socio-temperatura

Vintilă Mihăilescu
• S-a născut la 23 mai 1951.
• A absolvit Facultatea de Psihologie a Universităţii Bucureşti (1974).
• Cercetător al Centrului de Antropologie al Academiei Române (1979-1991).
• Este specializat în etnopsihologie, identitate şi etnicitate, studiul
comunităţilor.
• Profesor universitar la Facultatea de Sociologie şi Psihologie a Universităţii
Bucureşti şi la SNSPA.
• A fost director general al Muzeului Ţăranului Român.
• Decorat de preşedintele României pentru serviciile aduse culturii române
(2006).
Criza economică aduce agitaţie şi nelinişti peste tot în lume. Nu vi se pare
însă că în România criza morală amplifică această stare de lucruri?
Vintilă Mihăilescu: Într-un fel, criza noastră a început în 1990. Desigur, ceea
ce se întâmplă acum nu ţine de noi, dar nu face altceva decât să amplifice o
stare mult mai veche. Putem vorbi, într-un sens foarte larg, despre o criză
morală şi chiar despre una identitară. Asta în măsura în care, din anii `90
încoace, ne-am lepădat de o imagine de sine şi ne-am aruncat spre altceva. Am
crezut că ne aruncăm spre mai bine, spre mai frumos, spre cum trebuie. Repetăm
la nesfârşit sintagma „Să facem şi noi ca-n ţările civilizate!", dar nu prea
ştim cum vine asta. Drept pentru care suntem în căutarea acestei noi stări.

Oare nu idealizăm Occidentul, cu toate bunele practici pe care le găsim acolo?
Cred că suntem încă în post-comunism. Referinţa la comunism este încă
pertinentă. Suntem într-o continuă admiraţie faţă de tot ceea ce este „de
dincolo", aşa cum se întâmpla şi înainte de 1989. Atunci nu ştiam decât că
„dincolo" este mai bine şi, într-adevăr, era mai bine. Dar era o imagine
generică la care aspiram şi cu asta basta. Acum avem posibilitatea să coborâm cu
picioarele pe pământ şi să vedem că lucrurile sunt ceva mai nuanţate.
Expresia acestei stări sunt şi datele din sondajele efectuate înainte de
integrare. Acestea arătau că România este cea mai proeuropeană dintre statele
europene. Motoarele UE, Franţa şi Germania, păreau eurosceptice în comparaţie cu
noi. În prezent acest entuziasm a mai scăzut, am început să revenim cu
picioarele pe pământ, dar referinţa aceasta la civilizaţie rămâne. Acesta este
un complex de creştere al României de când s-a născut ea. Suntem adolescentul
care aspiră să ajungă şi el ca mama şi ca tata, dar care încă nu poate. Încă nu
suntem mari.
Nu este un complex nejustificat dacă luăm ca reper lumea satului de odinioară?
Acolo erau valori pe care le regăsim în toată „lumea civilizată"...
În termeni raţionali, complexele sunt nejustificate, însă ele sunt inconştiente.
Este exact cum i-ai spune adolescentului: „Stai cuminte că o să te faci şi tu
mare şi o să vezi că lucrurile se rezolvă!" În momentul acela, adolescentul nu
se linişteşte. Suntem încă o societate adolescentină. În ceea ce priveşte
valorile din lumea satului, avem un soi de nostalgie amestecată cu amnezie. Am
spus-o de multe ori şi mi-am atras înjurături: ţăranul a murit. Este o formulă
metaforică, dar care se referă la un fapt evident pentru oricine. Sunt sate în
care peste două treimi din populaţia tânără lucrază deja în străinătate. În
timpul comunismului, populaţia tânără lucra în oraşe, în industrie. Prin ce sunt
aceştia ţărani? Schimbarea acestei societăţi s-a încheiat oficial la 1 ianuarie
2007. Sigur că, procesele istorice nu încep şi nu se termină la date fixe, dar
pentru noi acest moment poate fi considerat încheierea societăţii ţărăneşti.
Acum suntem ceea ce îmi place mie să numesc societate post-ţărănească. Am fost,
până foarte de curând, cea mai vastă societate rurală din Europa, or această
moştenire este foarte importantă. Nu ştim cum să procedăm cu această moştenire.
Iarăşi apar complexele aproape freudiene: a murit tata, Dumnezeu să-l
odihnească!, îi facem pomenirile cuvenite, dar viaţa merge mai departe. Ei, nu!
N-a murit! Dacă spui că a murit, devii duşmanul meu personal. Asta este o
modalitate de a pasa toată responsabilitatea pe trecut. Problema este cum faci
ca totul să meargă mai departe, dând omagiul cuvenit trecutului, dar luându-ţi
şi toată responsabilitatea prezentului. Aruncăm toată responsabilitatea pe
ţărani, cei care ar fi trebuit să se preocupe de păstrarea tradiţiilor, a
caselor etc.
Acum suntem ceea ce îmi place mie să numesc societate post-ţărănească.
În Maramureş încă se mai păstrează tradiţiile. E un caz singular?
Nu, e o iluzie a noastră. Lucrurile sunt total diferite şi am să vă dau un
contra-exemplu: eram în Maramureş, pe valea Izei, într-un sat destul de izolat,
alături de prieteni. Am tras la o casă unde seara ne-au dat, printre altele,
turtă „ca la noi în Maramureş". Asta se numeşte „marketing al tradiţiilor".
Semnificaţia gestului gazdelor a devenit cu totul alta din momentul în care a
apărut o piaţă a tradiţiilor. Sună corporatist, dar aşa este. Problema nu e că
există un „marketing al tradiţiilor", ci că acesta poate fi făcut prost. Atunci
cazi în kitsch. Trebuie doar să valorizezi şi să păstrezi ceva din trecut,
pentru că n-ai cum să mănânci numai turtă când s-a inventat pâinea care se poate
cumpăra de la alimentară. Să fim serioşi!
Pâinea te costă doi lei şi o iei în două secunde, turta te costă mai mult şi se
face în jumătate de zi. De ce să faci asta? Doar ca să păstrezi spiritul
comunităţii? Spiritul comunităţii înseamnă un anumit stil de viaţă, iar stilul
de viaţă din care făcea parte turta s-a dus. Au fost zone care, din motive
istorice, au fost primele în a-şi marketiza ceea ce au învăţat că sunt
tradiţiile. Nu putem face abstracţie de faptul că mai toate bisericile de lemn
maramureşene sunt dublate de biserici mai mari, mai înalte, din beton. Dacă vine
turistul, localnicul îl duce, cu mult orgoliu - real, de altfel -, în biserica
din lemn. Dar localnicul se duce în biserica din beton, se roagă acolo şi e
mândru de preotul lui care a făcut-o. Mai sunt puţine comunităţi care nu fac
asta, dar acestea sunt foarte sărace.
Cine va înlocui aceste comunităţi pe cale de dispariţie?
Comunităţi săteşti, în sensul strict al cuvântului, vor mai exista numai în
pungile de sărăcie. Să nu ne iluzionăm din nou! Mai avem impresia că acest
spirit comunitar însemna o mare moralitate şi că acesta a apărut din
împărtăşirea unor valori comune. Nu! Era o nevoie de supravieţuire. Gospodăriile
ţărăneşti nu pot supravieţui individual pentru că muncile sunt atât de multe,
riscurile sunt atât de mari, resursele sunt atât de reduse încât, dacă nu există
întrajutorare, se moare. Baza comunităţii, fiind un motiv de supravieţuire, era
puternic valorizată.
Luaţi exemplul nunţilor, care erau un fel de C.A.R. Aici nu puteai să faci
excepţie pentru că, dacă te încumetai, erai eliminat din comunitate. Aceasta
însemna moarte. Eu vin la nunta ta pentru că şi tu vii la nunta mea, iar amândoi
mergem la nunta vecinului. Aşa se asigura şi pornirea în viaţă a tânărului
cuplu. Deveneai membru al societăţii ţărăneşti atunci când te căsătoreai.
Societatea avea grijă să asigure o egalitate de şanse.
Ce ar trebui să urmărească acum eforturile pentru conservarea tradiţiei, în
viziunea dumneavoastră?
Francezii, de pildă, au început acest lucru cu câteva secole în urmă. Când
vorbim de sat, întotdeauna avem în minte şi oraşul, ca o contrapondere. Oraşele
franceze s-au construit împotriva ţăranilor, a feudalilor. Erau meşteşugarii
autonomi, autonomia citadină, erau înconjuraţi de ziduri pentru a se delimita de
toate soiurile de duşmani, inclusiv de plebea de la ţară. Oraşele româneşti s-au
construit în prelungirea satelor. Bucureştiul este o aglomeraţie de sate.
Recunoaştem în Bucureşti vreo 42 de sate care uneori au fost rase total, alteori
şi-au mai păstrat câte ceva.
Asta este o primă mare diferenţă. A doua diferenţă este că acest proces a
început mult mai devreme în Franţa şi iarăşi trebuie pus într-un context mult
mai larg. Nu se pot salva tradiţiile independent de un mod de viaţă pentru că
atunci devine muzeu. Nimeni nu are tentaţia de a face din propria casă şi din
propriul mod de viaţă un muzeu. Citadinii numesc viaţa ţăranilor tradiţie, însă
pentru cei din urmă este normalitate. Această schimbare a societăţii ţărăneşti -
care a existat în Franţa până după Al Doilea Război Mondial - a dus la apariţia
agricultorilor. Noi facem confuzie între ţărani şi agricultori. A fi ţăran este
un mod de viaţă, a fi agricultor este un mod de producţie.
Gospodăriile ţărăneşti nu pot supravieţui individual pentru că muncile sunt atât
de multe, riscurile sunt atât de mari, resursele sunt atât de reduse încât, dacă
nu există întrajutorare, se moare.
Sunteţi de acord cu teoria potrivit căreia ţăranii dezrădăcinaţi de comunişti şi
aduşi în blocuri au devenit, în timp, mutanţi sociali?
Categoric nu. Această teorie este mult prea nenuanţată. Într-adevăr, ţăranii
erau cât pe aci să fie mutaţi în blocurile construite în vatra satului. Acest
lucru nu s-a întâmplat până la urmă, dar au fost distruse toate centrele
oraşelor mari şi mici. Aici comunismul a făcut ravagii. Dacă în Bucureşti se
vede cum se vede, în oraşe precum Câmpulung, Târgovişte, Vatra Dornei, care erau
mici bijuterii, s-a distrus totul. Evident că industrializarea şi urbanizarea au
creat o dislocare masivă şi aproape genocidară în lumea satului. Dar orice
societate îşi creează anticorpi. Niciodată nu putem privi lucrurile univoc. Din
punct de vedere ideologic, aşa ar fi trebuit să se întâmple: să se creeze
mutantul social care să se numească „omul nou".
Nu cumva vedem abia astăzi „omul nou" - în trafic, în mijloacele de transport,
la ghişeele instituţiilor?
Da, dar nu „omul nou" gândit de comunişti. Este altceva...
Nu sunt ei rezultatul acţiunii comuniştilor? Nu sunt aceşti oameni necivilizaţi
urmaşii celor dezrădăcinaţi din satele lor?
Nu cred. Anticorpii au funcţionat şi au fost ceea ce se poate numi gospodăria
difuză. Adică o parte a gospodăriei, formată din tineri, era trimisă forţat şi
neforţat la oraş. Acolo aveau o slujbă sigură, o casă la bloc, acestea însemnând
un pas înainte, nu unul înapoi. Ceea ce se întâmpla însă era că între „partea
mobilă" a gospodăriei, care pleca la oraş, şi partea fixă, stabilă, care rămânea
la sat s-au întărit relaţiile. Asta s-a văzut în anii `80 când sărăcia era mare.
Atunci, dacă n-aveai rude la sat trebuia să ţi le cumperi pentru că altfel
mureai de foame. S-au creat reţele de supravieţuire care aveau şi elementul de
moralitate - eu îţi dau ce am eu de la oraş, tu îmi dai ce ai tu de la sat.
Într-un mod paradoxal, asta a reîntărit satul şi familia. Comunismul nu este
vinovat de toate relele. Bădăranul, mitocanul despre care vorbim este produsul
contextului actual.
N-are rădăcini mai adânci?
Sigur, totul are rădăcini în trecut, dar aceste rădăcini nu pot explica orice.
În momentul în care dăm vina pe comunism, ne exonerăm de orice fel de
responsabilitate. Asta este foarte periculos! Apare un soi de determinism
cultural care merge mai departe: „Asta e! Suntem mioritici!"
Apare un fel de resemnare...
Da, deşi „Mioriţa" nu vorbeşte despre resemnare. Psihologia potrivit căreia
„Aşa-i românul!" pe mine mă oripilează pentru că este o reacţie infantilă -
„Părinţii sunt de vină!".
De aceea v-am şi întrebat la început dacă nu exagerăm în privinţa calităţilor pe
care le atribuim occidentalilor în comparaţie cu noi...
Categoric că da! Culmea este că nu vrem să fim ca părinţii noştri, dar vrem să
fim ca părinţii lor. Aici apare o tensiune greu de stăpânit pentru că de
moştenit îi moştenim pe părinţii noştri, nu pe ai lor. Este un fel de
duplicitate - nu i-aş spune schizofrenie. Această duplicitate se traduce chiar
în modul în care folosim termenul „ţăran" - „Fir-ai al naibii de ţăran!" sau
„Ţăranul nostru este ăl mai bun!" Ambele sunt forme de idealizare - nu este nici
cel mai rău, nu este nici cel mai bun. Nu avem maturitatea să ne raportăm
obiectiv, detaşat şi constructiv la propriul nostru trecut.
Concluzionând, al cui produs este mitocanul de azi, în viziunea dumneavoastră?
Da, este produsul contextului. Şi să vă spun de ce - pentru a fi mai clar,
pentru a nu ne încurca în concepte. Dacă urmăreşti mitocanul în călătoriile
sale, în Elveţia va fi aproape civilizat. Cred că asta ni s-a întâmplat tuturor
- să vedem oameni care în Bucureşti ar scuipa seminţe pe stradă şi ar înjura în
trafic şi care se stăpânesc dacă sunt în alt context. Sigur că nu se întâmplă o
minune, că nu doar simpla trecere a graniţei schimbă caractere, dar nu este un
comportament definitoriu pentru naţia noastră.
Contextul civilizează...
Da, îmi pare rău, dar mi se întâmplă adesea în trafic să trag nişte înjurături
pe care dacă le-ar fi auzit mama mea m-ar fi dezmoştenit şi cu care nu sunt
obişnuit. După aceea mă ruşinez eu singur, dar le trag.
E o formă de supravieţuire psihică...
Da, şi de reacţie la contextul de moment. Deci ne agresăm reciproc şi creăm o
spirală a răului care nu poate fi pusă doar pe seama comunismului. Comunismul
ne-a infantilizat, ne-a lăsat fără repere, drept pentru care ne este mult mai
greu acum să ni le regăsim. Dar nu din cauza lui Ceauşescu înjurăm noi în
trafic.
Paradoxal, străinii care vin în România se adaptează uşor felului nostru de a
fi...
Categoric că da. Am avut un proiect cu manageri străini care, spre surprinderea
mea, la strategiile pe care le aplicau în România recunoşteam „strategiile"
româneşti - cu ţeapa, cu chiulul etc. Deveneau „români" foarte rapid... Nu
pentru că aşa le este firea, dar din motive de supravieţuire, de adaptare.
Comunismul nu este vinovat de toate relele.
Nu avem maturitatea să ne raportăm obiectiv, detaşat şi constructiv la propriul
nostru trecut.
Mi se întâmplă adesea în trafic să trag nişte înjurături pe care dacă le-ar fi
auzit mama mea m-ar fi dezmoştenit şi cu care nu sunt obişnuit.

Cum vă găsiţi studenţii, astăzi?
La ştiinţele sociale, antropoligie în speţă, vin în continuare destul de mulţi,
dar numitorul comun este defularea. Adică vin foarte mulţi corporatişti, oameni
din ONG-uri care n-au nicio treabă - şi nici nu o să aibă - cu această ştiinţă.
De fapt, ei vin pentru o gură de aer...
Sunt oameni la a doua facultate?
Da. Aceste rele sociale despre care vorbim mereu sunt resimţite de foarte multă
lume. Există o masă critică de frustrare, însă nu există canale de defulare.
Aici este marea problemă - fiecare şi le caută pe ale lui, individual şi nu se
canalizează într-o direcţie această nevoie de curăţire. Aici intervine rolul
statului, al mass-media, al educaţiei, al instituţiilor sociale care se ocupă
prin definiţie de aşa ceva.
Poate aici este şi rolul intelectualităţii...
Sigur că da. În zona aceasta a Europei, intelectualul a avut tentaţia de a intra
în politică, de a fi lider de opinie măcar, dacă nu constructor de ţară. Dacă ne
uităm la istoria noastră vom vedea că în fruntea ţării au fost mulţi
intelectuali iluştri, de la Maiorescu la Iorga. Este ceea ce se cheamă, dacă ne
gândim puţin, elitele naţionale, într-un sens foarte birocratic. Un stat tânăr
trebuia să funcţioneze cu o categorie de intelectuali etatişti, întrucât nu
putea funcţiona cu boierii - şi nici nu se dorea asta. Doar că s-a construit o
categorie mult mai largă decât era nevoie şi aproape exclusiv filologică. Sunt
nişte date, pe care nu ştiu de ce nimeni nu le ia în considerare, publicate în
Enciclopedia lui Gusti din 1938 şi care arată un lucru foarte simplu: în
perioada interbelică raportul dintre absolvenţii de şcoli teoretice şi cei de
şcoli practice era de 0,2 - 0,3. În Bulgaria era 2,4 - 2,7. Iertaţi-mă, dar
vorbim de ordin de mărime! Erau de zeci de ori mai puţini practicieni decât
teoreticieni pe durata noastră de maximă înflorire - perioada interbelică. Nu am
nimic cu filologii, cu istoricii, dar ei nu au cum să ţină locul inginerilor...
Adică „intelectualităţii tehnice", aşa cum se spunea odinioară...
Da, dar după aceea s-a trecut în extrema cealaltă şi ştim poveştile cu inginerul
care e intelectual, dar care nu ştie să se exprime. Aceea nu era o
intelectualitate, era un produs pe bandă rulantă. Revenind, intelectualitatea
românească a considerat că are un rol important în luminarea şi în conducerea
naţiei - deci s-a băgat în politica în care nu se pricepea. În al doilea rând,
nu a avut acces la mecanismele economice, de supravieţuire, de viaţă socială
curentă. Intelectualitatea românească a fost interesată de idei şi valori, dar
ideile stau şi ele pe ceva, nu pică din cer.
Intelectualitatea a făcut şi anumite compromisuri, girând anumite persoane
publice care ulterior au dezamăgit prin prestaţiile lor...
Tot ce am spus până acum era o introducere pentru această idee. Categoric, toţi
intelectualii noştri au făcut acest lucru. Din punctul meu de vedere, nu prea
avem intelectualitate - asta ca să fiu foarte politicos. Din punct de vedere
moral, intelectual este persoana care exersează raţiunea critică. Intelectualul
nu-i face servicii lui X, nu luptă pentru o cauză. Menirea lui este de „Gică
Contra", în sensul cartezian al cuvântului, de critică socială.
De om care îşi pune întrebări...
De om care îşi pune întrebări pe domeniul său de competenţă. Intelectualul
trebuie să aibă tot timpul o judecată critică asupra societăţii. Nu este cel
care trage concluziile şi le pune în practică. Asta este altă profesie şi se
cheamă politică. Acum ajungem la problema cea mai gravă care îmbracă şi
intelectualitatea - la noi totul este politic. Intelectualul se dizolvă în
această masă politică. Dacă totul este politică atunci nimic nu mai este
politic.
Intelectualul trebuie să aibă tot timpul o judecată critică asupra societăţii.
S-a tot spus că poporul român parcurge un ciclu de regenerare după ce i s-a
întâmplat în ultimele zeci de ani. Când se încheie un asemena ciclu de
regenerare?
S-a mai întâmplat şi în alte părţi. La scară istorică sigur că se poate spune că
este nevoie de trei generaţii, de pildă. Dar problema este de ritm - adică faci
această trecere în doi paşi sau în patru paşi. La scară istorică nu contează,
dar noi trăim acum şi contează dacă această regenerare se produce în trei sau în
30 de ani. Dacă în ultimele două decenii nu s-a făcut nimic pentru a se accelera
acest ciclu, firesc, el a fost încetinit. Ideea este să nu aşteptăm pasivi să
ieşim din asta. Noi facem şi o grămadă de lucruri care ne scufundă.
Mă întorc la chestiunea legată de ţărănime - toate ţările au pregătit din vreme
transformarea acesteia. Noi nu am făcut absolut nimic. Amintiţi-vă că pe 1
ianuarie 2007 sărbătoream aderarea la UE, iar pe 2 sau 3 ianuarie a fost prima
criză a brânzei. Atunci au aflat şi ciobanii că s-a terminat cu brânza lor. Ei
întrebau de ce nu li s-a spus până atunci şi li se răspundea că trebuiau să
ştie, ce, n-aveau internet?! La stână nu e internet şi de aceea există stat,
oricât ar fi el de minimal, pentru a pregăti şi facilita mari schimbări sociale.
Statul român nu este în prezent nici minimal, nici social...
Nu e nimic! Aş opta pentru un stat minimal, dar asta nu înseamnă un stat slab.
Al nostru, cu cât ţipă mai tare că e puternic, cu atât este mai slab. Un stat
minimal nu înseamnă un stat dezimplicat.
Privind profilul psihologic al românilor, putem avea un stat social?
Pe moment, nu, pentru că un stat social, în sensul real al cuvântului, trebuie
să fie suficient de bogat ca să-şi permită acest lux.
Ce tip de stat ar fi mai potrivit pentru noi, în opinia dumneavoastră?
Un stat minimal funcţional poate fi şi un stat social. Lucrurile nu sunt
contradictorii, dar sunt puse ca fiind contradictorii - ori neoliberalism, ori
neosocialism! Nu! Toate statele civilizate încearcă, fiecare în felul său,
combinaţii între cele două tipuri de state. Orice extremă este păguboasă.
Politica este arta compromisului, a combinaţiei între variante.
Putem vorbi în România despre politică, în adevăratul sens al cuvântului?
Răspunsul meu categoric este nu. Politica este o profesie, iar noi nu avem decât
doi, trei profesionişti. De pildă, Iliescu şi Băsescu sunt profesionişti. Din
păcate, şi unul, şi celălalt sunt pe cont propriu, nu spre binele naţiunii.
Uitându-vă la cei care le urmează, ce concluzie trageţi?
Este o escaladare a incompetenţei în toată societate românească. Ideea de
specialist a dispărut, mai ales în politică. În politică poate fi oricine - poţi
avea patru clase şi poţi fi politician de succes. Asta văd şi la studenţii
noştri de la ştiinţe politice. Dacă-i întrebi despre idealuri, îţi trag un
Becali de nu te vezi...
Aţi întâlnit astfel de cazuri în rândurile studenţilor dumneavoastră?
Cum să nu!? Vanghelie, Becali... Sigur, după aceea râd în particular, dar îi
admiră pentru că sunt oameni de succes. În momentul în care este suprimat orice
criteriu de competenţă, ceea ce se întâmplă la scară generală este o legitimare
reciprocă a incompetenţei - după cum spune un coleg de-al meu. Adică eu îţi spun
ţie că eşti competent, tu îmi spui mie şi asta înseamnă că amândoi suntem
competenţi. Adică ne legitimăm, eventual printr-un joc care trece prin media.
Dacă ne înjurăm suficient de agresiv - că altfel nu se poate! - înseamnă că
suntem specialişti. În condiţiile acestea despre ce politică să vorbim?
Noii lideri ai partidelor sunt şi ei captivi acestui joc al incompetenţei?
Aici aş fi puţintel mai nuanţat. Impresia mea - atenţie!, subliniez „impresia" -
actualii lideri ai partidelor importante sunt mult mai competenţi. Ei ar putea
face parte dintr-o viitoare elită politică. Însă ei sunt atât de prinşi în
jocurile existente încât, din motive de oportunitate, joacă acelaşi joc. Şi
atunci ajungem la vechea vorbă „Fiecare pasăre pe limba ei piere!" S-ar putea să
piară şi ei, înghiţiţi de acest joc pe care îl joacă pentru a ieşi din el. Este
o problemă de masă critică, aşa cum se întâmplă cu prilejul lansării unei
rachete - cel mai greu e primul kilometru, că după aceea se duce. Când şi cum se
va forma această masă critică pentru a ieşi din acest joc politicianist, nu
ştiu.
Politica este o profesie, iar noi nu avem decât doi, trei profesionişti. De
pildă, Iliescu şi Băsescu sunt profesionişti. Din păcate, şi unul, şi celălalt
sunt pe cont propriu.
Foarte mulţi tineri părăsesc România...
Aici viziunea mea este catastrofistă. Când nu se va mai putea, se va forma din
nou o masă critică pentru schimbare. Reproduc frecvent formularea lui Mircea
Vulcănescu - „La români se poate atunci când nu se mai poate". Sună a fatalism,
dar are şi nişte baze economice. Sunt economişti care au ca teorie falimentul
societăţii, pentru a putea apoi să reconstruiască. La cum suntem acum, cred că
doar atunci când vom ajunge la fundul sacului - dacă nu explodează mămăliga prea
tare - vom putea ieşi la liman. Şi asta se apropie!
Cât de aproape de fundul sacului credeţi că suntem?
Criza financiară e mondială, criza economică de abia a început la noi, criza
socială - atenţie! - încă n-a început.
Prin urmare, traversăm o criză profundă de mentalitate, mai degrabă decât o
criză economică...
Aceste două crize sunt legate. Succesiunea este criză financiară, economică şi
socială. Cea socială vine atunci când efectele celorlalte crize încep să fie
simţite în casa mea, în buzunarul meu, în viaţa mea personală. Acest lucru se
întâmplă de abia acum sau de abia acum se întâmplă cu adevărat. Până acum s-au
văzut doar norii de furtună şi nişte fulgere la orizont. Aici este greu de dat
un pronostic pentru că în momentul în care exasperezi un individ nu ştii cum va
reacţiona, dar în momentul în care exasperezi 22 de milioane de indivizi, cel
care susţine că spune exact cum se vor comporta cele 22 de milioane, minte.
Dintre cele 22 de milioane de români, mulţi iau în calcul „evadarea" în
Occident...
După dezindustrializare şi trimiterea la ţară a celor care aveau un petic de
pământ, s-a mai spart un „dig" şi mulţi au plecat în străinătate. Nu avem niciun
fel de strategie pe termen mediu şi lung - ce facem cu aceşti oameni? Sigur că
românii care simt venind această criză găsesc soluţia fugii din calea „apelor
furioase".
Credeţi că se vor întoarce în ţară după ce va trece această etapă?
Unii da... Sunt cel puţin două categorii de motive pentru care o vor face: nici
acolo viaţa nu-i aşa de uşoară - în toate ţările Europei măsurile împotriva
imigraţiei sunt din ce în ce mai puternice - iar pe de altă parte vorbim de o
populaţie care este preponderent rurală. Acest tip de populaţie are încă acest
joc al legitimării între vecini. Printre străini, eu rămân un străin - am nevoia
de a arăta cuiva că am reuşit. „Dincolo" nu pot să o arăt decât mamei,
vecinilor, colegilor şi atunci mă întorc în satul meu, măcar să vadă că am
reuşit - să fac o casă şi câteva gesturi simbolice.
Cum va arăta România anului 2020?
O să râdeţi, dar dacă ar fi să-mi exersez imaginaţia, aş spune că mai bine decât
acum. Dacă o societate tânără, adolescentă, are dezavantajul turbulenţelor
permanente, are şi avantajul tinereţii şi creativităţii - posibilitatea de
regenerare foarte rapidă. Gândiţi-vă la perioada interbelică, la care facem tot
timpul referire: şi atunci erau turbulenţe, chiar mult mai mari, dar în decurs
de vreo 10-15 ani de relativă linişte a fost o înflorire extraordinară. Un tânăr
se mobilizează mult mai rapid şi trece mult mai rapid de la o cale la alta.
Într-o societate precum cea britanică, care este bătrână şi are standardele ei,
există nişte traiectorii pe secole. Ideea la noi este să înţeleagă şi clasa
politică faptul că, dacă nu se schimbă rapid ceva, moare împreună cu ţara. Clasa
politică va muri chiar înaintea ţării dacă nu conştientizează odată ce se
întâmplă.
La cum suntem acum, cred că doar atunci când vom ajunge la fundul sacului - dacă
nu explodează mămăliga prea tare - vom putea ieşi la liman. Şi asta se apropie!