Românii de azi înjură cumplit. Bătrânii nu înjurau. Obiceiul e luat în
mare parte de la ţigani. Popoarele cu bună creştere nu cunosc
înjurăturile.
La o lecţie de etnografie, unde se vorbea de teatrul turcesc şi de
măscărici (karaghioz), profesorul Luschan a pomenit şi de înjurăturile
româneşti. Le găsea extraordinare şi cu neputinţă de tălmăcit). Se
înţelege, romanii, care erau de faţă, au plecat ochii în pământ. Dar
adevărul e că nu totdeauna poporul nostru a avut obiceiul acesta
grozav. Bătrânii din vremea când biserica era într-adevăr "Casa
Domnului", iar omul îşi pregătea din vreme până şi cămaşa cu care avea
să se îngroape, nu cunoşteau sudălmile şi alte vorbe spurcate. Când
vreun moşneag se supăra pe cineva, vorba cea mai aspră era: Du-te la
tătarii! Ce tătării făcuşi?
Fireşte, nici pe atunci nu erau toţi stâlpi de biserică. Alături de
cuvinte blajine, se auzeau şi altele mai aspre. Dar cei care le
spuneau nu erau "oameni acătării", ci "spurcaţi la vorbă", "modorani",
"lăieşi", "cioare pulpese"... iar gura lor era "curată ca un cuib de
pupăza"... Erau, adică, nişte blestemaţi, de care cucernicii noştri
strămoşi se mirau că-i mai "rabdă pământul".
De la o vreme însă, pupezele s-au înmulţit, iar astăzi sunt multe de
tot. Când ar pricepe un suedez, danez, norvegian, elveţian, francez,
german, englez sau alte naţii binecrescute, ce înţeles au zecile şi
sutele de înjurături care se aud pe la noi pe toate cărările, ar
rămâne trăsnit. E destul să le scrie cineva pe hârtie şi se
îngrozeşte.
Întrebarea e: cum de s-a ticăloşit până într-atât poporul nostru?
Dacă ţinem seama de cuprinsul înjurăturilor, se vede numaidecât că
pecinginea asta am luat-o din atingerea societăţii turco-levantină -
dovadă e teatrul scârnav al karaghioz-ului. Iar cei care au lăţit
îndeosebi molima au fost ţiganii. Avem mărturii sigure că în epoca
fanariotă şi chiar mai târziu, ţiganii curţilor boiereşti umblau la
sărbătorile de iarna din casă în casă cu Paiaţa - un fel de teatru de
păpuşi - şi "cu perdea" şi "fără perdea", împrăştiau în auzul tuturor,
spurcăciunile imaginaţiei lor greco-turceşti şi ţigăneşti, atât de
bogată în perversităţi şi vorbe neruşinate. Când ţiganii au fost
dezrobiţi şi aşezaţi prin sate, cu ocazia împroprietăririi lui Cuza,
molipsirea s-a întins mai departe.
Dar e treaba etnografiei să arate cu de-amănuntul cum şi când năravul
înjurăturilor s-a răspândit asupra neamului nostru. Pentru noi, lucrul
de căpetenie e că poporul românesc înjură azi cu o adevărată pornire.
Pentru un lucru de nimic, înjurătura e gata. Ce auzi la munca
câmpului, în piaţă, prin fabrici, la cazărmi şi chiar în preajma
şcolilor şi a bisericilor te înmărmureşte. Până şi în împrejurări
grele când ai crede că fiecare cuvânt trebuie să fie cântărit, românul
tot n-a isprăvit cu înjurătura şi cu vorbele rele.
Cum de a ajuns poporul nostru aşa de buimac? Şi ce mai poţi aştepta de
la omul care, de dimineaţa până seara, nu mai conteneşte cu blestemele
ori cu sudălmile, şi căruia nimic nu i-a rămas neînjurat de la
"Dumnezeirea, Dumnezeului Dumnezeilor... până la cruce, arhanghel,
anfură, icoană, botez, parastas, grijanie".... şi tot ce poate avea
fiinţă, între cele văzute şi nevăzute? Nu cumva năravurile astea atât
de greţoase sunt şi ele de vină pentru urgia care a căzut asupra
noastră).
E vădit lucru că astfel de apucături îşi au urmările lor în viaţa unui
popor. Ceea ce faci mereu devine sistem.
Bătaia, de pildă, e privită la noi ca un fel de lege. Calul e înteţit,
la călărie cu biciul; juncanii sunt puşi la jug cu de-a sila, sub
ameninţarea prăjinii, furcii, toporului, iar celelalte dobitoace
dimprejurul casei sunt domestice numai cu numele: câinele e toba
bătăilor - nu zăboveşte odată în calea stăpânului, fără să se aleagă
cu o lovitură de picior ori cu o scurtătură de lemn, care îl face să
fugă în trei labe; pisica de asemenea: se ţine numai cu zilele; găina,
raţa, gâsca... sunt veşnic zburătăcite. Aşa că între om şi
vieţuitoarele dimprejurul gospodăriei stă veşnic legea băţului. Folos
mult şi cât mai puţină îngrijire... asta pare a fi socoteala cea mai
bună pentru mulţi dintre locuitorii satelor noastre. Iar când bietul
dobitoc nu mai poate birui foamea, se învaţă şi el nărăvaş: boul sare
gardurile în grădinile cu semănături; găina scurmă straturile; câinele
colindă cuibarele; pisica mănâncă puii, iar vitele de ham rabdă până
cad sub greutatea poverilor ori se sălbăticesc şi capătă obiceiuri
rele: boul se lasă pe tânjeală, calul capătă meleac, se sperie, zvârle
ori muşcă...
Ce urmează de aici? Mai întâi, o însemnată pagubă materială. Am auzit
ca tăbăcarii străini plătesc mai puţin pieile vitelor noastre, fiindcă
au prea multe dungi şi locuri slabe de pe urma veşnicei bătăi a
bietelor dobitoace de muncă! Nici că se poate mai grea mărturie în
faţa lumii întregi! Cât despre lipsa de chibzuinţă a unei astfel de
purtări, aceea întrece toate marginile; căci a bate calul ori boul,
când greutatea e prea mare şi n-o poate urni din loc, e tot atât de
nerod lucru, ca şi cum ai bate pietrele din drum. Atâta numai, că la
nătângie, se mai adaugă si cruzimea, - deci paguba morală.
Totuşi, obiceiul e obicei. Chiar cei care nu bat, înjură şi blestemă:
Hi, haram! Hăis, boală! Ho-chi, pastramă! mânca-te-ar lupu' să te
mănânce! Da-r-ar gălbeaza, tăunii, splina, holera, ciuma, dalacul!...
Toate plăgile Egiptului sunt chemate asupra vitelor, başca de sudălmi
şi bătăi cu ghiotura. E atât de încredinţat românul de binecuvântările
bătăii, încât are şi o vorbă: bătaia-i din rai! De aceea, sistemul nu
se mărgineşte la vite, ci trece şi la om.
Mai întâi, trebuie bătută femeia: "muierea nebătută - ca moara
neferecată". Apoi trebuie "scărpinaţi" copiii şi cine se mai întâmplă
sub acelaşi acoperiş, căci "unde dă tata, creşte carnea...!". Aşadar,
bătaia ridicată la înălţimea unui principiu! Un cântec de nuntă spune
miresei aceste ademenitoare cuvinte: Pe unde stau florile / Cum or să
stea palmele!... Iar de la o muncitoare văduvă, am auzit odată un
cuvânt de un umor cu neputinţă de uitat: Săracul bărbatu-meu! Dumnezeu
să-l ierte... Când mă bătea, nu da niciodată cu mâna goală...
Ţi-ar veni să râzi, dacă n-ar fi acelaşi timp covârşitor de tristă
inconştienţa acestui obicei sălbatic. Şi-ţi stă mintea în loc, când
afli că lipsa bătăii e privită uneori chiar drept semn că lipseşte
dragostea dintre soţi! De aici lauda femeii cu vânătăile şi fala
bărbatului că-şi pecetluieşte nevasta, bătând-o uneori în curte ori pe
drum, ca să-l vadă şi alţii...
Fireşte, aşa ceva se petrece, de obicei, când bărbatul e "aghezmuit"
şi numai pe treapta de jos, unde omenia se schimbă în ţigănie. Cât
priveşte pe modorani şi lăieşi, la unii ca aceia, bătaia deşteaptă în
suflet chiar un fel de sentiment estetic. Buşelile n-au haz decât cu
larmă şi ţipete, sa audă tot cătunul: iar răfuiala în stil curat
ţigănesc e atunci, când cei încăieraţi zvârl unul în altul nu numai cu
bolovani, ci chiar cu propriii lor copii...
Faţă de atâta cădere, s-ar fi cuvenit ca îndată ce am scăpat de jugul
turcesc şi am început a ne dezmeteci din paragina în care cufundaseră
fanarioţii şi alţi străini ţara, să fi alungat mai întâi bătaia din
obiceiurile noastre. Gârbaciul turcesc, knutul muscălesc, palcile,
butucul şi celelalte unelte de chin ar fi trebuit să lase in sufletul
românului o scârbă veşnică faţă de cei cu purtare mojicească.
Dar molima sufletelor se lecuieşte mai greu decât toate bolile
trupului. Şcoala, care ar fi trebuit să ne lumineze, s-a sprijinit şi
ea la început tot pe bătaie. La şcoala din satul S., vergile erau
nelipsite din fereastră. Cele de salcie - calea valea -, erau insă
unele de mesteacăn, mlădioase ca biciul şi tari ca sârma. Însă cele
mai cumplite erau cele de prun: noduroase şi grele ca fierul. Sărace
mâini! Sărace degete spintecate pentru greşeli mărunte, pe care un
învăţător cu inimă de părinte le-ar fi îndreptat zâmbind! Să păzească
Dumnezeu şi pe duşmani de şcoala hingherească prin care au trecut
mulţi din generaţia mea, care visăm şi azi la ceasurile acelea de
nesfârşită tristeţe.
Cât despre oştire, acolo cel puţin bătaia era în regulamente. Soldaţii
trebuiau aşezaţi în şir, ca un gard împrejurul vinovatului aşternut la
pământ. Doi îl ţineau de cap, doi de picioare, iar alţi doi se aşezau
cu vergile de o parte şi alta, lovind pe rând: pac-pac, pac-pac...
până ce ţâşnea sângele, iar carnea se făcea piftie.
- Valeo, domnule căpitan! Iartă-mă, domnule căpitan!... De la o vreme,
glasul se înmuia: cel leşinat era ridicat şi dus pe sus în dosul
rândurilor.
E drept că sălbăticia asta se întâmpla odinioară şi în alte ţări.
Bastonada franceză, knutul rusesc, stroiul şi alte mijloace de chin,
erau până nu demult metode recunoscute în educaţia militară. Atâta
numai că alţii s-au dezbărat mai devreme de astfel de obiceiuri.
Ştim apoi că pentru ucigaşi s-a păstrat în unele ţări chiar pedeapsa
cu moartea; pe cei greu vinovaţi îi închid pe viaţă, iar cei
îndărătnici sunt pedepsiţi cu bătaia în faţa lumii, ca să-i
copleşească ruşinea şi să se îndrepte. În şcoală însă, în oştire şi
chiar în viaţa casnică, bătaia e osândită peste tot. Şi nu numai faţă
de oameni, dar şi faţă de dobitoace. Cine ar îndrăzni în: Elveţia,
Norvegia, Suedia, Olanda şi alte ţări luminate să bată boul sau calul
cu care se slujeşte la muncă? Unde se pomenesc pe acolo blesteme şi
vorbe de ocară, cum e: boală, haram şi multe altele, care se aud la
noi pe toate cărările? Dimpotrivă, e o plăcere să vezi aiurea ce nume
de mângâiere (nume de flori şi nume omeneşti) se dau vitelor şi ce
purtare blândă au oamenii faţă de ele.
În acele ţări, bătaia nu-i din rai, ci e semn de sălbăticie, şi de
aceea legea o pedepseşte cu asprime. E pedepsit chiar şi cel care
încarcă prea mult căruţa ori înhamă rău şi ştreangurile jupuiesc
pielea dobitoacelor. Când o vită e sperioasă, asta e o ruşine şi o
dovadă că stăpânul e prost ori nătâng. Cine e deştept şi omenos, acela
îndrumă calul şi boul numai cu vorba. Despre câini, nici nu mai
vorbim. Cei ciobăneşti aproape nu mai latră, ci se înţeleg cu omul
prin semne. Păstorul arată de pildă o linie de pază. Îndată ce turma
ajunge până în dreptul ei, dulăul porneşte ca săgeata din arc, iar
oile se abat pe loc, aşa că vezi în stânga imaş păscut, iar in dreapta
se întinde iarba de coasă, fără să fie vreo urmă de oaie prin ea.
Cum de s-a făcut schimbarea aceasta? Pe ce cale au ajuns unele popoare
să pună cuvântul în locul ciomagului? Nu cumva alţii au izbutit să
ghicească graiul dobitoacelor şi să le tălmăcească gândurile lor?
La întrebarea aceasta e mai bine să răspundem cu câteva fapte, despre
care se poate încredinţa oricine.
--
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu