To test your intelligence

How many faces can you find?

If can find 0 – 5 faces – idiot
If can find 6 – 7 faces – stupid
If can find 8 – 9 faces – normal
If can find 10 – 11 – very normal
If can find 12 – 13 faces –genius

N-A MURIT PROVERBUL ROMÂNESC, IATĂ-L PUȚIN SCHIMBAT!

 

 - CA ROMÂNU' NU-I NICI UNU', UNDE-S MULȚI PUTEA FI UNU'!

 

 - FIE PÂINEA CÂT DE REA, TOT ȚI-O FURĂ CINEVA.

 

- CINE NE VIZITEAZĂ NE FACE ONOARE, CINE NU, PLĂCERE.

 

- NE NAȘTEM GOI, UZI ȘI FLĂMÂNZI. DE ABIA DUPĂ ACEEA LUCRURILE SE ÎNRĂUTĂȚESC.

 

- OMUL ÎNȚELEPT ÎȘI FACE VARA SANIE ȘI IARNA O PUNE PE FOC.

 

-CINE FURĂ AZI UN OU ȘI SE LASĂ PRINS… E BOU!!!

 

- PROVERB MARINĂRESC : "IUBEȘTE-ȚI COPILUL CA ȘI CUM AR FI  AL TĂU ".

 

- NICIO FAPTĂ BUNĂ NU SCAPĂ NEPEDEPSITĂ!

 

- CUM ÎȚI AȘTERNI, CUM VINE ALTUL ȘI SE CULCA ÎN LOCUL TĂU.

 


- DACĂ TOTUL A IEȘIT BINE, ÎNSEAMNĂ CĂ AI GREȘIT
 UNDEVA.

 

 

 

​ Dej şi epoca sa: iubirile, limuzinele, restaurantele

​

Anul acesta se împlinesc 5

​5​

de ani de la
începutul derusificării României. În 1962,
trupele sovietice plecaseră din ţară , eram
singurul stat comunist neocupat, iar Gheorghiu-
Dej scăpase de duşmani şi îşi consolidase
puterea.


Gheorghiu-Dej pe plajă la Mamaia - stațiunea
pe care a creat-o după modelul coastei de Est
americane



Un boier comunist
Sursa: Fototeca online a comunismului

Viaţa începuse să se schimbe spectaculos.
Lui Dej îi plăcea să trăiască şi îi lăsa şi pe alţii să
o facă.
Aşa se face că pe străzile Bucureştiului
apăruseră maşinile occidentale, stofele
englezeşti, barurile cu program de striptease,
deschise până dimineaţa, restaurantele erau
pline şi deschise până la 2.30 noaptea. Viaţa se
schimba spectaculos.
După teroare, urma o perioadă de tihnă și trai
bun. Despre această perioadă şi omul care a
patronat-o, am discutat cu Dan Ciachir, un
scriitor ce a făcut o pasiune pentru respectiva
epocă.
"Lui Dej îi plăceau restaurantele încă din tinereţe,
întocmai cum îi plăceau şi regelui Carol al II-lea.
În ocurenţă cu ei, atât mareşalul Antonescu, cât
şi Ceauşescu nu numai că le evitau, dar le
detestau de-a dreptul", povesteşte Dan Ciachir.

Nu gonea clienţii
Dej iubea băutura, în compania prietenilor.
"Bea vin, dar băutura sa preferată era coniacul,
Coniac franţuzesc. Coniacul era şi băutura
preferată a lui Carol al II-lea, la care adăuga -
din aceeaşi familie - Armagnac-ul", spune
Ciachir.
"Restaurantele sale preferate erau 'Pescăruş' şi
'Parcul privighetorilor' din Pădurea Băneasa.
Am avut prilejul să stau pe vremuri de vorbă cu
un şef de sală care i-a servit în anii '50 la
'Pescăruş', separat, atât pe Petru Groza cât şi
pe Dej. De vreo două ori, Dej a venit cu câteva
persoane între care şi Ana Pauker la 'Pescăruş'.
Cel mai adesea îl însoţea fidelul său prieten,
Gheorghe Apostol, şi alte două-trei persoane.
Probabil simţea că dacă se anunţă peste patru-
cinci persoane la o masă nu mai e atmosferă de
restaurant, ci chermeză.
La sfârşitul mesei, povesteşte unul din foştii
secretari ai lui Dej, acesta întreba chiar de două
ori dacă chelnerilor şi picoliţelor le-au fost lăsate
bacşicşurile cuvenite, ceea ce arată că avea
simţul restaurantului. Acest simţ mai reiese şi
din alt aspect: dacă ajungea la 'Pescăruş', sau la
localul din Pădurea Băneasa, nu punea să fie
daţi afară ceilalţi clienţi. Desigur, două-trei mese
erau ocupate de agenţi, dar restul oamenilor din
restaurant erau muşterii autentici.
"În restaurante apăruse Coca Cola (9 lei
cutia), ţigările americane, începuseră să se
importe patru tipuri de Fiat şi multe bunuri
de larg consum, de la stofe englezeşti la
conicac franţuzesc Martell sau cacao
olandeză Zaan."

BOEMA
Viaţa de cârciumă

În timpul dezgheţului, restaurantele reveniseră
la viaţă, istoriseşte interlocutorul meu. "S-a
redeschis Continentalul de pe Calea Victoriei, în
1957, unde era prezent aproape zilnic - până ce
va fi arestat - Păstorel Teodoreanu, implicat în
procesul Noica - Pillat din 1958.
La Continental, de la orele 21, cântau Maria
Tănase şi acordeonistul Fărâmiţă Lambru.
La începutul anilor 1960 cânta la Continental
romanţe Ioana Radu, acompaniată de un pianist
şi de un violonist.
La Cina cânta Gigi Marga. La Casa Centrală a
Armatei (Cercul Militar) solista se numea Mica
Pariziancă şi interpreta bucăţi din repertoriul
solistelor la modă. Trecuse vremea Dorinei
Drăghici, a cărei voce îi plăcea lui Dej, deopotrivă
cu glasul unei tinere basarabence, Angela
Moldovan care părăsise Opera pentru muzica
populară.
La începutul anilor '60, prima solistă de muzică
uşoară era Aida Moga, o femeie de treizeci şi
ceva de ani, elegantă şi cu o voce plăcută şi
elevată.

RELAŢIA CU INTELECTUALII
Vizita lui Dej acasă la George Călinescu

"Dej şi G. Călinescu locuiau, în acelaşi cartier -
Floreasca. Dej, la Vila Lac; Călinescu pe strada
Vlădescu, o stradă strâmtă, străbătută într-un
singur sens de tramvaiul 5", povesteşte Dan
Ciachir. "Când Dej a coborât din Buickul cu care
venise, după ce s-a îmbrăţişat cu gazda, s-a
oprit la icoana Sfântului Gheorghe ucigând
balaurul, încastrată în zidul casei. "Ce icoană
frumoasă!", a exclamat şeful partidului. Întrucât
lui Călinescu exclamaţia i-a sunat în urechi mai
degrabă a reproş, Dej i-a spus: "Dle profesor,
Sfântul Gheorghe este şi patronul meu!" Atunci
Călinescu s-a liniştit." Relaţiile s-au păstrat,
povesteşte Dan Ciachir.
"Poate de aceea, aşa cum a scris istoricul literar
Cornelia Ştefănescu, Gheorghiu-Dej îi trimitea
în fiece an marelui scriitor câte un coş de flori de
Sfântul Gheorghe şi nu de ziua naşterii.
Au răposat amândoi, în martie 1965, la patru
zile unul de altul. Atunci a publicat Arghezi
poezia "Lui Gheorghiţă, mamă"; poezie frumoasă -
am recit-o - şi semn că răposatul se purtase
bine cu el. Oricum, pe Ceauşescu nu l-a regretat
niciun artist sau intelectual autentic şi nici nu
l-a vizitat pe vreunul."

UN OM NORMAL
Dej n-a avut "relaţii" cu Ceauşescu

"Era un muncitor specializat; aproape - sau mai
degrabă - un tehnician. După ce urmează clasele
primare şi trei clase gimnazial - industriale este
angajat în 1922 pe post de tehnician electrician
la Atelierele Galaţi.
Va fi trasferat la Dej - toponim pe care îl va
adăuga ma târziu numelui de familie - din cauza
activităţii ilegale comuniste. Cei 11 ani în care va
fi privat de libertate nu vor face din el un
frustrat. Iubea viaţa. Cât priveşte alegaţia că în
vremea detenţiei, Ceauşescu ar fi fost "fetiţa"
lui Dej, aceasta este o minciună spulberată de
istorici. Recent, doamna Lavinia Betea, în
volumul "Poveşti din Cartierul Primăverii", arăta
că Nicolae Ceauşescu a fost "fetiţa" altui deţinut,
a lui Şmil Marcovici, în vreme ce Gheorghiu-Dej
detesta plăcerile dosnice, prevenindu-i pe
deţinuţii mai tineri să nu recurgă la ele întrucât
se vor căi amarnic. Amintiţi-vă că se căsătorise
de tânăr, avea doi copii, două fete. Ulterior a fost
arestat şi închis, soţia s-a despărţit de el."

O ACTRIŢĂ MARE, O FEMEIE FRUMOASĂ ŞI
INTELIGENTĂ
Elvira Godeanu, iubirea vieţii lui Gheorghiu-
Dej

În timp ce Dej era la închisoare, soţia sa a
divorţat. "Nu s-a recăsătorit, povesteşte Dan
Ciachir. Însă, la începutul anilor '50 era colat,
cum se spunea pe vremuri, cu actriţa Dina
Cocea, fiica scriitorului N.D. Cocea. Ulterior,
până la moarte, are o altă legătură: cu actriţa
Elvira Godeanu. O actriţă mare, o femeie
inteligentă şi totodată plină de feminitate.
Mărturie stă ecranizarea din 1954 a "Scrisorii
pierdute", unde ea deţine rolul lui Zoe."

Ea l-a învăţat să se îmbrace
"Auzeam în copilărie că ea îl învăţase pe Dej să
se îmbrace; stăteau pe el costumele impecabil.
La 60 de ani era corpolent fără să fie gras, sau
obez şi avea o voce plăcută de bariton.
Mi-l amintesc de la un jurnal de actualităţi, în
loja Teatrului Naţional (sala Odeon), luând parte
la premiera piesei Richard al III-lea, cu George
Vraca în rolul principal: într-un costum gris-fer
croit poate de hanganu, ridicat în picioare,
aplauda la sfârşitul piesei. Părea mai degrabă
un domn decât un "tovarăş". Însă în decurs de
câteva luni, atât Dej cât şi marele actor aveau să
treacă în lumea celor drepţi.
Legătura lui Dej cu Elvira Godeanu, deşi nu
apăreau în public împreună, era notorie, se
vorbea despre ea, cred că îl flata... Gândiţi-vă că
Voinea Marinescu, ministrul Sănătăţii de pe
vremea lui Dej, după ce i se sinucisese nevasta
cu arma de vânătoare a soţului, se recăsătorise
cu actriţa Simona Bondoc. "Tel maître, tel valet!...",
conchide Dan Ciachir.


MAREA IUBIRE. Elvira Godeanu, în „Dama cu
camelii"

GHEORGHIU-DEJ A MURIT CREŞTINEŞTE
Patriarhul a venit în pijama să-l împărtăşească

Dan Ciachir povesteşte un momentele
cutremurătoare de la moartea lui Gheorghiu-Dej.
Le-a aflat din gura lui Sorin Moisescu, nepotul
Patriarhului, pe care l-a cunoscut la o agapă la
Mănăstirea Sinaia.
"Am ţinut să-l întreb pe Sorin Moisescu dacă
ştia ceva de la unchiul său despre intenţia lui
Gheorghiu-Dej de a se spovedi şi împărtăşi pe
patul de moarte. Îl auzisem la "Europa liberă" pe
muzicologul George Bălan spunând că, în
durerile sfârşitului, ar fi strigat: "Să vină Marina !"
(numele de familie al Patriarhului Justinian".
Sorin Moisescu mi-a răspuns imediat:
"Gheorghiu-Dej a murit spovedit şi împărtăşit!
Graba a fost însă atât de mare, încât Patriarhul
Justinian (foto stânga), zorit de cei ce veniseră
să-l ducă la căpătâiul lui Dej, a fost nevoit să-şi
pună epitrahilul direct peste pijama şi în felul
acesta s-a urcat în maşină..."
Relaţiile lui Dej cu Justinian Marina erau vechi,
povesteşte Dan Ciachir. Iar faptul că s-au
cunoscut ţine, într-un fel, de minune.
"Patriarhul Justinian este aceeaşi persoană cu
preotul Ion Marina, care l-a ascuns pe Dej în
august 1944, abia evadat din lagărul de la Târgu-
Jiu, acasă la el. Trecuseră peste 20 de ani.
Între timp deveniseră unul, şeful statului,
celălalt, patriarhul ţării, ambii ajungând în
aceste demnităţi în 1948 (amândoi născuţi în
1901).

Minunea defectării maşinii

Ascunderea lui Dej după evadare la părintele
Ion Marina, care în 1948 nu mai era demult
"un preot de ţară", ci parohul bisericii Sfântul
Gheorghe din Rîmnicu Vâlcea, era un fapt de
notorietate publică. Nu se ştie însă un detaliu
fundamental. Evadarea lui Dej, organizată în
noaptea de 8-9 august 1944, nu avea nici o
legătură cu preotul Ion Marina, aflat atunci în
comuna Băbeni.

Cei doi nu s-ar fi întâlnit niciodată dacă maşina
evadaţilor nu s-ar fi defectat în apropierea
locuinţei preotului care avea să-l adăpostească
vreme de câteva zile. Mai trebuie adăugat că
preotul Marina era ţărănist, nicidecum comunist.
Cum mai trebuie adăugat că dacă nu ar fi fost
văduv - soţia i se prăpădise cu vreo zece ani
înainte de evadarea lui Dej - nu putea ajunge
mai mult de protopop, nicidecum episcop şi
patriarh.

 

Daphne Miller, agricultura si sanatate

Georgian wines: older and wiser

by Andrew Jefford

You could call it a great unlearning. Sixty years of technical mastery over raw materials have led, in the view of some wine producers, to a loss of the innate differences with which wine was once synonymous. How, though, to beat a retreat? "Natural" wine (made without additives) and "orange" wine (white wine made like red, by lengthy soaking of skins with juice) have been two of the most radical solutions. Classically trained palates often consider the results grotesque; younger drinkers find them fun. They're now a kind of punk wine – a disconcerting alternative to the mainstream, inspiring two separate London wine shows each spring and even threading their impolite way through the Michelin stars.

Much of the running for this movement has been made in Italy, inspired by the contadini (peasant farmers) who never bothered much with additives anyway, nor saw the point of treating white grapes differently from red. The movement's leaders, though, look further east, to Georgia, which is wine's Jerusalem; tributes and pilgrimages abound. Georgia's winemakers regard this as both gratifying and discomfiting.

Georgia is a land of multiple wine astonishments. Archaeologists are unsure whether wine's birthplace was in southern Anatolia or Transcaucasia; what is beyond doubt, though, is that Georgia is the only country in the world where winemaking methods that were developed up to 8,000 years ago have not only never been abandoned but remain in many ways best practice. Georgia's winemakers are the guardians of wine's oldest traditions, and they're happy that this is now both recognised and respected. The discomfort comes because they have learnt their considerable refinement and subtlety through thousands of vintages; much of this refinement is absent in the hit-and-miss natural-wine noise generated elsewhere.

There are two compelling reasons to seek out Georgian wine. The first is its repertoire of indigenous grape varieties: 525 survive, out of a total thought to have once numbered 1,400 or more. The second is, precisely, those old ways – the chance to taste wines that have been fermented in the buried, wax-lined clay jars the Georgians call qvevri. Both red and white wines can be made in these beautiful, maternally contoured vessels, whose size varies from flask-like to bear-sized. (Human skeletons have been found, in contented repose, within ancient jars.) In essence, red wines made in qvevri don't differ dramatically from "normal" red wines, which also ferment with their skins and pips, and sometimes their stalks too. Red wines made in qvevri, moreover, are often removed from the jars after fermentation for wood ageing, or for returning to a clean qvevri. This too mimics normal red-wine practice.

White wines made in this way, by contrast, are utterly different from conventional white wines. The Georgians call them "golden" rather than "orange", and they spend a full six months with skins and pips, as well as undergoing their entire fermentative cycle in contact with those materials and with the copious yeast deposits the cycle produces. The only external addition is, in most cases, a little sulphur after fermentation. The jars are then sealed and earth-covered for the ageing process. The result is a width, a tannic grip and a textural depth that no conventionally made white wine will ever have. The wines' aromas and flavours are singular too. Their acidity is muted, since they have all been through the acid-softening malolactic fermentation, while contact with the other matter in the jar, especially the yeast deposits, rounds the flavours further. In place of the fresh fruits that so many white wines suggest, these evoke dried fruits, mushrooms, straw, nuts and umami. They have less of an oxidative tang than their colours suggest; indeed, their articulation is often understated and quiet, though orchestral in its allusive range. They are meditative wines, sumptuous and subtle.

Not every Georgian wine, of course, is made in buried clay jars; the majority are made conventionally, and it is in these wines that Georgia's indigenous grape varieties can be appreciated most clearly, at least by palates unused to the thickening intrigue of the qvevri. The country may have a huge patrimony of varieties, but a few stand out for their quality.

The red variety Saperavi is the most commanding. It is deeply coloured (the name means "dye") and no less prodigious in almost every dimension, with astonishing energetic force in the mouth. A great Saperavi is shockingly good: no other words will do. The variety also blends well (with Bordeaux varieties Cabernet and Merlot, for instance) and is ideal for making the semi-sweet reds so popular in Russia. Other Georgian red varieties of note include the lighter Tavkveri and the fresh-flavoured Shavkapito, but Saperavi is the grandee.

There are, by contrast, at least three great indigenous Georgian white varieties. Rkatsiteli is the best known (its planting outside Georgia's borders, in Ukraine, Moldova and Bulgaria, helps to make it the world's fifth most planted white grape variety). Like Chardonnay, its style varies considerably with location and producer intent, but fragrance, vinosity, a crisp balance and a complex allusive repertoire are all possible.

My own favourite among Georgian white varieties is the subtle, hauntingly aromatic Mtsvane, a kind of Caucasian cousin of Rhône whites such as Marsanne, Roussanne or Viognier. Kisi is the third leading white variety, said to be floral and fresh, though the examples I tried were full-bodied and rich.

There are further nuances, as you'd expect from an 8,000-year-old tradition, including regional differences and a series of village "appellations" which imply particular blends of varieties. They all reinforce Georgia's message to the curious, though, which is that wine, great wine, is still more intriguingly diverse and more strangely beautiful than we thought.

---

---

Andrew's Picks

Georgian fine-wine producers:

• Alaverdi Monastery

• Besini

• Khareba

• Maisuradze

• Ch Mukhrani

• Pheasant's Tears

• Vinoterra/Schuchmann

• Wine Man

• Winiveria

Chatting with: Christian Tschida

Winemaker, farmer, vigneron – how do you see your role? Is there an Austrian word or expression that captures the work that you do?

Way more farmer than winemaker.

I spend as little time as possible in the cellar – cold and dark – and as much as possible in nature – green and light.

Tell us about the influence of the Neusiedlersee on your vineyards.

Some say there is some, of course there must be, but could anyone ever see a difference? The lake is always there.

How many hectares do you farm? You have some old vines?

Around 10, and I am very proud to have some vineyards planted in the 60s. The cool thing is that some are double-plantings, that means more freshness and vibrancy and less alcohol in the end – short version.

Which grape varieties are planted in your vineyards?

Riesling, Blaufränkisch, Pinot Blanc, Scheurebe, Cabernet Sauvignon, Grüner Veltliner, Zweigelt, Syrah, Cabernet Franc…

Describe the way your vineyards look. (i.e. are they trim, or do they look wild…?)

Imagine a big botanical garden, and among all these herbs, grasses, flowers, insects, birds and animals…there are vines as well.

There is one vineyard in the middle of the national park – about 200 grey geese are living there during the summer season. Some of them remain throughout the whole year.

(Photo credit: Michael Sager)

Can you talk to us about balance in the vines? Do you use any preparations to keep the vineyard healthy?

I mean it's 2017 and the basics are clear for everyone and I could tell stories about the moon and the stars in the sky but hey, I think it's very easy: the more freestyle the vines can grow, the better balanced they are (and a very nice detail: the same applies to the wines themselves). They (the vines) get just a little help with good compost and some straw to keep moisture in the soil.

Read my book when it is finished, Methode Laissez-Faire by Christian Tschida!

Do you have an emotional relationship with the vines? Is it a calming experience to work in the vineyards?

Oh man, what a question. If you want to know what real life is, start working in the vineyards!

How do you know when the grapes are ready to harvest?

Tasting the grapes, what else my friend?

Please describe how you work in the winery when you get the grapes there.

Again, I taste the grapes, then decide whether to go to bed or not…

Describe the relationship between oak barrels and the wines they carry. Does oak give flavour, does it support the wine, give texture, allow the wine to breathe etc…

We are using Austrian barrels of between 1000-2500 litres. Most of the time I am quite happy with the results.

Do you enjoy drinking your own wines? Do you find it easy to describe how they taste?

What a question – I love them! Describing wine is boring – I prefer to drink it.

After you have made the wines do you emotionally disengage from them?           

The strongest emotion I have is during harvest, and then again at bottling. Then I send them out into the world, and forget them a bit. And then, for example, I taste a Laissez-Faire in a restaurant in Praha and think to myself, it was me, and a very strong emotion floods back.

Do you think that wines possess a quality called "minerality"? If so how would you describe that character?

When I was a kid and drinking champagne with zero dosage, I thought this mouthfeel must be minerality. To be honest, nowadays, I never think about it.

Do you set out to make the same cuvees each year, or do you find that nature has other ideas? How much do you want to experiment and how much simply to adapt to circumstance?

Every harvest we use around 10% of our grapes for new ideas, and if these experiments become very nice, we bottle them separately – one of these is our Brutal. In 2015 it stayed one year on the skins.

BRUUUUTAAAAALLLLL!!!

I believe that you don't generally add sulphur to your wines? Why?

Why? Because I think the last few vintages [the wines] didn't need it anymore.

Whole bunch versus de-stemmed grapes. Discuss!

I prefer versus.

Do you discuss farming and winemaking practices with other vignerons? If so, who do you enjoy sharing experiences with?

I like to have a good time with friends and only some of them are winemakers. And, yes, sometimes if need I talk about farming; But I prefer to talk about life, food, girls, love…quite normal stuff.

Other than your own wines what are you drinking?

I really love one special style of wine – the light fresh and juicy one with vibrancy. It doesn't matter if it's red, white, black, orange, yellow, green, or whatever colour…

Like with people – It doesn't matter what colour.

If you weren't making wine in Burgenland where else would you like to?

Oh no, that question again.

I would love to use my methods to make nice Essencia in Tokaj/Hungary; or some Vin Jaune in Jura; or some dry wines in Catalunya/Spain; some Cabernet Franc in the Loire valley, or Australia; or…?

(Christian with Charlie Mellor. Photo credit: Michael Sager)

Can good wine only arise as a reproducible result of rigorously observed basic rules?

I think my methods show the answer.

Is natural a reasonable word to use when describing wines and a certain type of hands-off winemaking?

Usually yes. These are tricky times – even instant soup is labelled 'natural' or 'organic'. These words are losing their real meaning. I prefer to tell people to trust their own palate. You can feel yourself how natural or not things are.

Il contadino non studiato che sta rivoluzionando l'Agricoltura

Pomodori senz’acqua ne pesticidi: 

questo metodo affascina i biologi

I metodi di Pascal Poot, lontani dall’agricoltura moderna, sono oltreché iperproduttivi anche naturali e poco costosi. Gli scienziati pensano di trovare delle risposte ai cambiamenti climatici.

Qui il terreno è così sassoso e il clima così arido che le querce vecchie di 50 anni sono più piccole di un uomo. All’entrata della fattoria di Pascal Poot, sulle alture di Lodève (Hérault) troneggia un vecchio cartello in cartone: “conservatoria di pomodori”

Ogni estate, i pomodori gialli a pera e altri Neri di Crimea crescono qui in una pazza abbondanza. 

Senza irrigazione malgrado la siccità, senza tutore, senza cure e alcun pesticida ne concimi, le sue migliaia di piante producono fino a 25 kg di pomodori ciascuna.

Il suo segreto? E’ nei semi che Pascal Poot semina davanti a me, con dei gesti che mischiano pazienza e nonchalance. L’inverno sta per terminare nella regione, è venuto il tempo per Lui di affidare i suoi semi alla terra. Sono le prime semine dell’anno

L’uomo ha 52 anni ma sembra senza età. 
Questo figlio di agricoltori che ha lasciato la scuola a 7 anni si dichiara completamente autodidatta.

Ha allevato pecore e coltivato castagneti prima di specializzarsi nelle sementi. Oggi semina su del terriccio, dentro una serra, quindi mette i vasetti su un enorme mucchio di letame fresco, per cui la temperatura nei giorni successivi arriverà a 70 gradi, riscaldando la serra e permettendo la germinazione dei semi.

La tecnica del letto caldo è molto antica. Questo permetteva agli orticoltori del XIX secolo di raccogliere meloni in città dalla fine della primavera. E questo permette a Pascal Poot di far germinare ogni anno migliaia di piante di pomodori, zucchini, peperoni, poi li pianta in piena terra e non se ne occupa più fino alla raccolta.


Mentre semina, Pascal mi spiega i dettagli del suo metodo:

“La maggior parte delle piante che oggi chiamiamo “erbacce” erano piante che si mangiavano nel Medioevo, come l’amaranto o il dente di cane. 

Mi son sempre detto che se loro sono così resistenti è perché nessuno se ne è più occupato da generazioni .

Tutti cercano di coltivare gli ortaggi proteggendoli il più possibile, io invece 

cerco di incoraggiarli a difendersi da soli.

Ho cominciato a piantare pomodori su un terreno pieno di sassi vent’anni fa, e all’epoca non c’era una goccia d’acqua. Tutti pensano che facendo così le piante muoiono, ma questo non è vero in effetti tutte le piante sopravvivono. All’inizio abbiamo pomodori piccoli, ridicoli. Bisogna raccogliere i semi dei frutti e seminarli l’anno seguente. Allora si cominciano a vedere veri pomodori, possiamo raccoglierne 1 o 2 kg per pianta.

Meglio ancora se aspettiamo un anno o due. All’inizio mi hanno preso per matto ma alla fine, i vicini hanno visto che io avevo più pomodori di loro e senza peronospora, allora la gente ha cominciato a parlarne e dei ricercatori sono venuti a vedere.”

“Alla fine degli anni 90, durante la lotta contro gli OGM, ci siamo detti che bisognava lavorare anche sulle alternative, ed abbiamo cominciato a fare l’inventario degli agricoltori che si facevano le proprie sementi. Ne abbiamo trovati tra 100 e 150 in Francia. Ma il caso di Pascal Poot era unico. Il minimo che si può dire è che lui ha una grande indipendenza di spirito, segue le sue regole, e per mia conoscenza nessuno fa come lui. 

Lui seleziona le sue sementi in un contesto molto difficile e di stress per le piante e ciò le rende estremamente tolleranti, migliora le loro qualità gustative e fa si che i nutrienti sono più concentrati. Oltre ciò lui coltiva diverse centinaia di varietà differenti, pochi agricoltori hanno una conoscenza così vasta”

I ricercatori cominciano solo ora a capire 

i meccanismi biologici che spiegano il successo del metodo di Pascal Poot

...assicura Véronique Chable, specialista in materia a l’INRA-Sad de Rennes che ha realizzato delle ricerche sulle selezioni di Pascal Poot dopo il 2004

“Il principio base è di mettere le piante nelle condizioni in cui vogliamo che crescano. L’abbiamo dimenticato ma da molto tempo fa parte del buon senso contadino, oggi si chiama ereditarietà dei caratteri acquisiti in altre parole c’è una trasmissione dello stress e dei caratteri positivi delle piante per più generazioni.

Bisogna comprendere che il DNA è un supporto di memorizzazione plastico , non è solo la mutazione genetica che causa il cambiamento , c’è anche l’adattamento , con geni che sono dormienti , ma che possono  risvegliarsi . La pianta produce dei semi dopo aver vissuto il suo ciclo, e conserva memoria di alcuni aspetti acquisiti

Pascal Poot gestisce bene questo, le sue piante non sono molto differenti dalle altre a livello genetico ma hanno una capacità di adattamento impressionante.”

Questa capacità di adattamento ha un valore commerciale. 
Durante la mia visita, molti hanno chiamato Pascal per ordinare delle sementi. L’agricoltore vende i suoi semi a molte aziende bio, come Germinance. Kevin Sperandio, artigiano sementiere di Germinance, ci spiega:

“Il fatto che le sementi di Pascal Poot si siano adattate a un territorio difficile fa si che hanno una capacità di adattamento enorme, valida per tutte le regioni e per tutti i climi. Non non abbiamo i mezzi di fare questo genere di test ma sono sicura che se facessimo un confronto tra una varietà ibrida, quella di Pascal Poot e un seme bio classico sarebbero quelle del conservatore dei pomodori che otterrebbero i migliori risultati”

Una parte dei semi sono venduti illegalmente, perchè non sono iscritti nel catalogo ufficiale delle specie e varietà vegetali del GNIS (raggruppamento nazionale interprofessionale delle sementi e delle piante)

“Una delle mie migliori varietà è la Gregori Altaï. 
Ma non è iscritta nel catalogo, forse perché non è abbastanza regolare. Molte varietà sono come questa. L’autunno scorso, la sementiera  Sementi del Paese a un controllo di repressione frodi ha trovato 90 infrazioni nel loro catalogo, il principio stabilisce che siamo autorizzati a vendere i semi che danno frutti tutti uguali e danno gli stessi risultati in ogni luogo. Per me questo è il contrario della vita, che riposa sull’adattamento permanente. 

Questo porta a produrre dei cloni ma vediamo sempre più che questi cloni sono come zombi...”


Alla domanda su questi controlli, 
un rappresentante di GNIS spiega:

“Il nostro obiettivo è quello di fornire una protezione per l’utente e il consumatore. Il settore francese delle sementi è molto importante, ma ha bisogno di un’organizzazione e di un sistema di certificazione”.

Tuttavia la standardizzazione della frutta e dei semi si fa spesso a scapito del gusto e delle qualità nutrizionali . E potrebbe , in futuro , danneggiare gli agricoltori , dice Veronique Chable

“Il lavoro di selezione dei semi dimostra che siamo in grado di far crescere la pianta in condizioni molto particolari . Ma l’agricoltura moderna ha perso di vista che tutto questo si basa sulla capacità di adattamento. In un contesto di rapidi cambiamenti climatici e ambientali il mondo agricolo avrà bisogno di questo . Dovremo preservare non solo i semi , ma anche la conoscenza degli agricoltori , le due cose vanno insieme”.

Per condividere questa conoscenza , ho chiesto a Pascal di spiegare come si selezionano e raccolgono i suoi semi. 

Ecco i suoi consigli:

"Bisogna raccogliere il frutto più tardi possibile, appena prima del primo gelo così avrà vissuto non solo la siccità estiva , ma anche le piogge autunnali.

Il pomodoro è molto speciale . Quando si apre un pomodoro , i semi sono in una specie di gelatina, come un bianco d’uovo . Questa gelatina impedisce ai semi da germogliare all’interno del frutto , che è caldo e umido . 

I semi non germoglieranno fino a quando la gelatina non sarà marcita e fermentata.

È necessario dunque far fermentare i semi . 
Per questo bisogna aprire il pomodoro , togliere i semi e lasciarli per alcune ore nel loro succo , per esempio in una ciotola e ci sarà poi una fermentazione lattica.

Dobbiamo monitorare la fermentazione come il latte sul fuoco , può durare tra 6 e 24 ore , ma non deve formarsi  della muffa. Poi se prendendo un seme col dito si stacca bene dalla gelatina allora è pronto.

Si mette il tutto in un colino da tè ,si lava con l’acqua e si mette ad asciugare. così si ottiene una percentuale di germinazione tra il 98 % e il 100 %

Il peperone è diverso , basta lavare i semi , asciugarli su un setaccio fine e conservare. Per il peperoncino è lo stesso ma occorre fare attenzione perché i semi sono molto piccanti , e questo passa anche attraverso i guanti . Una volta che ho raccolto i semi di peperoncini Espelette senza guanti , ho dovuto passare la notte con le mani in acqua ghiacciata !"

Cultivating More Than a Garden in Guatemala’s Highlands

y Anika Rice

"I have a saying: Don't confuse poverty with laziness," says Doña Francisca Ros Gómez*, also known as Doña Fran. She is a 37-year-old single mother of four living in Huica, Huehuetenango, Guatemala. She is also a coffee producer, beekeeper, mushroom grower, gardener and excellent cook. Since 2012, Doña Fran began diversifying the crops that she grows as well as her sources of income. With unstable rainfall and temperature patterns in recent years, the coffee and basic grain harvests have been unpredictable. For rural people living in poverty, these changes affect their households drastically.

Doña Fran pulls a beet out of her organic garden, which she started in 2012 because her income from coffee production lowered. Photo by Anika Rice

"Four years ago I started a garden on my property," says Doña Fran. "I went to some workshops with the Esquipulas Cooperative in La Libertad, of which I am a member." Standing in her garden, she points to the beets, carrots, onions, tomatillos, cabbage and radishes that are growing healthfully. "These are the herbs. We have basil, lemon verbena, parsley, cilantro, yerba buena, and that's chamomile." She shows me each plant, handling the leaves with a gentle touch.

Squash vines wrap around coffee plants in a diversified farm system in Huica, Guatemala. Photo by Anika Rice

"We learned organic composting. I throw layers of dried corn cobs, ashes from the kitchen, and green material onto the pile. I tell my kids to go out into the hills and bring back green plant matter, then we chop it up and layer it on." In March, she takes the compost pile out onto the concrete terrance and turns it. "If we are planting new coffee plants that year, I use it to start the seedlings. Otherwise, it goes back to the vegetables."

In 2014, Doña Fran lost 50 percent of her coffee harvest, which was her primary source of income at the time. Coffee leaf rust, a disease caused by fungal rust, devastated coffee crops all over Latin America over the last four years, so her situation was not unique. She started growing avocados, bananas, limes, papayas, oranges, peaches and squash, both for selling in town and to help feed her family. "Even still, we had to buy less food and stop buying new clothes. I also had more debt from taking out loans."

Oyster mushrooms growing in bags of dried corn cobs and bean shells provide supplemental income for Doña Fran. Photo by Anika Rice

Doña Fran stands among her oyster mushrooms that grow in a dark humid room attached to her house. Photo by Anika Rice

"That was when I doubled my oyster mushroom production." Doña Fran is the only person in her community cultivating oyster mushrooms. She has two mushroom farms, located in dark humid rooms that she added on to her house. She hangs plastic bags from the ceilings and fills them with corn cobs and black bean shells, both byproducts from her other crops. "I spray water on them and harvest daily. People come to my house to buy them by the pound." Each pound goes for 15 quetzales, the equivalent of about $2.00.

"Changes don't happen overnight," she tells me. "It's not easy to make people change things in their community. But the work we are doing here is for us, for our families. It is important to diversify in these times."

Doña Fran has been experimenting in the kitchen with all of her new produce. "As part of the organic gardening workshops, we had classes about cooking and nutrition for the family." A group of 25 women came to her house to attend the workshops. "We learned how to make jams and marmalades. People here never thought you could make jam out of vegetables, but we made some with beets and tomatoes. We made chard tamales, too."

Jocote popsicles in Huica, Guatemala. Photo by Anika Rice

One of the best desserts I've had in Guatemala was her popsicle made with jocote, an acidic orange fruit in the cashew family. "The most surprising thing was when they made us a drink with loquat and cucumber," she says. "It was actually really good! Now we incorporate these recipes with the fresh produce into our kitchens."

"It has been because of economic need that I've started all of these projects. Just because I am poor doesn't mean I am not going to sweep my house or bathe my kids. I realized that I had to start working harder to support my family. If I don't work, who will provide for us?"

*Name changed at interviewee's request.