romanii, multilateral talentati in lipsa de caracter

*

Pidosnica deconstructie
Paul Everac

Trebuie sa recunosc ca cel ce a inventat notiunea si trendul de deconstructie, a avut o minte uriasa, bine exersata, dar si pidosnica ce nu s-a pomenit. A stiut unde sa puna levierul, ranga, sa salte si sa sfarame tot ce se gasea inchegat, ba si organic, chiar armonic, sub pretext ca innoieste, face curatenie, revolutioneaza. Construiesti pana intr-un loc, imbibi spiritele cu nevoia de constructie, le faci sa simta ca asta e directia cea buna; si odata vine o gamalie de tartan si-ti baga o mama de stramba ca sa te dai la o parte cu oarecare jena de tot ce ai gandit, ai facut, ai simtit pana atunci! Ti-a pus de-odata pata putrejunii pe frunte. Acum dai zor sa te innoiesti. In ce directie? Bineinteles in a deconstructiei, unde poti ajunge repede mester, prooroc.

Si atunci nu mai e bun ce ai avut, in­ce­pand cu logica formala si cu proza canonica. Nu mai sunt buni clasicii, nici durabilii. Nu mai e buna educatia pe cateva principii statornice. Nu mai e buna starea de contenenta si de auto-aparare a statului. Lucrurile grave si serioase se iau atunci la misto, axiomele se pun la indoiala, peste marii nostri predecesori bate un vant de deriziune. Atunci, in focul de a deveni globalist prin inaderenta, te lepezi usurel de tarisoara ta, arunci patriotismul la cos, te rusinezi ca ti-ai iubit cu oarecare patos natiunea, n-o mai scoti bine la capat nici cu familia, nici cu scoala, nici cu istoria, poate nici cu religia. Te demantelezi, iti creste o piele noua cosmopolita, suficienta, daca nu chiar aroganta, si umbli de aici inainte, ca o carie, ca un gandac de baligar, sa deconstruiesti totul. Devii steril, te auto-amputezi din spirit revolutionar. Iar nenorocita ta de patrie devine o branza fermentata cu viermi in ea.

Cine a inventat chestia asta stia ce face. Nu era bineinteles dinlauntru, ci dinafara, si avea tot interesul sa sparga, sa co­roada. Deconstructia era procedeul magic de aruncat in aer.

Noi romanii, multilateral talentati in lipsa de caracter, avem mare spor aici. Noua nu ne trebuie in strainatate doua generatii ca sa uitam cine suntem, ca sa ne asimilam, cu limba, cu mo­ravuri, cu tot. Ca sa ne facem cat mai ca ei. Noi exersam asta mai demult. Noi nu ne dam in laturi nici de la metisaje si hi­bridari, nu suntem gelosi pe “puritatea” noastra, nu suntem deloc orgoliosi. Ne acordam cu oricine, chiar cu janchinosii lumii. Suntem bucurosi sa ne ia in primire unii, sa ne incadreze, sa ne plateasca, sa ne considere. Ne guduram la ei pentru un “cu­vintel” bun. Daca ne bat pe umar, le pupam mana. Daca ne ofera forme superioare de a ne pricopsi, nu ne dam in laturi de la nimic. Daca e cazul si ne lasa, il deconstruim si pe el, le facem o nefacuta. Orgoliul identitatii? Demnitatea de a fi roman, - de unde?

In momentul de fata, in diverse publicatii romanesti scriu agenti virulenti ai deconstructiei. Poezia e toata deconstructivista, ca si cea mai mare parte din proza si din dramaturgie. Si pictura e in buna parte atinsa de filoxera. Sculptura a trecut, in deriziune, de la faza “nemancati” la faza “burlesc”. Iar analistii, ideo-politici destul de multi, se leapada de natie si national ca de dracu’.

La urma urmei, pe ce era sa ne bazam? Fata de noi, regatele Poloniei si Ungariei au avut straluciri mai mari, au fost mai ofensive, au cotropit cu succes. Praga ceha a fost o vreme capitala Europei. Turcii, rusii, nemtii au facut cu noi ce au vrut. Evreii, cand le-a fost greu, s-au adunat la noi. Tiganii sunt aici buluc, huzuresc, incep sa ne domine. Toti, intr-un fel, ne-au deconstruit, sau macar au vrut s-o faca. Acuma insa s-a gasit si fermentul ideologic. De pazit nu ne mai pazeste nimeni. De educat, nu ne mai educa nimeni. Vom fi printre primii cu specificitatea identitara tabarcita. Calul troian e in casa! Da din copite! Adio, natie, si n-am cuvinte!.. Pacat!...

*

Deconstructia, bat-o vina, e o chestiune putin mai delicata decat o prezinta Maestrul Everac.  Este parte din zeitgeist, asaincat lucreaza ca apa prin spatiul uman, care-i destul de permeabil de felul lui oricum.  Preluarea pastilei everaciene este o in-vita-mina/tie** pentru gandul introspectiv si activ, deopotriva.  Sarcina celui ce sta pe movila gandului este sa priveasca la cat de mult poate din spatiul complet, nu numai la trecut.  O doza de caracter trebuie asumata, altfel nu-i posibila niio constructie.  Oricum, privind inainte si inapoi ar fi un bun inceput si abia astept sa vad cum era/va fi inainte...

_______________________

*Veti recunoaste sau face cunostina cu cei doi carora le e de obicei atribuit deconstructivismul, Foucault si Derrida--desi Lacan si Freud nu-s prea departe in fundal.  Derrida este cel care a dus deconstructivismul pana mai incoloasha.   

**in-vita-mina/tie e bunaoara un pre-text de si pentru deconstructie, ad-hoc si in situ. 

Sularaul Carolica

Odinioara, cand invatamantul romanesc producea cel putin ingineri, istoria interbelica era un terci care incepea putin inainte de crearea PCR (1921), trecea prin miscarile muncitorilor de la Grivita (1933), mentiona arestarile comunistilor ilegalisti, Doftana si to'arashu, si sfarsea cu 23 august (1944). Desigur, exagerez putin, insa cam astea erau ideile si, intr-adevar, razboiul propriuzis nu incepea decat in 1944 la 23 august. Pentru cei cu inclinatii istorice erau cartile despre uciderea lui Iorga de catre legionari, desi contextul era asa de ciopartit ca nu conectai cu nimic altceva decat ideea ca zelosii(sic!) au irosit un om de seama. Iata mai jos o schita a piesei centrale din tabla de sah care a fost Romania interbelica. Sularaul asta si-a batut joc de parlamentarismul romanesc, profitand probabil de faptul ca Romania nu-si formase o clasa politica coagulata dupa Marea Unire--ceea ce nu se putea spune despre clasa politica ce a mers la Razboiul I impotriva Germaniei, intereselor si afinitatilor unora din jucatorii ei centrali. Asadar, Sularaul Carolica, antemergatorul lui Cheashca si Ba'secu, avea sa brambureasca o clasa politica in formare si o tzara docila de oameni ai pamantului cu frica lui Dumnezeu, cu 2 scopuri: furaciunea si futaciunea, la nivele maxime...      

(De fiu-su numai de bine.  Ani de zile spunea la Evropa Libera ca nu-i trebuie nimic dupa ce a vandut prin lume ce si-a insusit si din patrimoniul national.  Fiicele lui nu stiau nici macar romaneste, noroc de tanara speranta a comunismului utecist si actoricesc moldovean, Radu lu' Duda, ca s-a dat Margareta in limba...)   

Cum a învins Carol al II-lea clasa politică româneascăLucian Vasile 

Punând capăt tensiunii interne şi tranşând în favoarea sa criza dinastică apărută după moartea regelui Ferdinand I, Carol al II-lea a capitalizat toate avantajele de care dispunea şi s-a impus în faţa tuturor oponenţilor săi politici, inaugurând o nouă epocă politică în viaşa Regatului României. Ţara avea să intre pe drumul către regimul totalitar de sorginte regală, suveranul subrezind partidele politice interne, urmând cu conştiinciozitate vechiul principiu divide et impera. Cu toate acestea, momentul restauraţiei şi a modului în care s-au desfăşurat ostilităţile în anii 30 poate fi înţeles numai în raport cu întregul film al evenimentelor istorice care au dus la îndepărtarea lui Carol al II-lea de la succesiunea tronului.

Jocurile politice de la Palatul Regal

Pentru a uita de Zizi Lambrino, principele Carol a fost trimis, după Primul Război Mondial, într-un voiaj în jurul lumii. Din acest sejur, principele moştenitor s-a mai întors cu o noutate: admiraţia pentru mişcarea fascistă a lui Mussolini şi dorinţa sa de a implementa un regim asemănător în România, în care figura centrală să fie cea a regelui. Această tendinţă venea într-un puternic dezacord cu regimul parlamentar şi constituţional existent în ţară şi chiar şi cu raţiunea de a fi a partidelor politice. Viitorul suveran dorea să facă ”ordine la Palat”, ceea ce ar fi însemnat înlăturarea lui Barbu Stirbey, izolarea Reginei Maria şi, mai ales, ”eliberarea” de sub tutela lui Ion I. C. Brătianu(1). Starea precară de sănătate a Regelui Ferdinand a cauzat în 1925 o perioadă de incapacitate a monarhului de a-şi exercita prelogativele, iar Carol a văzut în această ocazie un prilej de a-şi impune autoritatea. Acţiunea a fost înăbuşită prompt de către Brătianu, care se baza pe legea care prevedea ca în astfel de situaţii, preşedintele Consiliului de Miniştri era locţiitorul de drept. Astfel, tensiunea dintre liderul PNL şi moştenitorul Coroanei a crescut considerabil, de altfel şi cea dintre Barbu Ştirbey şi acelaşi Carol, care va încerca să mizeze pe forţele politice anti-liberale, în speţă Partidul Naţional al lui Maniu şi Partidul Ţărănesc al lui Mihalache.

Mariajul dintre principele Carol şi principesa Elena se va deteriora rapid, acesta nefiind bazat pe sentimente de dragoste, ci mai degrabă pe principii politico-dinastice şi, posibil, şi pe o atracţie sexuală de scurtă durată(2). Era imposibil de conciliat firea retrasă, timidă a Elenei cu caracterul brutal şi viril al soţului său. Astfel că între cei doi s-a produs inevitabila ruptură, care a dus la evenimentul care avea să-l marcheze profund pe viitorul suveran: întâlnirea cu Elena Lupescu, fiica unui evreu convertit la creştinism, şi care avea un larg renume de femeie uşoară(3). Aceasta s-a dovedit capabilă să facă faţă pretenţiilor sexuale ale lui Carol, devenind astfel persoana din umbra sa, care avea să îi influenţeze mişcările politice următoare.

Regele Ferdinand şi Ionel Brătianu decid înlăturarea prinţului moştenitor

Pentru a detensiona situaţia şi pentru a reduce zvonurile nu tocmai favorabile dinastiei, regele Ferdinand a încercat să-l trimită pe Carol la Londra, la funerariile reginei-mamă Alexandra. La aflarea informaţiei, principele a avut o reacţie violentă faţă de suveran, dar mai ales faţă de Barbu Ştirbey, considerând că toate acţiunea este îndreptată împotriva libertăţii sale de a avea o relaţie amoroasă cu Elena Lupescu. În ciuda faptului că asista la ceremonia din capitala Angliei, a plecat fără să se conformeze protocolului, stârnind indignare la curtea britanică şi s-a dus la Paris unde s-a întâlnit cu amanta sa. Mergând apoi la Veneţia, Carol a redactat la 12 decembrie 1925 o scrisoare către regele Ferdinand în care afirma: ”renunţ la toate drepturile mele de principe moştenitor al României. Conform Statutelor familiei regale, rog pe Majestatea Voastră de a-şi da înalta sa aprobare acestei hotărâri irevocabile”(4). Pus în faţa unei astfel de situaţii, suveranul, sub influenţa lui Ion I. C. Brătianu şi a lui Barbu Ştirbey, trimite pe Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, pentru a obţine semnătura lui Carol pe o declaraţie care consfinţea decizia din 12 decembrie. Principele o semnează pe 24 aceeaşi lună, iar regele a convocat pentru 30 decembrie un Consiliu de Coroană la Sinaia(5), la care au participat 23 de personalităţi, printre care liderii de partide politice, preşedinţii Corpurilor legiutoare, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, etc. Momentul era unul deosebit de important pentru scena politică românească, deoarece se apropia momentul în care PNL-ul avea să-şi termine mandatul şi, conform legii, Regele avea să numească noul preşedinte al Consiliului de Miniştri, aşa că lupta politică se înteţise.

Carol al II-lea alături de Elena Lupescu

Şedinţa Consiliului de Coroană a fost precedată de audienţe la rege şi la regină în care s-au conturat opiniile celor prezenţi. Ion I. C. Brătianu se declara făţiş pentru decăderea din drepturi a lui Carol, Alexandru Averescu la fel (deoarece beneficia de promisiunea poltică a liderului PNL-ului că partidul său va beneficia de susţinere liberală, cu condiţia să continue politica dusă de guvernul Brătianu), Iuliu Maniu opta pentru amânarea deciziei, Nicolae Iorga (fost profesor al principelui) se declara total împotriva actului de la 12 decembrie, iar Ion Mihalache, urmărind să câştige bunăvoinţa regelui şi, inerent să ajungă la guvernare, susţinea ideea înlăturării lui Carol. Cu toate acestea, după discursul lui Ferdinand şi prezentarea situaţiei actuale, inclusiv cu actul semnat de moştenitorul tronului la 24 decembrie în Italia, majoritatea celor prezenţi au marşat pe ideea unei posibile noi negocieri, dar în faţa hotărârii regelui, au declarat în unanimitate că respectă recizia suveranului şi că o vor susţine necondiţionat. Astfel, la 1 ianuarie 1926 apărea în Monitorul oficial comunicatul care anunţa cererea lui Carol şi hotărârea regelui de a convoca Reprezentanţa Naţională pe data de 4 ianuarie 1926 pentru a oficializa ruptura(6).

Legitimarea unui astfel de demers întâmpina probleme juridice, deoarece legea există la acea dată nu prevederea existenţa şi rezolvarea unor astfel de probleme. Textul interpretabil putea naşte controverse, decizia Consiliului de Coroană se întemeia pe o scrisoare a principelui neautentificată de vreun notar sau de ministrul român în Italia şi, nu în ultimul rând, statutul Case Regale nu prevedea dispoziţii pentru situaţia în care un membru al său renunţă la prelogative. Dacă în faţa lui Ferdinand, la Sinaia, toţi participanţi au declarat că susţin dorinţa suveranului de a elimina ”creanga putredă” din dinastie, în Parlament situaţia a stat într-un mod subtanţial diferit. Nicolae Iorga a declarat că întregul demers era unul orchestrat de către partidul lui Brătianu care urmărea consolidarea stăpânirii politice peste România şi astfel se vedea nevoit să se declare total împotriva actului, Ion Mihalache, după ce a subliniat ataşamentul Partidului Ţărănesc faţă de Coroană, dar şi-a declinat orice răspundere faţă de decăderea lui Carol din prelogativele de moştenitor, în timp ce Averescu a avut o fermă poziţie anticarlistă. Având ultimul cuvântul, bătrânul Brătianu a cerut ca această problemă, a drepturilor la tron a lui Carol, să fie încheiată o dată pentru totdeauna. Atât în Senat, cât şi în Camera Deputaţilor, proiectele au fost adoptate cu o majoritate covârşitoare, ţărăniştii şi naţionalii abţinându-se de la vot. Reunite apoi într-o sesiune comună, cele două camere, au adoptat noile modificări aduse legii casei regale care instituiau prevederi pentru situaţii în genul celei create de Carol şi oficializau viitoarea regenţă formată din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan. Ultimii doi erau sub influenţa lui Ion I. C. Brătianu, iar principele putea fi controlat de către Regina Maria, care la rândul său poate fi manevrată politic de Barbu Ştirbey, cumnatul liderului liberal. Astfel, după cum Iorga sublinia, dinastia de Argeş biruise dinastia de Sigmaringen. Actul de la 4 ianurie 1926 consfiinţea înlăturarea lui Carol din succesiunea tronului românescu şi deschidea o luptă intensă pe plan politic care avea să se accentueze din vara lui 1927, după moartea regelui Ferdinand.

Carol Caraiman se răzgândeşte

Principele Carol devenise cetăţeanul român Carol Caraiman şi se stabilise alături de Elena Lupescu la Paris, unde beneficia de fondul bănesc foarte consistent cu care se alesese după renunţarea la tron(7). În ciuda depărtării faţă de ţară, urmărea cu atenţie cum scena politică românească intră în criză, concretizată iniţial prin lupta dintre PNL şi Partidul Poporului contra ţărăniştilor şi naţionalilor. De asemenea, unitatea partidelor era subrezită şi cel puţin în rândul PN-ului, PŢ-ului şi PNL-ului erau tendinţe centrifuge (grupările Alexandru Vaida Voevod, dr. Nicolae Lupu, respectiv Gheorghe Tătărăscu) care promovau o altă linie decât cea a liderilor. La 10 octombrie 1926, prin fuziune, lua naştere Partidul Naţional - Ţărănesc, care, ducând o politică anti-liberală, avea să se folosească de toate atuurile posibile, inclusiv de o apropiere de ostracizatul Carol Caraiman. Deja se vorbea în presă de o posibilă împacare a lui Ferdinand cu fiul său, mergând până la a se discuta posibilitatea unui complot care să-l impună pe fostul principe în vechea calitate de moştenitor al Coroanei(8). În schimb, la insistenţele lui Ion I. C. Brătianu, Alexandru Averescu, preşedintele Consiliului de Miniştri întăreşte măsurile de pază la graniţă şi trimite o echipă de spion la Paris pentru a-l supraveghea îndeaproape pe Carol.

Prima ieşire publică a fostului moştenitor a avut loc în decembrie 1926, când starea de sănătate a regelui Ferdinand se agravase, dezminţind că ar avea de gând să dea o lovitură de stat, dar fără să nege posibilitatea de a se întoarce în ţară(9). Ferdinand continua, totuşi, să spere că, în cazul morţii sale, ţara nu va fi condusă de o Regenţă, manifestând clemenţă pentru Carol, cu condiţia ca acesta să renunţe la legătura cu Elena Lupescu. Aceeaşi tendinţă va fi adoptată de toate forţele politice, cu excepţia liberalilor şi a grupării lui Nicolae Lupu, un rol principal avându-l PNŢ-ul. Încurajat de instabilitatea ce domnea în politica de la Bucureşti, Carol a dat, în februarie 1927, prima declaraţie publică în care a lăsat să se înţeleagă faptul că este dispus să revină la tronul ţării. Sfârşitul apropiat al suveranului cauza o puternică trepitadaţie la nivelul scenei politice româneşti, astfel că orice partid care vroia să ducă o campanie anti-liberală, făcea apel la bune sentimente faţă de fostul moştenitor al coroanei.

Moartea lui Ferdinand a contribuit la sporirea zvonurilor despre o posibilă reîntoarcere a lui Carol, aşa că autorităţile au trecut la cenzura presei şi la arestări preventive. În acelaşi timp, intra în funcţiune instituţia Regenţei care promitea să vegheze bunul mers al ţării până când micul Mihai avea să ajungă la vârsta de 18 ani, pentru a putea să domnească singur. România intra astfel într-o nouă etapă a istoriei sale, una în care era evidentă stăpânirea lui Ion I. C. Brătianu, iar acuzele îndreptate împotriva liderului liberal nu au încetat să apară, luând naştere astfel 2 tabere politice: una care acţiona pentru consolidarea actului de la 4 ianuarie şi una anti-liberală, care lăsa deschisă uşa negocierilor cu Carol. Acesta din urmă hotărâse că a venit momentul de a intra în scenă şi de a lua înapoi tronul ţării, fapt reliefat de declaraţiile sale date presei, în care afirma că declaraţia din decembrie 1925 fusese una impusă, nicidecum o dorinţă a sa.

Între timp, Elena Lupescu îşi mărea influenţa pe care o avea asupra lui Carol şi în acelaşi timp, în jurul celor doi se închega o grupa carlistă formată din oameni precum Barbu Ionescu, Puiu Dumitrescu, Nicolae Gatoski sau Mircea Mihail, afacerişti de ocazie care vedeau în fostul principe partida norocoasă în urmă căreia ar fi beneficiat de posturi cheie în economia României, în urma unei eventuale restauraţii. De asemenea, în ţară existau personalităţi precum Nae Ionescu, Nichifor Crainic sau Nicolae Iorga care se declarau făţiş contra actului de la 4 ianuarie. Carliştii încercau să creeze un curent de opinie favorabil reîntoarcerii fostului moştenitor, găsind în Averescu un sprijin neaşteptat(10). Acesta, după ce şi-a văzut alianţa cu Brătianu distrusă, a apelat la Carol Caraiman, în care vedea şansa de a reveni la conducere.

Prima încercare a lui Carol de a reveni în ţară

În faţa unei astfel de situaţii, Ion I. C. Brătianu s-ar fi gândit chiar şi la proclamarea republicii, dar până atunci, guvernul liberal a hotărât să dea o pildă grupării carliste şi de aici a apărut cazul Manoilescu. Mihai Manoilescu, reîntors în ţară după întrevederea cu Carol a fost acuzat de uneltire împotriva ordinii constituţionale, arestat şi judecat, dar, spre stupefacţia lui Brătianu, a fost achitat. A luat astfel naştere ideea unei alianţe anti-liberale, formată din PNŢ, Partidul Poporului şi Partidul Naţional. Escaladându-se tensiunea internă, PNŢ-ul a hotărât convocarea unei mari adunări pe 20 noiembrie 1927 la Alba Iulia, pentru a pune presiune pe guvernul liberal, dar acesta interzice manifestarea.

Moartea subită a lui Ion I. C. Brătianu, la 24 noiembrie 1927 a fost o lovitură neaşteptată în favoarea grupării carliste care se vedea la acel moment lipsită de cel mai înverşunat inamic. Regenţa îl numea pe Vintilă Brătianu drept noul preşedinte al Consiliului de Miniştri, dar acesta nu avea puterea de a se ridica la nivelul fratelui său, astfel că propaganda PNŢ-ului în favoarea lui Carol s-a înteţit. Au avut loc adunări, manifestaţii, s-au adus acuze Regenţei şi au fost lansate atacuri împotriva politicii liberale. Pentru a arăta celor 3 regenţi sprijinul popular pe care se bazau şi de a-i presa să îi aducă la putere, liderii PNŢ-işti au decis convocarea la Alba Iulia a unei mari adunări, pe 6 mai 1928. Colucrând pe linia politicii antiliberale, între PNŢ şi Carol au avut loc tratative, în ideea unei reveniri in cognito a fostului principe în mijlocul adunării populare. Beneficiind de sprijinul lui Barbu Ionescu, Carol Caraiman desfăşoară o vie activitate în media engleză, oferind interviuri pline de subînţeles şi neascunzându-şi simpatia faţă de naţional-ţărănişti. În acelaşi timp, în ţară, Ministrul de Interne, I.G. Duca cere autorităţilor să intre să îşi intensifice acţiunile de supraveghere şi să înăbuşe orice acţiune în favoarea lui Carol. În plus, a luat legătura cu guvernul britanic cerându-i să acţioneze împotriva oricărei încercări a fostului moştenitor al tronului de a reveni în România. Barbu Ionescu închiriase 2 avioane cu care urma ca la 6 mai să se materializeze dorinţa lui Carol de a reveni, în forţă, în ţară. Un prim avion ar fi urmat să aterizeze la Alba-Iulia în dimineaţa zilei, pentru a aduce ”Manifestul de la Gladstone”(11), un veritabil apel al lui Carol adresat poporului român pe care-l închema ”să-l înconjoare”, iar al doilea avion ar fi urmat să ajungă câteva ore mai târziu şi să-l aducă pe însuşi fostul moştenitor.

Operaţiunea nu a avut succes, deoarece manifestele au fost confiscate de guvernul maghiar în timpul tranzitării, autorităţile britanice au oprit decolarea avioanelor, iar Iuliu Maniu nu a putut fi convins, prin intermediari, să se declare public în favoarea revenirii lui Carol. Astfel, adunarea de la Alba Iulia s-a terminat fără incidente, dar cu PNŢ-ul mulţumit de dovada popularităţii pe care o făcuse Regenţei. Acţiunea a avut o serie de consecinţe nu tocmai plăcute pentru Carol: a fost forţat de autorităţile de la Londra să părăsească teritoriul acelei ţări şi s-a stabilit la Paris; fostul principe a înţeles că nu se mai poate bizui pe un anumit partid politic, faţă de care ar fi avut datorii în cazul restauraţiei; curentul pro-carlist din ţară trebuia reactivat, deoarece cel din străinătate nu era suficient; şi nu în ultimul rând, acţiunile sale nu trebuiau să mai fie unele făţişe, ci trebuia depus un efort discret care să nu trezească atenţia Bucureştiului.

Anti-carlişti încep să piardă teren

Venirea PNŢ-ului la putere era iminentă, aşa că guvernul liberal a încercat să acţioneze rapid: la Curtea de Apel s-a pronunţat oficial divorţul între Carol şi Elena, motivul fiind ”grava insultă adusă soţiei”. În plus, s-a încercat obţinerea unei declaraţii de la fostul principe prin care acesta ar fi declarat că se menţine pe poziţia exprimată pe 28 decembrie 1925, dar acesta a refuzat. Criza economică din ţară şi atitudinea rece, pe alocuri ostilă, a cercurilor bancare din străinătate au subminat puterea de guvernare a liberalilor, astfel că premizele unei guvernări naţional-ţărăniste creşteau. Astfel s-a continuat dialogul dintre PNŢ şi Carol, dar care s-a lovit de problema Elenei Lupescu, faţă de care Carol era de nedespărţit. Între timp, situaţia politică internă se agravase, iar Vintilă Brătianu, în data de 3 noiembrie 1928, şi-a depus mandatul. Regenţa încearcă printr-un guvern Nicolae Titulescu să evite predarea mandatului lui Iuliu Maniu şi partidului său, care ani la rândul au atacat puternic instituţia Regenţei(12). Totuşi, situaţia mergea către inevitabil şi pe 10 noiembrie guvernul Maniu depunea jurământul. Trâgând maximul de foloase din capitalul de popularitate, noile autorităţi organizează alegeri pe care PNŢ-ul le câştigă cu 77%, iar unul din mandate este al lui Lică Buzdugan, fiul regentului Gheroghe Buzdugan, prin care Maniu spera că va avea o influenţă în interiorul instituţiei.

În acelaşi timp, Regenţa dădea puternice semne de slăbiciune. Patriarhul Miron Cristea se declara obosit de noua sa responsabilitate şi ar fi fost bucuros să scape de această povară. O situaţie specială era în cazul principelui Nicolae, în locul activităţii politice, se consacra treburilor amoroase, fiind într-o idilă cu soţia avocatului Radu Săveanu(13). Astfel, principele Nicolae ar fi fost, la rândul său, bucuros de o revenire a fratelui său, care l-ar fi eliberat de povara politică pe care o avea, aşa că a început o vie discuţie prin scrisori, între cei doi, în favoarea fostului moştenitor al Coroanei (acţiune negată apoi de principele Nicolae). Guvernul naţional-ţărănist, după ce a ajuns la putere, şi-a estompat considerabil discursul pro-carlist, cu toate că existau voci înăuntrul partidul (precum cea a lui Mihail Cornescu – aspru criticată de liberali) care cereau public întoarcerea lui Carol. Cu timpul, singura forţă politică ce rămăsese consecventă pe linia apărării actului de la 4 ianuarie rămăsese PNL-ul.

Un alt şoc al vieţii politice din România l-a constituit moartea unuia din regenţi – Gheroghe Buzdugan – situaţie dificilă, mai ales că legea nu prevedea reglementări pentru astfel de situaţii. Ceilalţi 2 regenţi susţineau intrarea Reginei Maria în locul defunctului, demers care s-a lovit de poziţia lui Maniu, care nu putea neglija simpatia manifestată de-a lungul timpului de regină pentru liberali. Forţând litera legii, preşedintele Consiliului de Miniştri, a hotărât să încerce să-şi impună omul său, cu ajutorul Parlamentului, în ciuda protestelor PNL-ului, PŢ-ului şi ale lui Averescu. Cu toate acestea, Reprezentaţa Naţională s-a întrunit pe 9 octombrie pentru a alege un nou regent. Maniu a tensionat momentul, jucându-şi cartea politică prin presiunea pe care a pus pe acea decizie. În ciuda promisiunilor că guvernul nu va propune un candidat şi că el nu va cere nimănui să voteze în vreun anumit fel, Iuliu Maniu a solicitat includerea în regenţă a bătrânului Constantin Sărăţeanu, care a fost acceptată în număr covârşitor. Astfel, preşedintele Consiliului de Miniştri putea să îşi exercite influenţa asupra Regenţei.

Paradoxal, acţiunea lui Maniu a adus PNŢ-ul în colaps. Din cauza atitudinii sale autoritare, gruparea Ion Mihalache s-a reorientat într-o poziţie anti-Maniu, în timp ce Grigore Iunian se declara revoltat, în calitatea sa de Ministru al Justiţiei, sector din care provenea Sărăţeanu. În ciuda tensiunii interne, PNŢ-ul a depăşit criza şi nu s-a spart, dar ultimele desfăşurări de forţe de pe scena politică românească expuneau o arenă politică dominată de haos şi conflicte, în faţa cărora Regenţa se dovedea incapabilă să facă faţă. Ca urmare a acestei situaţii, curentul care cerea revenirea lui Carol pentru a stabiliza viaţa internă se mărea. Personalităţi precum Nicolae Racoviţă, A.C.Cuza sau Nichifor Crainic, făceau făţis propagandă carlistă, ca de altfel şi ziarul Cuvântul al lui Nae Ionescu(14). Zvonurile din politica românească purtau ideea că, din cauza situaţiei dificile în care se afla Regenţa, Maniu tindea spre republică. În acelaşi timp, Carol primeşte vizitele principelui Nicolae, a lui Mihai Manoilescu şi a altor susţinători care îi întăresc convingerea că situaţia internă îi este favorabilă revenirii, fostul principe fiind văzut ca ”salvatorul” societăţii. În acelaşi timp, liberalii au retipărit o broşură privind renunţarea lui Carol la Coroană, în care au inclus şi atacuri la poziţia echivocă a PNŢ-ului. Totuşi, gruparea anti-carlistă era din ce în ce mai redusă numeric, ajungându-se până la punctul în care chiar şi în interiorul PNL-ului apar rupturi în ceea priveşte chestiunea revenirii lui Carol, în acest sens realizându-se o antiteză între bătrânii consecvenţi actului de la 4 ianaurie şi tinerii grupaţi în jurul lui Gheroghe Brătianu, adepţii restauraţiei. În aceeaşi vreme, înţelegând că şansele sale politice sunt aproape nule în condiţiile actuale, Averescu s-a reorientat hotărât spre fostul principe în speranţa unei reabilitări politice. Astfel, în urma unei discuţii Carol-Averescu purtată în Elveţia, în care fostul moştenitor al Coroanei îl domnină psihologic pe mareşal, se hotărăşte ca Partidul Poporului să pregătească atmosfera restauraţiei. Pe aceeaşi linie mergea şi Partidul Naţional al lui Iorga, gruparea A.C.Cuza şi Legiunea Arhanghelului Mihail.

Carol Caraiman face pasul decisiv

Puterea de decizie era în mâinile lui Iuliu Maniu, care nu se opunea revenirii în ţară a lui Carol, cu condiţia despărţirii de Elena Lupescu, urmată de refacerea căsătoriei cu principesa Elena. Astfel, preşedintele Consiliului de Miniştri juca din nou cartea sa preferată – tergiversarea lucrurilor, urmărind ca PNŢ-ul să fie cel care aranja revenirea fostului principe în ţară, pentru ca mai apoi partidul să aibă cel mai mult de câştigat. Carol câştiga teren, prin numirea lui Condescu ca Ministru de Război şi prin influenţa sa crescândă, unele proiecte de legi mergând de la Bucureşti în mâinile sale, pentru avizare. Aflând că nici Averescu, nici Maniu nu s-ar pune unei sosiri in cognito, Carol s-a decis să acţioneze decisiv, considerând că nimeni nu mai apără tronului regelui-copil Mihai.

Fostul principe se baza substanţial pe susţinerea cercurilor economice din Occident, nemulţumite de politica protecţionistă dusă ani de zile de regimul liberal. Carol Caraiman avea de în plan reducerea rolului Băncii Naţionale şi concesionarea străinilor bunuri şi sectoare din economia românească. Pe 27 mai 1930 are loc în Franţa o consfătuire a lui Carol cu toţi cei din camarila sa, în care s-a hotărât planul revenirii în ţară a fostului principe, care urma să fie o acţiune de surprindere a opiniei publice din România. Avionul care urma să-l ducă viitorul suveran urma să decoleze de la Munchen şi după o escală la Cluj, să aterizeze la Cotroceni. În timp ce pregătirile intrau în faza finală, Victor Precup, unul din acoliţii lui Carol a ajuns la Bucureşti pentru a purta o primă discuţie lămuritoare cu Maniu, care nu s-a declarat împotriva unei iminente reveniri a lui Carol, dar a insistat pe o tergiversare a planului.

Pe 6 iunie 1930, avionul lui Carol a decolat de la locul stabilit şi după o întârziere tehnică, a ajuns la Bucureşti, unde deja zvonuri sosirii pretendentului la tron începuse să circule(15). Ajuns pe aeroportul din Băneasa, Carol a văzut că nu este aşteptat de nimeni şi a crezut că fusese trădat. Ex-prinţul a ajuns, sub protecţia unor regimente de armată la Cotroceni, de unde i-a telefonat lui Maniu. Pus în faţa faptului împlinit, preşedintele Consiliului de Miniştri nu îşi onorează jurământul faţă de regele Mihai, şi acceptă concesia ivită, mergând el însuşi la reşedinţa lui Carol. În discuţia purtată, Maniu a propus ca fostul principe să intre în Regenţă în locul lui Sărăţeanu, iar apoi, din acea postură să se abroge actul din 4 ianuarie şi Carol să devină rege(16). Totul cu condiţia renunţării la relaţia cu Elena Lupescu. Cu toate acestea, Maniu părăsea palatul Cotroceni fără să obţină un acord scris al lui Carol. În aceeaşi noapte, prin faţa viitorului suveran au trecut o serie întreagă de lideri politici, de la Averescu la Nae Ionescu, de la Goga la Gheorghe Brătianu.

Regenţa a murit, trăiască Regele!

În faţa propunerii lui Maniu de a intra în Regenţă şi de a găsi o cale legală de a face acest lucru, Carol a răspuns ferm că vrea să numai fie rege, moment în care pentru preşedintele Consiliului de Miniştri a fost clar că planul său dăduse greş. Şedinţa Corpurilor Legiuitoare a fost amânată pentru a doua zi, pe 8 iunie, timp suficient pentru ca propaganda pro carlistă să capete proporţii, iar viitorul suveran să tranşeze definitiv jocul politic în favoarea sa. Încercând să nu îşi păteze onoarea prin încălcarea flagrantă a jurământului faţă de regele Mihai, Maniu îşi depune mandatul în seara zilei de 7 iunie. Nici Mihalache nu vrea să fie considerat un uzurpator, aşa că noul preşedinte al Consiliului de Miniştri a devenit Gheorghe Gh. Mironescu. Imediat după depunerea jurământului, Mironescu a prezentat Regenţei propunerea de a aborga articolele care îl decădeau pe Carol din postura de moştenitor al Coroanei. În replică, Sărăţeanu şi Patriarhul Miron Cristea au demisionat din Regenţă pentru a nu îşi călca jurământul.

A doua zi are loc şedinţa Corpurilor Legiuitoare, în faţa căruia Mironescu prezintă  proiectele de lege. Toate trec cu majoritate, inclusiv cel prin care proapăt detronatul rege Mihai devenea ”Mare Voevod de Alba-Iulia”(17), spre satisfacţia aripii naţionale din PNŢ. Cu 485 de bile albe şi una singură neagră, Carol a devenit regele Carol al II-lea(18). Practic, actul de la 8 iunie a fost o lovitură de stat, legea fiind încălcată, deoarece prevedea că regele domneşte până la moarte, ori Mihai trăia la momentul acela. Acest eveniment a fost practic urmarea crizei acute din societatea şi din politica românească, incapabile de a găsi o instituţie centrală care să joace rolul de arbitru. În plus, întreaga desfăşurare a lucrurilor a stat în sângele rege şi în curajul ex-prinţului de a îşi juca până la capăt cartea politică, dar şi datorită lipsei de reacţie a liderilor guvernului şi mai ales a lui Iuliu Maniu. Vestea restauraţiei a fost primit cu satisfacţie atât în societatea românească, dar mai ales în cercurile economice străine care primeau undă verde pentru a intra masiv în spaţiul român.

Singura forţă care rămăsese încă în opoziţie faţă de restauraţia carlistă era PNL-ul, dar numai aripa bătrânilor, în frunte cu Vintilă Brătianu. În acelaşi timp, Gheorghe Brătianu se declara făţiş pro-carlist şi lansa apeluri către aripa tănără a liberalilor. Neavând altă soluţie decât să accepte realitatea instalării lui Carol pe tronul României, Vintilă Brătianu a intra în audienţă la rege pe 9 iulie 1930, dată care va însemna capitalurarea ultimei forţe politice care se i se opunea suveranului.

Noul rege a trecut imediat la măsuri pentru consolidarea tronului său: a izolat-o pe mama sa, regina Maria, la Balcic, l-a îndepărtat de la curte pe Barbu Ştirbey, iar pe fosta sa soţie, regina Elena a trimis-o peste graniţă. Aproape întreg personalul de pa Palat a fost schimat şi, în plus, s-a creat o funcţie specială pentru Puiu Dumitrescu. De altfel, s-a constituit o nouă camarilă regală, format din oameni ca Nae Ionescu, Malaxa, Manoilescu, Argetoianu, Aristide Blank, etc. În ceea ce privea totuşi cea mai arzătoare problemă – cea a Elenei Lupescu, regele Carol al II-lea a acţionat în maniera sa caracteristică, impunându-şi voinţa. În ciuda tuturor apelurilor la linişte şi calm în faţa demersurilor liderilor politici de a nu o aduce pe amanta sa în ţară, Elena Lupescu s-a stabilit la Castelul Foişor pe 12 august, iar câteva luni mai târziu s-a mutat în Bucureşti. Aflând de acest lucru, Maniu îi forţează mâna suveranului, cerându-i să o expulzeze pe Elena Lupescu, în caz contrar demisionând. Surprinzător, Carol a acceptat demisia şi l-a investit pe Gheorghe Gh. Mironescu cu înfiinţarea unui nou guvern.

Cursul vieţii politice interne avea să evolueze în linii mari în limitele democratice, în ciuda unor derapaje extremiste. Totuşi, încetul cu încetul începea să se simtă autoritatea monarhică, suveranul plasându-şi oamenii săi de încredere în posturi importante din aparatul de stat, iar cultul personalităţii noului suveran căpăta accente megalomanice. Abia în 1938, regele Carol al II-lea putea să-şi materializeze aspiraţiile, punând capăt regimului democratic din România şi înlocuind Constituţia liberală din 1923 cu una totalitară, care sublinia concepţia noului suveran de conducere a statului. România intra pe drumul dictaturii.

Note:

1. Ioan Scurtu – Criza dinastică din România (1925 - 1930), Editura Enciclopedică, București, 1996, pag. 28
2. Idem, pag. 29
3. Idem, pag 31
4. Idem, pag. 37
5. Ioan Scurtu – Istoria României de la 1918 la 1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură, Editura Didactică și pedagogică, București, 1996, pag. 95
6. Ioan Scurtu – Criza..., pag. 51
7. Idem, pag 63
8. Idem, pag 78
9. Idem, pag 82
10. Ioan Scurtu – Istoria României..., pag. 82
11. Idem, pag. 95
12. Istoria României, vol. VIII – ”România Întregită”, Editura Enciclopedică, București, 2003, pag. 271
13. Idem, pag. 277
14. Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu – Istoria Românilor în secolul XX (1918 - 1948), Editura Paideia, București, 1999, pag. 208
15. Istoria României..., pag. 280
16. Idem, pag. 281
17. Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu – op.cit., pag 214
18. Istoria României..., pag. 280
19. Idem, pag. 289

Mai bine turbanul turcesc decât gheara Papei

George Rădulescu: Cum au devenit cumanii creştini, domnule profesor?
Neagu Djuvara: Ceea ce se ştie din documentele rămase este că ei nu erau creştini la sfârşitul veacului al XII-lea. Regatul ungar, de care depindea Transilvania, era extrem de îngrijorat de existenţa acestor barbari, mai ales că ei treceau des peste Carpaţi şi făceau ravagii. În plus, nu uitaţi că Regatul ungar nu era numai vasal Papei, ci era numit regat apostolic cu rol misionar direct. Papa se interesa foarte mult de ceea ce se întâmpla acolo. Au fost cazuri în care Regele era excomunicat. Regii unguri se comportau ca nişte purtători de cuvânt, ca nişte îndatoraţi faţă de suzeranul lor în vederea răspândirii creştinismului, trimiţând timp de zeci de ani, peste Carpaţi, grupuri de dominicani sau de alţi călugări propagandişti catolici care, în general, erau căsăpiţi.
În ce context s-a produs trecerea bruscă la creştinism a cumanilor?
În momentul în care a avut loc prima încercare a fiilor şi a nepoţilor lui Ginghis Han de a înainta spre Apus – era un fel de tatonare a terenului. Să ştiţi că e un fenomen extraordinar... Gândiţi-vă cum un asemenea imperiu a ajuns la o astfel de organizare, aproape perfectă, în foarte puţine decenii. Trebuie să o spunem direct: Ginghis Han a fost genial! Până a ajunge stăpân peste mai multe mici triburi de mongoli, Ginghis Han era un reprezentant minor, şef peste câteva mii de oameni. S-a făcut un film pe care l-am văzut acum câţiva ani, de către un cineast rus de generaţie nouă, în care îi spuneau după numele lui mongol şi în care îi prezentau întreaga viaţă.


În 1241,  marea invazie mongolă a măturat toate puterile militare ale vremii. Nici chiar temuţii cavaleri teutoni nu le-au putut sta în faţă



Aşa cum a fost Muammar al-Gaddafi în Libia, reprezentantul unui trib minor...
Da, la origine. În paranteză fie spus, am auzit ca zvon, pe când eram în Africa – Nigerul avea graniţă cu Libia şi era în dispută cu această ţară pentru nişte linii de frontieră –, cum că Gaddafi ar fi copilul din flori al unui ofiţer italian. Nu m-ar mira deloc... Figura lui, când era tânăr, nu era tipic arabă sau berberă. Şi Olanda a avut experienţe istorice cu astfel de metişi. Ăştia, metişii, sunt ăi mai îndrăciţi. Uitaţi-vă ce sentiment de apropiere avea Gaddafi faţă de Italia...
Revenind la Ginghis Han, mongoli, cumani şi creştinarea acestora din urmă...
În momentul în care urmaşii lui Ginghis Han  hotărăsc să înainteze spre Vest, Imperiul mongol cucerise deja nordul Chinei şi ajunsese în Persia, dar nu se gândise să treacă peste Siberia, să ajungă dincolo de Urali. Când hotărăsc această tentativă, fac mai întâi un fel de campanie de tatonare. Aceasta se termină în 1223, pe un fluviu care dă în Marea Neagră, pe direcţia Crimeei, şi care se cheamă Kalka. Bătălia de la Kalka e un moment istoric pentru că, întâia oară, cumanii – cărora ruşii le spuneau „oamenii stepei“ – erau uniţi. Un orientalist britanic, care l-a influenţat şi pe Nicolae Iorga, a arătat acest lucru în cartea Imperiul cumanilor, subliniind că atunci când era un pericol extern cumanii îşi alegeau un rege. Erau destul de organizaţi, dar şi foarte agresivi. Vecinul lor de la nord era Marele Cnezat al Kievului cu care se aflau în permanentă bătălie. Cu toate acestea, închipuiţi-vă că era vorba şi de înrudiri între cele două tabere. Kuten, regele pe care îl aveau „cumanii albi“ în acel moment, al bătăliei de la Kalka, era socrul Marelui Cneaz al Galiţiei. Cumanii din nord îşi spuneau „albi“, iar cei din părţile noastre, din Moldova şi din Muntenia, erau „cumanii negri“. Aici nu e vorba despre vreo chestiune de calitate, ci despre cumanii principali („albi“) şi cei periferici („negri“). Trebuie să spunem, ca o paranteză, şi că femeile cumane erau de o mare frumuseţe.
Prin urmare, „cumanii albi“ şi „cumanii negri“, văzând pericolul comun, se aliază.
Da. Ei, alături de cele patru, cinci cnezate ruseşti de la nordul lor, luptă împotriva acestui val mongol şi sunt învinşi la Kalka. Acolo mor vreo nouă cnezi ruşi, dar regele cuman Kuten scapă.
Credeţi că separaţia între Bisericile creştine, de Răsărit şi de Apus, produsă la 1054, era deja înţeleasă de popoare, la acea vreme, în anul 1223?
Eu cred că da, dar să nu uităm un lucru – la noi chestiunea era confuză. Noi nu aveam absolut niciun document înainte de naşterea voievodatului Ţării Româneşti. E clar însă că ţineam de Constantinopol. Dar să ne uităm la fraţii Asăneşti, care au făcut cel de-al doilea Ţarat Bulgar. Apropo – Asan e nume cuman. E foarte posibil ca fraţii Asăneşti, vorbitori de limbă română, să fi fost înrudiţi cu populaţia cumană. Cumanii pătrunseseră şi dincolo de Dunăre, dovadă că a mai rămas numele Kumanovo în Bulgaria. Asăneştii îi înving pe bizantini mai întâi cu ajutorul cumanilor. Revenind, regele cuman Kuten fuge din faţa primului val mongol, dar în acel moment valul s-a oprit. Asta este dovada că mongolii s-au gândit să vadă doar ce fel de rezistenţă vor întâmpina. Când vine valul cel mare al mongolilor, în anul 1241, acesta era împărţit în patru coloane, fiecare de câte 40-50.000 de oameni. Cele patru coloane au distrus, rând pe rând, cnezatele ruseşti, Polonia şi cunoşteau atât de bine situaţia regatelor din Europa încât aveau ordinul ca, la o dată precisă, să se reunească împotriva regelui Ungariei, Bela al IV-lea, recunoscut drept cel mai puternic rege din Europa Centrală. Ei bine, coloana din sud a mongolilor a trecut şi pe la Episcopatul cuman Milcovensis.

Invazia mongola din 1241 aproape a distrus ordinul cavalerilor teutoni şi rezistenţa statelor apuse. Totuşi atacurile din 1241 nu s-a repetat. Conducătorii mongoli s-au retras din cauza morţii hanului şi a luptelor interne ce au urmat între urmaşii acestuia

Dar cum s-a ajuns la Episco­patul Milcovensis?
Bun, după bătălia de la Kalka şi dezastrul cumanilor „negri“ şi „albi“, aliaţi cu ruşii, ei dau de veste înfrângerea regelui Ungariei, în 48 de ore. Cumanii, care de generaţii se opuneau creştinării, au trimis vorbă regelui maghiar, Andrei al II-lea, că vor să se creştineze. Acesta a găsit că-i atât de important momentul încât a trimis pe fiul său, viitorul rege Bela, şi pe arhiepiscopul Ungariei să-i creştineze, undeva pe Milcov, pe toţi cei 40.000 de ostaşi cumani, cu femeile şi copiii lor. Aşadar, i-au creştinat în rit apusean.
Vă întrebam dacă exista oare această distincţie la nivelul oamenilor simpli.
Exista...
Atunci de ce pelerinii occidentali care veneau la Ierusalim se împărtăşeau încă din potirul călugărilor greci de acolo, ştiut fiind că ortodocşii şi catolicii n-au comuniune euharistică?
În orice caz, din punct de vedere teologic, ortodocşii şi catolicii n-au fost şi nu sunt eretici unii faţă de alţii, ci schismatici. Asta înseamnă despărţire...
 ...şi în oficierea tainelor.
Acest lucru trebuie să fi existat şi la noi, chiar şi în bisericile cele mai vechi. De pildă, este o bisericuţă mică, la nord de Câmpulung, unde erau două altare. Eu cred că unul era pentru ritul Apusean şi unul pentru ritul Răsăritean. Nu era nicio duşmănie între cei care ţineau riturile respective. Duşmănia asta îngrozitoare a apărut după cucerirea Constantinopolului, la 1204.


Asediul Constantinopolelui produs în timpul celei de-a patra cruciade (1204)
Totuşi, a fost şi Sinodul de la Ferrara, început la 1437...
Da, o încercare de reconciliere a penultimului împărat bizantin. Aceasta s-a început din motive politice, din cauza pericolului turcesc. Ghinionul a fost că patriarhul care semnase documentul de reconciliere, alături de împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, a murit pe drum. Cel care a devenit patriarh în locul său era un duşman al reconcilierii. Atunci s-a răspândit expresia „Mai bine turbanul turcesc decât gheara Papei“. Dar să ştiţi un lucru: patriarhul de Constantinopol a dus-o mai bine sub turci, în sensul că, Mehmet al II-lea, după ce a luat oraşul, l-a chemat şi i-a încredinţat toţi creştinii împărăţiei. Deci, din momentul ocupaţiei turceşti, patriarhul a avut mai multă forţă politică decât înainte, când era egalul împăratului. Înainte, dacă era o dispută între patriarh şi împărat, acesta din urmă avea câştig de cauză pe motiv că el a fost uns de Dumnezeu.
Aşadar, creştinarea cumanilor s-a făcut în rit apusean.
Creştinarea cumanilor s-a produs după 1223, undeva pe Milcov. Imediat s-a construit o catedrală, dar episcopia n-a ţinut decât puţin peste un deceniu. În anul 1239, cumanii, văzând că vine valul mongol, s-au speriat şi au cerut voie regelui Ungariei să intre în regatul său. Au trecut Carpaţii în masă. Ceea ce s-a întâmplat ulterior a dovedit că n-au plecat chiar toţi, vezi cazul Basarab I. Cei care se căpătuiseră, strămoşii viitorilor boieri sau cnezi – „majores terrae“ – n-au plecat.

Cronologie

271  Retragerea Aureliană. Teritoriul Daciei este părăsit de administraţia romană, însă creştinismul începuse deja să se răspândească, chiar dacă era o religie persecutată
286  Prima împărţire a Imperiului Roman între Diocleţian şi Galeriu
313  Edictul de la Milan, dat de împăratul Constantin, prin care religia creştină este permisă în imperiu
325, 381  Primele două Sinoade Ecumenice ale Bisericii în care se compune Crezul
364  A doua împărţire între Valentinian (Apusul) şi Valens (Orientul)
379-395  Teodosie cel Mare este ultimul împărat al întregului Imperiu
395  Ultima împărţire a Imperiului între Honorius şi Arcadius
447, 589  Sinoadele de la Toledo, unde apare adaosul „Filioque“ în simbolul de credinţă-Crezul
451  Sinodul IV Ecumenic (Calcedon) lărgeşte jurisdicţia Constantinopolului asupra Pontului şi a Traciei
476  Imperiul Roman de Apus dispare
472-519  Schisma acachiană (prima ruptură a celor două Biserici)
527-565  Împăratul Justinian recucereşte o parte din vechiul Imperiu de Apus. Imperiul Bizantin e la apogeu
602  Marea invazie avaro-slavă; structura populaţiei din Balcani se modifică radical
610  Sunt chemaţi sârbii de împăratul Heraclie la graniţa de vest a Imperiului
672  Bulgarii hanului Asparuh trec Dunărea şi supun triburile slave
692  Sinodul Trulan II stabileşte egalitate onorifică şi în drepturi între patriarhiile Roma şi Constantinopol
731-732  Împăratul Leon III Isaurul trece Iliricum Oriental, Italia de Sud, Creta şi Sicilia sub jurisdicţia Constantinopolului, spre marea nemulţumire a Romei
800  Papa Leon al III-lea încoronează un rege franc, pe Carol cel Mare, ca „împărat“ al Imperiului Roman de Apus, ceea ce era o jignire adusă împăratului din Constantinopol
860  Ruşii din Kiev atacă Constantinopolul
861-863  Disputa dintre Patriarhul ecumenic Fotie şi Papa Nicolae I în privinţa dorinţei de supremaţie a Papei peste toată Biserica (primatul papal). Papa excomunică pe Patriarhul Fotie şi clerul ortodox
863-886  Acţiunea de misionarism ortodox întreprinsă de Kiril şi Metodie în spaţiul slav (sârbi, bulgari şi slavi vestici). Cei doi compun alfabetul glagoritic şi pe cel chiril, precum şi Liturghia în slavă
864  Creştinarea bulgarilor sub hanul Boris, devenit Mihail I
866  Conflictul Roma-Bizanţ pentru creştinarea bulgarilor (deşi creştinaţi oficial de Constantinopol, Papa Nicolae I le trimite şi el misionari). Acţiunea Papei este condamnată de Patriarhul Fotie, care îl excomunică pe Nicolae I
893  Se reiau legăturile dintre cele două scaune patriarhale
896  Ungurii ajung în Câmpia Panoniei şi a Tisei
927-969  În timpul ţarului Petru I, împăratul bizantin recunoaşte un patriarh bulgar, dar acesta nu este validat de Biserica Constantinopolului
953  Gyula, al doilea demnitar al hanului maghiar, e creştinat la Constantinopol. El se întoarce în regiunea pe care o controlează, Alba Iulia, cu un episcop ortodox – Ierotei. Fiica lui Gyula, Şarolta, se căsătoreşte cu Gheza şi din căsătoria lor se naşte Vajk (Ştefan cel Sfânt al Ungariei)
988  Cneazul Vladimir al Kievului, căsătorit cu sora împăratului bizantin Vasile al II-lea, îi creştinează pe ruşi
997-1038  Ştefan cel Sfânt al Ungariei introduce ritul latin
1025  Ţaratul bulgar dispare, cucerit de împăratul bizantin Vasile al II-lea
1054  Schisma cea Mare: Patriarh ecumenic era Mihail Cerularie, iar Papă, Leon IX. Anatema a fost dată de Cardinalul Humbert de Silva Candida asupra Patriarhului ecumenic, asupra clericilor şi credincioşilor ortodocşi. Câteva zile mai târziu, Cerularie a rostit o anatemă similară împotriva Bisericii Romane. Abia în 1965, printr-o declaraţie comună, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagora I au ridicat blestemele rostite în urmă cu 900 de ani
1071  Bătălia de la Manzikert, în care armata bizantină e înfrântă zdrobitor de turcii selgiucizi. Aceştia pătrund în Asia Mică
1096  Încep cruciadele. Căderea locurilor sfinte sub controlul necreştinilor a tulburat lumea creştină, iar la iniţiativa împăraţilor bizantini, sprijiniţi de papa, cavalerii occidentali au început o serie de războaie sfinte numite cruciade. Doar prima cruciadă şi-a atins ţinta fiind recucerit pentru o vreme Ierusalimul
1186  Răscoala fraţilor Petru şi Asan în Balcani împotriva Imperiului Bizantin. Apare cel de-al doilea Ţarat Bulgar
1191  Regele maghiar începe colonizarea saşilor în Transilvania
1187  Ierusalimul cade şi în mâinile sultanului Saladin. Va urma cruciada a III-a
1197-1207  Ioniţă Caloian, ajungând la conducerea Ţaratului Bulgar şi dorind titlul de împărat şi un patriarh pentru vlaho-bulgari, încheie o unire cu Roma în 1204, revocată ulterior
1204  Cruciada a IV-a e deturnată către Constantinopol. Apare Imperiul Latin (1204-1261), împăratul bizantin şi patriarhul se retrag la Niceea
1234  Scrisoarea Papei Grigore IX către regele maghiar Bela al IV-lea despre existenţa în episcopia cumanilor a unor clerici greci care îl încurcă pe episcopul catolic
1235  Este recunoscută Patriarhia bulgară de la Târnovo de către patriarhul ecumenic; această patriarhie dispare în 1393, când e cucerită de turci
1241  Marea invazie tătărască
1247  Diploma Cavalerilor Ioaniţi, în care sunt menţionate formaţiunile prestatale dintre Carpaţi şi Dunăre
1330  Bătălia de la Posada. Basarab I îl învinge pe regele maghiar Carol Robert de Anjou câştigând independenţa ţării sale
1347  Dragoş e trimis să înfiinţeze o marcă de apărare la est de Carpaţi. Aici e nucleul viitoarei Moldove
1359  Urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru, mută mitropolia de la Vicina la Curtea de Argeş, iar Iachint devine primul mitropolit al Ţării Româneşti
1359  Bogdan I fuge din Maramureş în Moldova, unde pune bazele statului medieval moldovean
1401  După îndelungi tratative care au început cu Petru I Muşat, Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte Mitropolia Moldovei în timpul lui Alexandru cel Bun

Stiglitz - Adevarul despre FMI

Stiglitz - World Economic Forum Annual Meeting Davos 2009, originally uploaded by World Economic Forum.

Dr. Joseph Stiglitz are statura unui semizeu in randul economistilor americani. Fost vicepresedinte si economist-sef al Bancii Mondiale pana in noiembrie 1999, apoi seful consilierilor economici ai presedintelui Clinton, dr. Stiglitz este azi profesor la Universitatea Stanford si Guest Scholar la Institutul Brookings. Este curent solicitat de marile firme de consultanta si cutreiera America pentru a tine conferinte.

Ceea ce a atras atentia asupra problemei globalizarii a fost criza asiatica din 1997, dupa care au urmat Rusia, Brazilia, Turcia. “Factorul cheie in 1997 a fost liberalizarea pietelor de capital, conform ideologiei FMI. Dar asta a permis capitalului speculativ, pe termen scurt, sa intre si sa iasa fara restrictii de pe piata. Industrii intregi pot aparea si disparea peste noapte, generand tulburari enorme in economie, in societate, inclusiv recesiune. Cum a procedat FMI in criza asiatica? In Coreea, a impus ridicarea dobanzii de la 9% la 25% si apoi la 40%. Urmarea: jumatate din firmele coreene au dat faliment; in Indonezia, trei sferturi. Apoi, au cerut suspendarea ajutoarelor sociale. Atunci, am spus: in sase luni, populatia se va revolta. Stiti ce a raspuns FMI? Au zis: nu-i nimic, trebuie sa sufere.” Problema este ca, urmare a revoltelor, capitalul a fugit din Coreea, iar criza s-a adancit. sursa: novopress.info

Reformarea FMI este o chestiune de timp “Deci politicile impuse de FMI au fost nu numai nedrepte si nemiloase, ci si antieconomice. Ele contrazic orice manual de economie, violeaza toate principiile pe care copiii nostri le invata la scoala.

Greselile pe care le face FMI vin din conceptia lor fundamentalista despre piata. Ei ignora ca nicaieri nu exista piata perfect libera: exista reglementari financiare, protectia consumatorului, standarde etc., deci o multime de limitari. Iar fara asemenea reguli si legi, sistemul de piata nu poate functiona.

Pe de alta parte, obiectivul nr. 1 al institutiilor internationale nu este stabilitatea financiara globala, ci sa asigure veniturile creditorilor de pe Wall Street, chiar cu pretul unor dezechilibre in alte parti ale lumii. Interesele particulare, secretomania care acopera adoptarea deciziilor si lipsa democratiei caracterizeaza aceste institutii. La FMI, nu functioneaza sistemul un om egal un vot, ci un vot egal un dolar, dar nu de orice fel, ci dolarul din 1944.” In aceste conditii, este imposibil sa fie controlate politicile FMI si ale celorlalte institutii.

“Globalizarea este un proces esentialmente pozitiv si poate fi o resursa pentru dezvoltare, dar pana acum n-a dovedit-o. Protestele anti-FMI sunt justificate, chiar daca personal nu agreez toate ideile promovate cu asemenea prilejuri. Dar actiunea societatii civile imi da speranta ca organizatiile care conduc astazi lumea vor fi candva reformate.”

In patru pasi, reteta FMI condamna pacientii la criza

Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru economie, critica programele FMI. Retetele de tara ale FMI au dat gres. In Est, Polonia si-a respectat contractul, iar acum o duce rau. La fel de rau o duc si romanii, cu mentiunea ca ei nu au fost consecventi in respectarea acordurilor stand-by.

In patru pasi, reteta FMI condamna pacientii la criza. Acesta este contextul regional in care criticile economistului american Joseph Stiglitz, castigator al Premiului Nobel pentru Economie, se fac din nou auzite. FMI in principal, impreuna cu Banca Mondiala si Organizatia Mondiala a Comertului, sunt slabi gestionari ai globalizarii. Ponoasele le trag natiunile sarace. Guvernele au nevoie de FMI pentru o buna imagine pe pietele internationale de capital, dar si pentru echilibrarea deficitului bugetar, pentru ca aceasta este destinatia imprumuturilor acordate de institutia financiara. FMI-ul pretinde, in schimb, respectarea unui program de tara in patru pasi.

Privatizarea este primul. Stiglitz afirma ca, sub acoperirea si folosind conditiile impuse de Banca Mondiala pentru acordarea de credite, politicieni locali se grabesc sa privatizeze companiile, in dezavantajul national, dar cu avantaje personale. Corporatiile multinationale pot cumpara ieftin industriile locale. In competitie pentru capitalul strain, statele supraoferteaza: facilitati fiscale, salarii mici, zone libere, promisiuni de descurajare a miscarilor sindicale. Multinationalele pot ajunge sa detina controlul total in anumite ramuri ale economiei, cu riscurile de rigoare pentru economiile nationale.

"Omul Nou" şterge astăzi "farmecul discret" al Bucureştilor

Stelian Tănase: Filmez a doua serie din „Bucureşti, strict secret”, ce va avea probabil 50 de episoade. Visul meu este să fac „Bucureşti în 101 de poveşti”. Suntem undeva pe la 80 de episoade. Mai avem o stagiune. Mi-am făcut şi blog, www.stelian-tanase.ro, pentru că vreau să apăr Bucureştiul foarte serios. Mi se pare că se întâmplă o devastare fără precedent de la Ceauşescu încoace. Când l-am executat pe Ceauşescu, una dintre acuzaţii a fost chiar aceasta, iar acum noi îi continuăm opera. Bucureştiul este devastat de o manieră incredibilă.

Care este cea mai mutilată zonă a Capitalei?
Buzeştiul este lichidat. De la Romană până la Piaţa Unirii şi mergând mai adânc în Cotroceni este o zonă expusă. Cei din imobiliare vor să-şi ridice bănci şi turnuri. Bucureştiul fiind o încrengătură de sate, au rămas multe terenuri virane. Speculatorii ar avea spaţii la dispoziţie. Pe Kiseleff, o casă de patrimoniu a fost demolată peste noapte. Legile sunt ambigue, imobiliştii le speculează cum vor, cu ajutorul politicienilor. De 12 ani, de când fac televiziune, am căutat un răspuns. Am făcut reportaje TV, am scris în gazetă pe tonul cel mai categoric. N-aude nimeni. Aud numai intelectualii, şi aşa acuzaţi de melancolii, de nostalgii, de paseism. Aud şi cei cu bani, ştiu ce spun, dar ce interes au să se mute un kilometru mai sus, când el vrea să locuiască în buza târgului, unde terenul e mult mai scump?

Ce fac oamenii, cetăţenii, pentru oraşul lor?
Mă surprinde reacţia societăţii civile: plăpândă, extrem de fragilă, deşi au apărut multe grupuri agitate şi nervoase. Mă tem că reacţia adevărată va apărea peste 10 ani, când nu va mai fi nimic de salvat în Bucureşti. În fiecare zi dispar 6-7 clădiri.

Ce s-a întâmplat cu Buzeştiul?
La Buzeşti s-a mers pe argumentul utilitar, lărgire pentru trafic. Soluţia este străpungerea, prin dărâmarea clădirilor de pe o parte şi de pe alta. Întreb: în ce capitală se fac străpungeri? Dacă te duci la Roma şi faci o străpungere, trebuie să dărâmi vreo 15 clădiri de secol II-III. Cine îşi permite aşa ceva? Nu cred că trebuia dărâmat la Buzeşti. Trebuia prezervat şi ocolit. Dacă tot am făcut Podul Basarab, înseamna că am salvat Buzeştii. N-am salvat Buzeştii, ci l-am omorât imediat. Ăsta era rostul podului, să ocolească şi să salveze Buzeştii.

Devastarea de la Buzeşti v-a înfuriat.
Am scris un roman, ce va apărea în luna mai: „Moartea unui dansator de tango”, în care toată acţiunea se întâmplă la intersecţia Buzeşti-Griviţa. S-a întâmplat să-l dărâme când terminam romanul. Eu îi făceam un monument şi arătam valoarea extraordinară a acestui cartier, şi ei intrau cu buldozerul. Pe blog, voi posta fotografii cu cărămizi şi, în paralel, cu Hotelul şi cinematograful Marna, Casa lui Mihai Eminescu, casa lui Matache Măcelaru.
În carte, arăt cum era acest cartier, fundalul lui, în anii ’40. Era un Montmartre bucureştean, cu o lume studenţească. Plin de cămine studenţeşti, erau hoteluri, negustorie, cinematografe, bordeluri pe unde este acum Palatul CFR. Era animat, boem, era inima Bucureştiului. L-au pus jos. Se dărâmă lucruri de valoare şi se construiesc barăci care nu au nicio valoare şi pe care le dăm jos peste 20-30 de ani. Eu nu vreau să aibă loc maşinile să treacă, vreau să păstrăm Casa lui Eminescu.

Credeţi că veţi fi auzit prin noul blog?
Vreau ca prin intermediul lui să mobilizez cât mai multă lume în apărarea Bucureştiului. Sunt câteva grupuri, chiar unul dedicat Pieţei Matache Măcelaru. Suntem încă foarte slabi faţă de deciziile consilierilor municipali. E o furie, e o lăcomie extraordinară. Ei vor să facă bani, iar în capul lor acestea sunt nişte vechituri, nişte hodoroage.

Ce alte masacre aţi întâlnit prin locurile pe unde filmaţi?
Masacru ca în zona Buzeşti nu mai e, dar se distruge peste tot. A dispărut Casa Moteanu de pe Calea Victoriei, vizavi de Academia Română. M-am dus să fac recunoaştere pentru filmare, să-mi fac un plan, şi când m-am întors a doua zi, casa era jos. Până astăzi nu s-a construit nimic. Pe strada Visarion, în jos, o altă casă a fost dărâmată şi a rămas aşa. Sunt multe în felul acesta. Spre Gara de Est, pe Bulevardul Ferdinand, pe dreapta, era Cinematograful Aurora, clădire art deco din anii ’20-’30. S-a demolat într-o noapte, iar astăzi vezi doar o schelă oribilă între două blocuri. Era un monument din perioada interbelică.

Cum vă explicaţi aceste lucruri?
Stricarea omului în comunism este evidentă. „Omul Nou” a apărut. Noi râdeam de el, citeam de propaganda comunistă cu „Omul Nou”. Nu credea nimeni. S-a produs. „Omul Nou” a fost fabricat de cei doi lideri comunişti, Dej şi Ceauşescu, şi acest „Om Nou” e cel care dărâmă acum clădirile în Bucureşti. N-are niciun respect pentru nimeni, pentru clădiri, oameni, locuri.

Străinii cum au reuşit să-şi conserve arhitectura?
Şi Londra are probleme de adaptare. Dar englezilor nu le-a trecut prin cap să distrugă imobilele. Ei păstrează faţadele şi construiesc modern. Acest concept, folosit la Bucureşti ca tot ce e vechi să se dărâme, e o tâmpenie.

Care este cartierul bucureştean pe care l-aţi cunoscut prima dată? Bucureştiul este un oraş de trăit?
N-aş recomanda unui străin să se mute aici. Şi eu vreau să plec. Îl detest, pentru că e urât, cenuşiu, şi nu oferă nicio bucurie. Noi l-am stricat. Pe de altă parte, îl iubesc. Am o relaţie hate-love cu Bucureştiul. E mizeria în care m-am născut. Am mari nostalgii, am peisaje din copilărie de care îmi amintesc.
Sunt născut în Obor, în spatele Halei. Am locuit pe strada Popa Lazăr, în curtea bisericii Sfântul Nicolae. Apoi m-am mutat la Bariera Vergului, şi mai apoi, unde stau acum, în Mahalaua Dracului. În capul străzii e Şcoala Dracului. Aţi văzut casele de p-aici... Aşa construia România burgheză. E rezervaţie arhitectonică, îţi trebuie autorizaţii ca să modifici ceva.
Comuniştii au intrat pe bulevardele centrale şi au făcut blocuri, iar în spate au rămas casele. Strada mea şi-a păstrat caracterul de la 1909, de când e făcută. Aici a locuit Gala Galaction, pictorul Ştefan Dumitrescu. Casa a fost plină de intelectuali, de artişti. În adâncime sunt multe străzi care îşi păstrează caracterul.

Cum arăta Bucureştiul copilăriei?
Popa Lazăr era o stradă scurtă, dar avea 50 de cârciumi. O expresie a civilizaţiei. Oamenii se întâlneau, stăteau de vorbă, schimbau opinii. Cârciuma era esenţa democraţiei. Una dintre ele se numea „La Puiu’ Mamii”, pentru că după ce vindeai în piaţă, îţi încheiai socotelile şi te îmbătai. Ca să-ţi revii, te duceai „La Puiu’ Mamii” să mănânci o ciorbă de potroace. După, o luai de la capăt.

Aţi scris recent de situaţia Gării de Nord.
Gara de Nord trebuie desfiinţată şi mutată trei kilometri mai sus, la Gara Basarab. Toată zona respectivă este gândită prost. Aşa, nu mai făceam nici Pasajul, care ne-a costat o avere şi care distruge zona, şi scăpam şi de problema Turda-Crângaşi. Se putea face un mare centru comercial şi cultural în Gara de Nord, cu cinematografe, pasaje pietonale, business mult. În schimb, noi abordăm soluţii de secol XIX. E o soluţie, că tot vrem să rezolvăm probleme de transport. Gara încurcă. Dar cine mai lua şpăgile de la Pasajul Basarab?

Spuneţi-ne o zonă înfloritoare a Capitalei.
Centrul istoric. Am ieşit de curând, mi-a plăcut că era lume multă, străini şi multe zone în construcţie. Nu m-a deranjat. Să sperăm că o să iasă bine. Sunt însă nişte spoieli acolo... Am văzut ferestre de secol XIX schimbate cu termopane, faţade mutilate de tot felul de derbedei care vând bere şi mici. Sunt de acord să-şi facă o cârciumă, sunt adeptul păturii negustoreşti, dar să conserve.

Vedeţi un alt oraş Capitala României?
Da, la Viena (râde). Aş muta capitala în Ardeal, la Braşov, Sibiu. Iar în Bucureşti aş lăsa arta şi comerţul.

O stradă frumoasă.
Străzi frumoase... Plantelor, Polonă, nu? M-aş uita spre cartierele micii burghezii: strada Latină, strada Popa Rusu. Sunt multe.


_____________________

asdsatg2011-04-18 13:18:47si vis a vis de pasapoarte se pregateste o demolare dubla si sunt multe alte locuri brutalizate, trebuie actionat rapid si, poate, solicitat sprijin UNESCO, UE etc. In ceea ce priveste societatea civila din Romania, care societate ?
»

SOV2011-04-18 15:19:08Unde l-ati gasit pe castratul asta de Tanase? La Realitatea ! Asta vrea bani de la Oprescu sub masca salvarii Buzestiului! De cand nu a mai trecut acest retardat pe strada pe care o plange pentru bani? De cand nu a mai trecut pe la Matache sa vada ca e plin de tigani si de prostituate? Explicati-i idiotului ca asta se cheama sistematizare. Altfel, si el si noi toti vom circula cu calul prin Bucuresti. Fostul activist UTC ar trebui sa deschida gura si nu anusul cand vorbeste!
Raspunde »

razvan2011-04-18 17:08:41CONSERVAREA MIZERIEI!! Am venit in Bucuresti in urma cu 15 ani ca student si am trait pe strada Moxa langa Buzesti. Cred ca a fost cea mai urata experienta din viata mea. O groaza de cladiri mici si insalubre, construite cu fundul oblic, porti oribile de tabla si alte mizerii. Nu vad de ce ar vrea cineva sa conserve asta? Cred ca noi trebuie sa fim curajosi si sa construim un spatiu modern, adecvat secolului in care traim. Sincer sa fiu eu nu vad nicium mod in care poti construi ceva maret peste zonele semi-rurale de prin Buzesti, Patriarhiei si alte cele. Prin spate pe la Patriarhie sunt zeci de strazi netinse de vreo dezvoltare imobiliara semnificativa din ultimii 50 de ani si acolo domneste o mizerie socanta. E un fel de sat usor urbanizat. De ce am vrea sa conservam asa ceva?

bogdan712011-04-18 17:08:58Intre GdN si Basarab sunt cel mult cateva sute de metri, nicicum 3 km cum fabuleaza dl. Tanase. Iar costul mutarii Garii depasea de cateva ori costul Podului Basarab. Zona Buzesti era in ultimul timp o "boema" fetida pe care orice om normal isi dorea sa o evite. Nu "omul nou" ceausist a slutit Capitala, ci Rechinus Imobiliarius Tranzitionem, o specie binecunoscuta inclusiv domnilor arhitecti care se bat cu caramida in piept ca apara ce a mai ramas din orasul vechi. Altfel de ce OAR-ul a retras in 2009 de la vanzare "Cartea Neagra" a demolarilor dupa doar cateva ore de la lansarea la Targul Bookfest ?

Scurt tratat de medicina malaiului! Sanatate la ceaun -Terapie cu mamaliga

mamaliga (rjohnson), originally uploaded by pcvivid.

"Sănătate la ceaun" sau "Terapie cu mămăligă"


Banala mămăliguţă poate deveni un medicament folositor în tratarea ră
celilor şi a pietrelor la fiere

Mălaiul este un înlocuitor de nădejde al produselor de panificaţie,
> numit de specialişti „prietenul intestinului subţire“. Dispreţuit pe
> nedrept, acest medicament tradiţional aduce numai beneficii atît omului
> sănătos, cît şi celui care suferă de boli grave. Cura cu mămăligă este
> foarte sănătoasă, o putem încerca în Postul Paştelui, pentru hrănirea
> organismului şi curăţirea intestinelor.
>
> De ajutor ficatului şi intestinelor
>
> Un aliment tradiţional cum e mămăliga a fost de multe ori subiect de
> cercetare al specialiştilor, fără a i se putea găsi o contraindicaţie.
> Fierturile de porumb au fost apreciate încă din vremea lui Columb, dar,
> ulterior, au ajuns să fie considerate hrana săracilor. Studiile recente
> au scos în evidenţă faptul că media de viaţă a triburilor amerindiene
> care se hrăneau cu porumb crud sau fiert era mult mai mare decît a altor
> comunităţi învecinate, cărora le lipsea din dietă acest aliment. Recent,
> s-a descoperit prezenţa în boabele de porumb a unor substanţe derivate
> ale acizilor arahidic şi palmitic, extrem de importante pentru sănătatea
> organismului. Aceşti acizi se absorb în intestin cu mare uşurinţă, fără
> a suferi transformări chimice decît în proporţie de 22-28%. Ajunşi în sî
> nge, se transformă în hidroxiacizi care vor purifica sîngele de unele
> substanţe toxice. Efectul detoxifiant al substanţelor din porumb uşurează
> efortul ficatului de neutralizare a substanţelor toxice, reducînd
> considerabil riscul la insuficienţe şi ciroze hepatice. La populaţiile
> unde se consumă zilnic terci de mălai, incidenţa bolilor hepatice este
> de 10 ori mai mică, iar copiii au o dezvoltare mai bună.
>
> Ne ajută să trăim mai mult
>
> Cercetătorii edocrinologi consideră că un consum zilnic de mămăligă
> scade cu 60% riscul de boli psihice generate de disfuncţii tiroidiene.
> De asemenea, consumul de mămăligă reglează concentraţia de
> glucoză în sînge, fiind de folos diabeticilor. Reduce cantitatea de
> colesterol din sînge, scăzînd astfel riscul de ateroscleroză şi,
> implicit, de infarct. Mai mult, banala mămăligă revitalizează funcţiile
> sexuale, în special feminine. Rezultatele cercetărilor româneşti
> efectuate de antropologi în regiunea Bran-Rucăr (unde mămăliga e mai des
> pe masa românilor), arată că 9% din femeile de peste 65 de ani au avut o
> activitate ovariană foarte intensă, manifestată şi prin prelungirea vieţ
> ii sexuale chiar şi după vîrsta de 72 de ani. De asemenea, consumul de mă
> măligă este răspunzător şi de longevitate. Multă lume crede că mămăliga î
> ngraşă. Ei bine, mămăliga moale are de patru ori mai puţine calorii faţă
> de pîine. Iar mămăliga vîrtoasă are jumătate din caloriile pîinii. Încă
> din cele mai vechi timpuri, românii au folosit mămăliga ca leac. De
> exemplu, doar pentru a evita pelagra, este suficient consumul zilnic de
> mămăligă cu o jumătate de litru de lapte şi un ou. Terapia a dat
> rezultate sute de ani.
>
> Cataplasme aplicate pe piept
>
> Tratamentele pe care ni le făceau bunicile noastre în copilărie ne
> vindecau şi ne fereau de utilizarea abuzivă a antibioticelor. Mămăliga
> era la loc de cinste printre leacurile vechi. Pentru durere în gît şi ră
> ceală, se pun pe o tablă încinsă două linguri de mălai şi se stă cu
> nasul deasupra fumului produs, amestecînd continuu. În plus, se bea
> seara înainte de culcare un terci, ca o mămăligă subţire, în care se
> pune o bucăţică de unt. A doua zi, vă veţi simţi infinit mai bine. În
> popor, unul din adjuvantele cu o eficienţă incredibilă în pneumonie este
> tot faimoasa mămăligă românească. Se lasă să se răcească, cît poate
> suporta pielea, după care se întinde pe zona pieptului într-un strat de
> două degete pe torace şi se ţine 15 minute, după care se înlătură, iar
> pielea se şterge cu un tampon înmuiat în spirt camforat. Cataplasma cu mă
> măligă caldă e bună şi în bronşite, gripă, tuse cronicizată. Aceeaşi
> aplicaţie se face în zona rinichilor pentru tratarea colicilor renale şi
> a nefritelor, pe zona inferioară a abdomenului, ca remediu rapid pentru
> anexite şi cistite.
>
> De folos şi în obezitate
>
> Pentru urcior: se pune mămăliga caldă pe pleoape, schimbînd-o cît se
> poate de des. În caz de lipom, se poate face un tratament cu cataplasme
> cu mămăligă tare. Se pune în strat de 3-4 cm pe locul lipomului, avînd
> grijă ca partea care vine în contact cu pielea să fie presărată cu tămî
> ie fin pisată, aşa cum se pune sare pe o felie de pîine cu unt. Se aplică
> fierbinte, cît suportă pielea, şi se acoperă cu un obiect de lînă,
> pentru a menţine temperatura locală ridicată. Tratamentul se face în
> fiecare seară şi se ţine pînă se răceşte mămăliga. Mămăliguţa e utilă şi
> celor care suferă de obezitate, deoarece acest aliment conferă o senzaţ
> ie de saţietate extrem de rapidă, datorită fibrelor alimentare din
> compoziţia sa. Studiile de specialitate au arătat că la persoanele care
> consumă regulat porumb, anumite probleme generate de hipotiroidie, cum
> ar fi îngrăşarea, somnolenţa, lipsa de tonus fizic şi mental, sînt
> reduse considerabil. Gastrita hiperacidă şi ulcerul sînt ameliorate de
> consumul de mămăligă caldă în loc de pîine, mălaiul avînd, pe lîngă
> efectul de reducere a acidităţii, şi o acţiune uşor calmantă, sedativă.
> Studiile de nutriţie şi biochimie alimentară au arătat că mămăliga
> consumată frecvent ameliorează şi afecţiuni cum ar fi reumatismul,
> diabetul, menstruaţiile dificile cu sîngerări abundente, anexita şi
> metroanexita, litiaza renală, hepatita.
>
>
> De la mămăligă, la terci şi bulz
>
> • În mod tradiţional, mălaiul se poate prepara în multe feluri: turtă în
> spuză, mălai în ţest (mălăiaş), mălai în tavă, terci, păsat, bulz,
> chitac, cocîrţău. Porumbul ca atare se mai mănîncă şi fiert (în oală),
> fript (la spuză) sau făcut floricele (la tigaie). Mămăliga e şi ea de
> două feluri: pripită şi fiartă. Pe cea pripită o mănîncă mai mult orăş
> enii si se prepară punînd mălai puţin cîe puţin în apa sărată fierbinte,
> aşa încît mămăliga să fiarbă în mod egal toată. Fierberea durează mai puţ
> in decît la mămăliga vîrtoasă, preferată mai mult la ţară. În acest caz,
> mălaiul se pune tot dintr-odată în apa sărată, se lasaă să fiarbă pînă î
> ncearcă de mai multe ori să dea în foc, ca laptele. Atunci, se sparge cu
> făcăleţul. La sate, mămăliga vîrtoasă nu se taie cu cuţitul, ci cu sfoară
> . Terciul de mălai nu e altceva decît mămăligă pe jumătate lichidă, pe
> care o mîncau copiii cu plăcere cu felii de brînză sau zeamă de prune. Pă
> satul este tot un fel de terci, însă mălaiul din care e făcut e mai
> grunjos, mai mare şi mai tare la fir. Cocoloşul sau bulzul se face din
> brînză învelită în mămăligă şi coaptă apoi pe cărbuni. În unele locuri,
> mălaiul se amestecă cu dovleac fiert.
>
> Ştiaţi că?
>
> - 100 g făină de porumb are 351 calorii, 100 grame de pufuleţi au 520
> calorii.
> - Mămăliga se taie perfect dacă lama cuţitului se umezeşte cu apă.
> - Mămăliga nu mai face cocoloaşe dacă înainte de a pune mălaiul la fiert
> îl stropiţi cu apă rece.
> - Zahărul vanilat poate fi secretul mămăligii perfecte.
> - Mămăliga nu îngraşă, dar combinată cu smîntînă şi brînză grasă,
> efectul va fi acelaşi ca în cazul unei cine copioase. În curele de slă
> bire, se recomandă iaurtul şi brînza de vaci.
>
> Dieta cu mămăligă
>
> Micul dejun: mămăligă fierbinte, cît mai crudă, amestecată în mod tradiţ
> ional cu un ou moale şi lactate.
> Prînz: alimente obişnuite, dar înlocuiţi pîinea cu mămăligă
> Cină: lapte bătut sau iaurt cu mămăligă.
>

Bilantul Dinozaurului tare in dinti

darie ducan si paul everac, originally uploaded by ducan_darie.

Paul Everac

In locul lui George Calinescu nu e nimeni, critic si romancier, animator, turbulent, intelectual, - tizul sau actoricesc fiind o umbra ratacitoare, cam behaita. In locul lui George Storin nu e nimeni (si el are tiz literat), cum nu e in locul lui Calboreanu, Iancovescu, Baltateanu. Nu e nimeni in locul doamnei Bulandra si a surorilor Cocea, unind autoritatea cu sagacitatea, eleganta, farmecul. In locul lui Iorga, cu uriasa sa putere de animatie si ubicuitate, bineinteles ca nu mai e nimeni. Nimeni in locul lui Enescu, desi multi se revendica de la el, nimeni in locul lui Blaga, nimeni in locul lui Corneliu Baba, cel plin de elevi. Locul lui Leonard l-a ocupat o vreme lunga Ion Dacian, dupa care nimeni cu aceeasi petulanta; azi e gol. A lasat loc gol ca putere de a controla viata teatrala inamicul meu Valentin Silvestru, organizator eminent. N-avem, dupa mine, un al doilea Paul Constantinescu al Oratoriilor. Niciun zgandaritor de idei de forta lui Nae Ionescu. Lipseste Ahoe!, adica Tudor George si boemii de langa el, unicate inventive. Si stradania lui Mircea Ghitulescu mi se pare de neinlocuit. Nu mai avem Sadoveanu, nici Teodoreanu, Ionel sau Pastorel. Nu mai e Fernic, nici Vasilescu, nici Malineanu. Multi prelati predica, niciunul nu se retine. Balerinele noastre invata in alte parti si danseaza in alte parti. Cantaretii nostri mai inzestrati, canta pe alte scene, “la boieri”. Goga nu e pe nicaieri. Nici Toparceanu. Nici Petru Dumitriu, Preda, Barbu nu par a avea urmasi.
Avem in schimb infractori mai multi decat oricand, nu-i mai incap inchisorile; dar nu din cei politici, ci de drept comun. Avem asistati social, multi ca niciodata, avem pensionari cu milioanele, someri sau falsi-someri, handicapati reali sau falsi, revolutionari apocrifi, fel de fel de stipendiati, - o hurta de sugatori de buget. Avem de asemenea analisti cu sutele, poate cu miile, consultanti in toate cele. Avem re­gimente de femei frumoase sau macar dragute, dezbracate, miscandu-si picioarele si fundul cat e ziua de lunga. Dar si topaitori folclorici, guristi, spunatori de tampenii comice, rascaitori in nimica, dizerti, dezlegati la gura, palavragind pe bani. Dar si moftangii apucatori. Avem oboare intregi de cantautori cu albume sau lucrand la albume. Poezia s-a dus dracului, in schimb se lucreaza la albume. Se dau mii de sfaturi, se fac milioane de prognoze. Se contempla ca­taclisme. Se cauta criminali. Se pun in evidenta drame. Se scot in public intimitati penibile. Se scurma in gunoaie. Se miros gunoaiele casnice de aproape, se aduc langa nas. Se baga in vitrina, in pat...
In locul politistului asanatoriu de limba si moravuri George Pruteanu nu mai e nimeni. In locul insufletitorului de multe sprijinitorului Adrian Paunescu, cu o opera imensa, nu mai e nimeni. Mai erau niste duhovnici, - s-au dus. In schimb au venit pe toate usile ta­lentele romanilor. Pretutindeni se danseaza pentru tine. Se canta pentru tine. Se fura pentru tine, odata sau de mai multe ori in viata. Reprezentantul natiei la Bruxelles se face dracului de ras, odata cu tara. Ca si reprezentantii stirpei noastre din mahalalele europene, goniti acasa, platiti sa plece. Degeaba! - acum iubim la culme Europa capitalista, dupa ce am detestat-o sistematic 40 de ani. Dar in cei 40 de ani am avut varfuri cam in toate, celule nervoase excitate, performante. Acum avem, socialmente vorbind, carne macra, grasime, tesut conjunctiv adipos. Filosofii scriu futilitati, spun goange, fac un pic de morala. Boierii umbla dupa agoniseala. Madularele regale compun carti de bucate. Concentrarea maxima a populatiei e imprejurul lui Andone si Piturca, ochii sunt pe Briliant, adica pe un talentat scandalagiu de Pitesti. Dar nu mai avem Calinescu, nu mai avem Iorga, nici Enescu sau Blaga, sau Vianu, nici macar Sorescu, nici macar Dendrino sau Radu Serban... Acum facem o suta de reuniuni Bran­cusi in lipsa de mare sculptura, si zeci de festivaluri in lipsa de veritabila Creatie autohtona si mii de talk-show-uri in lipsa de idei constructive. Marii abili, desteptii acreditati, buna intelectualitate hranesc strainatatea, fug. N-avem Curte!.. N-avem Iorga, Vlaicu, Petrache Lupu, Coanda... N-avem un poet care sa se auda in departare!.. N-avem!.. N-avem!...
Multe muste si tantari, putini licurici!...