Meditati

„Statul este acea bandă de tâlhari care a avut succes” - spunea demult Fericitul Augustin. Definiţia rămâne şi astăzi perfect valabilă pentru statul român. Două decenii de jecmăneală ce au urmat altor decenii de despuieri. Dar parcă niciodată, ca în ultimii cinci ani, ţara nu a avut parte de o conducere atât de prădalnică.

Cincinalul spolierii, în care jaful şi incompetenţa s-au amestecat alcătuind un exploziv devastator cu care s-au detonat şi ultimii piloni pe care se mai sprijinea statul naţional, a ruinat învăţământul, sănătatea şi cultura. Acestea, asemenea altora, sunt gata a se face praf şi pulbere desăvârşind planul dezastrului. Tot ce e mai valoros, uman şi profesional, ia calea pribegiei, lăsând mediocritatea şi impostura să se lăţească şi mai mult în voia lor. Cel mai mare exod pe care l-a trăit vreodată România, începutul sfârşitului unei naţiuni.

Cum de a fost posibil ca statul să intre pe mâna unor batjocoritori? Ce curenţi de convecţie au ascensionat la putere pleava din subsolurile societăţii? De ce oamenilor de stat veritabili li s-au substituit şmecheraşii de partid, briganzii cu suflet de violator? Un răspuns parţial ar fi că nu meritocraţia a fost mecanismul funcţional, ci securistocraţia, în varianta ei păguboasă şi pusă pe căpătuit. Mai precis, acea parte care a înţeles repede că şi domeniul ei de activitate s-a globalizat şi, în aşteptarea ordinelor de afară, cel mai bun lucru e să faci bani având la dispoziţie informaţia şi toate instrumentele de putere. Existenţa lor nu a fost şi nici nu este o fatalitate, ci doar expresia perversiunii cu care ne-am aşezat sub vremuri spre a fi posedaţi. În plus, talentul morbid cu care repetăm aceleaşi greşeli electorale îi face să se reincarneze mereu, mai diabolici.

Gena noastră, atrofiată în componenta de atitudine şi de revoltă, ne conservă călduţ calitatea de fini observatori şi comentatori ai propriilor căderi. Doar constatăm că preşedintele este o caricatură iar prim-ministrul o marionetă stupidă, că guvernarea a ajuns o mascaradă sinistră în care poporul e din nou subiect de experiment social nereuşit. Luându-le minţile, poftele lor au biruit, despuire şi siluire le sunt faptele. Iar noi ne lamentăm, încăierându-ne unii împotriva celorlaţi. Ştim că toate acestea constituie expresia unei singure voinţe distructive, a vocaţiei de demolator a lui Traian Băsescu care este produsul securistic cel mai performant dintre toţi cei care au primit misiunea să joace în politică. Performanţa, în cazul de faţă, măsurându-se în cinism şi minciună, în lipsa de scrupule, în obsesia pentru putere, puterea de a negocia orice vânzare de ţară. Iar noi, complăcându-ne în mizerie, ne văicărim cu jumătate de gură, iar cu cealaltă spunem „se poate şi mai rău”. Conştientizăm că am fost condamnaţi pe nedrept, dar ne bucurăm tâmp că sentinţa este vremelnic amânată. În acest caz, virilitatea rămâne, eventual, o calitate individuală.

Idealul a ajuns doar o parte a trecutului nostru. Proiectul naţional a fost atomizat în milioane de surogate care se rezumă cel mai adesea la instinctul de supravieţuire. Dezmoştenirea de năzuinţe a transformat cetăţeanul într-un consumator asistat. Patriotul a devenit un clovn - batjocura societăţii civile. Filozoful, un propagandist bine plătit. Naufragiul speranţelor, al visurilor simple şi chiar al iluziilor a ucis pofta de a mai visa. Se mai poate visa doar în exil: nostalgii de dezrădăcinaţi amestecate cu calculul dobânzilor la credite. Orice e legat de un viitor posibil în interiorul graniţelor a devenit o himeră. Aspiraţiile colective - cadavre pe care politicienii fac lecţii publice de disecţie. Ambiţiile locale - paparude puse pe apele revărsate. Cetăţenia română - un chip mutilat de care ne ruşinăm, ştiind că avem motive, dar ştiind la fel de bine că nu avem de ce, iar asta ne umple o dată în plus de neputinţă. Coşmarul e noapte prelungită-n zi.

Pierzând putinţa de a mai modela istoria, am pierdut şi capacitatea de a o mai înţelege, intrând într-o epocă a confuziei totale: binele cu răul, frumosul cu urâtul, sinuciderea lentă cu viaţa amărâtă. Îngerul istoriei noastre zboară cu spatele, întors cu faţa spre trecut. Spre viitor, scapă cine poate. Cel mult, mai dorim să uităm cât mai repede cine am fost, de unde venim, căci încotro ne îndreptăm nu mai contează.

La orizontul comandantului care şi-a distrus nava apare spectrul eşuării. Eşec este un alt nume pentru păcat, păcatul de a-şi fi urât poporul, pentru că Traian Băsescu a trăit umilinţa de a cere voturi şi ovaţii de la cei pe care-i dispreţuia. Criză nu este doar scuza permanentă a guvernantului incompetent şi ticălos. Cuvântul, care vine de la grecescul krisis, înseamnă şi judecată, nu cea de apoi, ci a oamenilor aduşi dincolo de disperare, dincolo de ură. Pentru a-şi salva pielea, Traian Băsescu este capabil de orice, chiar să declare război Mării Negre, conştient fiind că va transforma România într-o ţară ruginită şi descompusă, scufundată în apele întunecate şi reci ale şi mai marelui lac rusesc. Spaima de a nu mai fi la cârmă îl face să sacrifice totul, doar să rămână comandant, fie şi al unei epave.

Printr-o minune, dacă vreun român se va salva de la înec, va avea cine să-l certe că are hainele ude. 

(Valentin Nicolau)