolabilitatea
hotarelor, care interzice armatelor străine să calce pământul sfînt al
Patriei. Chiar nu au înţeles parlamentarii noştri din Constituantă că
agresiunea militară a încetat să mai fie la modă? Că este un procedeu
tot mai primitiv pentru sensibilitatea omului modern, tot mai desuet
şi mai ineficient? Mult mai curată se dovedeşte a fi agresiunea
financiară, arma cea mai subtilă şi mai productivă la acest sfârşit de
mileniu! Lumea s-a deşteptat, s-a săturat de violenţă, de sânge! De
generali şi colonei! Drept care, în locul acestora şi în acelaşi scop,
pământul este bântuit în lung şi în lat de experţii financiari ai
Fondului Monetar Internaţional, ai Băncii Mondiale pentru, sanchi!
Dezvoltare, şi alte "agenturi"! Asta, fireşte, după ce prin diverse
mijloace, inclusiv propulsarea de agenţi ai marii Finanţe în fotolii
ministeriale ori prezidenţiale, ţara vizată este adusă în situaţia de
a cere ea însăşi, cu căciula în mână, împrumuturi şi investitori. (La
drept vorbind, ce este investiţia străină altceva decât un împrumut pe
care te obligi să nu-l mai returnezi, ci doar să-i plăteşti
creditorului dobânzile?) Astfel că suveranitatea noastră naţională, de
care se umflă-n piept Constituţia română încă de la primele rânduri,
în curând va fi, cu concursul senin al Parlamentului României, numai
vorbe în vânt! Va fi cel mai trist neadevăr din câte neadevăruri
cuprinde Constituţia României, săraca!
Căci s-a ajuns la o situaţie paradoxală şi extrem de primejdioasă
pentru un viitor românesc al copiilor noştri: deşi noi, în România, ne
îndreptăm spre o economie de piaţă, deşi ne privatizăm care mai de
care, grăbindu-ne să lichidăm proprietatea şi economia de stat,
datoria externă care se acumulează în această perioadă de privatizare
nu are şi ea un caracter privat, ci este o datorie de stat, a ţării, a
poporului român!
Cum şi când se va achita de aceste datorii statul român, de vreme ce
rolul şi puterea sa în economia noastră urmează să se diminueze în mod
sistematic şi programat'? Cine a programat această cacealma a
privatizării în folosul oricui, numai în folosul ţării nu?!
Sigur, vor sări câţiva deştepţi să ne aducă aminte că şi guvernul
S.U.A., statul american, deci poporul american, are câteva sute de
miliarde de dolari datorii faţă de aceeaşi finanţă mondială, faţă de
aceleaşi bănci la care suntem şi noi, din nou, datori! Dar, vor uita
acei deştepţi să ne precizeze, neştiutori cum suntem, că acele bănci
sunt bănci americane, occidentale, interesele lor - ale băncilor şi
ale statului american fiind foarte coincidente! Nu am nimic împotrivă
să se îndatoreze statul român la Banca Naţională a României sau la
Banca Dacia Felix! Să se îndatoreze la mine şi să-i pun eu condiţiile
în care accept să-l creditez!
Fireşte, Ceauşescu trebuia dat jos! Şi încă cu mult înainte de
decembrie 1989! Şi cel mai bine era dacă s-ar fi dat singur la o
parte! Din păcate, aşa cum s-au petrecut lucrurile, de dispariţia lui
Ceauşescu nu a ajuns să profite poporul român, aşa cum era firesc,
adică să profite cei ce au suferit de pe urma lui Ceauşescu, ci au
ajuns să profite duşmanii neamului românesc, aceiaşi care profitaseră
şi în anii grei când, prin corvoadă naţională, le-am plătit îndoit şi
întreit creditele cu care ne-au momit şi ne-au pricopsit în anii
'70!Acum, când, scăpaţi de datorii, se cuvenea să trăim şi noi ca
oamenii, ne-am trezit iar cu ei pe cap, cu aceiaşi binevoitori, veniţi
să ne dicteze cum să se facă reforma! Această turnură tragică a
lucrurilor de după 22 decembrie 1989, ora 12, a fost posibilă prin
acţiunea criminală, repet: acţiunea criminală a unor persoane ce pot
fi nominal identificate! Scopul principal al acestora a fost, în modul
cel mai clar, să aducă din nou România în rândurile ţărilor îndatorate
la finanţa mondială. Adică scopul urmărit şi, în parte, deja atins, a
fost pierderea suveranităţii naţionale româneşti. Au azmuţit asupra
noastră o mână de exaltaţi maghiari sau secui şi noi am crezut că
aceştia sunt cei ce atentează la suveranitatea naţională a românilor.
Din nefericire savanţii care au gândit Constituţia României nu au fost
nici ei mai deştepţi, astfel că nu şi-au pus problema suveranităţii
naţionale decât în termenii constituţiilor din secolul al XIX-lea,
făcând din Constituţia noastră un corect compendiu al acestor texte.
Nici un semn din partea acestor autori că ar fi înţeles adevăratele
primejdii, de azi şi de mâine cu care se confruntă Ţara . Acesta fiind
unul din motivele pentru care am votat împotriva acestei constituţii.
Ion Coja
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu