Când l-am cunoscut pe Cincinat Pavelescu aveam doar douăzeci și cinci de ani, iar el vreo cincizeci. Venise în casa mea adus de bunii prieteni Aurel Garoescu, pe atunci secretar general al Ministerului Justiției și Horia Oprescu, directorul Mișcărei Culturale a Municipiului București. În ciuda diferenței de vârstă, m'am înfrățit dela prima strângere de mână cu maestrul epigramei românești, laureat al premiului național de poesie, cu cel care avea să îmi fie mai târziu un prețios și neasemuit colaborator. Prietenia noastră rămase la fel de puternică până în ziua morții sale.
Cincinat Pavelescu Într'o seară, prin anul 1931, venise dela Brașov, unde funcționa ca procuror general la Curtea de Apel locală. Uitasem să adaog că Cincinat Pavelescu era de profesie magistrat. Sosise în aceiaș seară, venind dintr'o cursă în Orient, Petrică Lateș, comandant de vas, pe care îl vedeam doar arareori, atunci când vaporul făcea escală pentru câteva luni. Întâlnirea tuturor era prea importantă pentru ca evenimentul să treacă nesărbătorit.
– Unde mergem, maestre? îl întrebarăm pe Cincinat.
– Unde vreți voi. Să fie vinul generos, femeile frumoase și lăutarii buni.
Ne-am tocmit, ne-am răsucit, dar nu ne hotăram. Vin bun și femei frumoase găseai pretutindeni în București. Cât despre lăutari vestiți, erau câtă frunză și iarbă.
– Ce-ar fi dacă ne-am duce la „Puiul de Aur"?
– Se aproba, maestre! Haidem la „Puiul de Aur"!
Era o crâșmă micuță, așa cum întâlneai cu miile la București. Avea o curticică cu un singur arbore stufos la mijloc. Câteva mese de jur împrejur, iar pe pereți zăbrele de lemn alb încrucișate, cu zorele crescute ca niște șerpi verzui până la acoperișul caselor vecine. Specialitatea localului, precum glăsuia și firma, erau puii la frigare cu mujdei de usturoi. Rumeniți și mustoși, păreau de aur. Și dacă îți mai aducea patronul câțiva cartofi la fel de rumeni, ori vreo salată orientală cu tot soiul de verdețuri și mirodenii, sau niște murături în saramură, tari ca sânii de fecioară și lucioase ca merele domnești, apoi nu mai voiai să știi de durerile lumii. Bateria cu vin ruginiu și sifon la ghiață aștepta aburită pe scăunel să-i vie rândul, iar feliuțele de brânză albă de Brăila cu ceapă verde, tinerică, te îmbiau ca să-ți deschidă pofta de mâncare. Cât despre țuica bătrână de culoarea chilimbarului, se înșira pe tavă ca dorobanții, servită în ciocănele cu gâtul lung și burtă umflată.
Masa a fost împărătească. Cincinat dovedea o vervă de nedescris. Încântator cu fraza lui debordantă, torențială, părea un adevărat asalt de florete, cu împunsături și scăpărări, cu atacuri și eschive. A fost, dealtfel, unul dintre cei mai spumoși oameni pe care i-am întâlnit de-a lungul vieții. În prezența lui nimeni nu mai vorbea fiindcă toți îl ascultau fermecați.
Când s'a sfârșit masa cu niște clătite gălbioare umplute cu dulceață de vișini, apoi cu prune brumării dela Pitești și pepeni verzi de Ialomița, zămoși și dulci ca zahărul, apărură cu temenelele ca la comandă, venind unul după altul ca la armată, trei lăutari negri ca noaptea. Erau Oprea Colțatu, salutând respectuos cu chitara în mână, urmat de Mitică Ciuciu, țambalagiul, și de un viorist adus de șale. Apropiindu-se încet, insinuant, începură să cânte „la ureche". Melodii bătrânești și altele noui, picurau în surdină. Vinul de Dealu Mare ungea gâtlejul și ascuțea mintea, iar cântecul lăutarilor ne învăluia unduios, precum o catifea. Să fi tot fost pela ceasurile trei din noapte. Timpul zburase, cum zboară el de obiceiu când te simți tihnit, cu prieteni dragi alături, ori cu iubita lângă tine.
– Măi Opreo, băiatule, cântă-ne tu „Îți mai aduci aminte, Doamnă?" Dar ușor, ușor, de-abia să se audă.
– Să trăiți, Coane. Am înțeles. Vă servim imediat.
Se auziră estompate câteva acorduri de țambal, un plânset scurt de vioară, urmat de glasul insinuant și cald al țiganului. Nostalgica romanță, compusă pe însuși versurile lui Cincinat de către hoinarul atât de talentat, Ionel Fernic, suna ca un psalm în noaptea blândă de vară, în grădinița din strada Doctor Felix, de lângă Piața Buzești. Ascultam mișcați, privind la poetul căruia ochii pierduți în necunoscut i se umeziseră de lacrimi.
Când s'a sfârșit cântecul, maestrul l-a îmbrățișat pe Oprea Colțatu, strecurându-i, după obiceiu, o sută de lei în burta chitarei. Cincinat era tulburat cum arareori îl văzusem.
– Ei, măi băieți! De-ați ști voi ce poveste are cântecul acesta!
– Hai și ne-o spune, maestre! suntem numai urechi.
Fără să se mai lase rugat, Cincinat își începu spovedania, cu glasul grav, baritonal, istorisind aproape în șoaptă o întâmplare de demult, cu zeci de ani în urmă.
***
Eram student în drept la Paris, acum treizeci de ani. Tânăr, încrezător și plin de speranțe, îmi purtam poesia prin saloane, cucerind cu câte un madrigal ori serenadă, răsfățat de prieteni și iubit de femei.
Într'un sfârșit de toamnă, o minunată zi parisiană cu irizări albastre peste cupole, poduri și turle de biserici, am pornit să-mi plimb nostalgia în minunea parcului dela Versailles. Căutam prilej de inspirație pentru un poem ce mă frământa de mult. Adia vântul desprinzând ultimele frunze din arbori, așternându-le ca un covor de foșnet peste aleile pustii și triste. Nici o ființă omenească în tot cuprinsul parcului. Doar șuerul vântului printre ramuri despletite, un ciripit fugar de pasăre sperioasă și câte o lebădă lunecând ca o pată albă pe oglinda lacului. Mă așezai pe o bancă. Începuse să se întunece. Trăiam melancolia acelei înserări – „l'heure bleue" – cum atât de sugestiv o denumesc francezii, când într'adevăr natura se îmbracă în albastru, roz și violet, mai înainte de a se cufunda în întuneric.
Deodată apăru, venind încet din zare pe alee, o siluetă femenină, grațioasă, cu pasul moale, fără de cadență. S'a apropiat și dând ușor din cap m'a întrebat dacă se poate așeza pe aceiaș bancă. Apariția ei neașteptată mă tulburase adânc. Era frumoasă, foarte tânără. O rază de soare întârziată pe fruntea-i albă dădea părului auriu reflexe de cenușă iar ochilor albaștri licăriri de mare. Ea, cea dintâi, a rupt tăcerea. Avea accentul francezilor meridionali.
– Nu, mademoiselle. Mă aflu la Paris doar pentru studii de drept. Sunt totodată un modest poet. Am venit la Versailles ispitit de acest sfârșit de toamnă, cu frunze moarte și alei singuratece.
– Atunci sunteți de undeva din provincie?
– Nu, domnișoară. Cu mult mai departe.
– Ești român, domnule? izbucni „franțuzoaica" în cea mai perfecta românească, ridicându-se de pe bancă, parcă înpinsă de un resort.
– Dar este imposibil! Și eu sunt tot româncă, domnule, studentă în litere la Sorbona.
Am rămas încremenit. Întâmplarea era într'adevăr extraordinară. În pustiul parcului de lângă Paris, să se întâlnească într'un sfârșit de toamnă doi oameni, singurii vizitatori rătăciți la întâmplare dintre milioanele de vizitatori ai Parisului și aceștia să fie amândoi români. Pe vremea aceia compatrioții din Franța se puteau număra pe degete.
Înserarea ne surprinse pe aceiaș bancă, vorbind ca niște prieteni vechi. Sunt însă sigur că gândurile noastre se încrucișau în vâltoarea acelorași ispite. Sunt sigur că dorințe nemărturisite își făceau loc în mintea ei de fată, ca și în mintea mea năvalnică, tinerească. Apoi complice ne era și noaptea, singurătatea, întâmplarea. Răsărise luna și lumina-i argintie se reflecta misterios pe oglinda lacului ce tremura la fiecare frunză căzută. Am încercat să-i cuprind mâna. Nu s'a împotrivit. M'a lăsat câteva clipe să o mângâi. Era caldă și mătăsoasă. S'a ridicat deodată de pe bancă, spunându-mi hotărât:
– E foarte târziu și mă asteaptă gazda.
– Ai dreptate. Să plecăm.
După o oră trenul ne depunea în gara Parisului.
– Când te mai văd? o întrebai plin de speranțe.
– Lăsăm întâmplarea să decidă. Astfel cum a făcut minunea de a te găsi în parcul dela Versailles, sunt sigură că te voiu întâlni într'o bună zi și pe străzile Cartierului Latin, pe scările facultății, ori la galeria vreunui teatru.
Avea dreptate. Era mai romantică viziunea ei decât dorința mea acuta, nerăbdătoare.
Trecură zile, trecurtă luni întregi, și nu am mai văzut-o. Glasul ei grav și cald mă obseda. Mă urmărea lumina ochilor ei albaștri și fruntea de vis. Zădarnic îmi alerga privirea pe bulevarde, prin stații de tramvai și parcuri, zădarnic cercetam figurile trecătorilor grăbiți. Aminitirea ei mă ispitea ca o muzică tulburătoare, ca o simfonie neterminată. Dar în zadar. Fata din grădina Versailles-ului dispăruse pentru totdeauna…
La capătul celor trei ani de studii, cu diploma de licență în buzunar, o porneam înapoi către țară. Numit în magistratură într'o comună din județul Muscel, am fost promovat după aceia judecător de ocol la Constanța și, mai târziu, procuror la Buzău. Trecuseră douăzeci de ani dela venirea în țară. Tinerețea rămăsese în urmă, departe. Părul la tâmple încărunțise, iar chelia strălucea întocmai ca acum. Studentul de odinioară devenise domnul rotofei de astăzi, cu monoclu, baston și pretenții.
Într'o seară m'am pomenit invitat pe neașteptate în casa administratorului financiar împreună cu câțiva colegi de tribunal. Lume multă, lumină, dans, veselie. În mijlocul tumultului, auzul îmi fu atras de un glas ce îmi părea familiar. Erau niște noi veniți, salutându-se cu gazda. M'am întors curios să-i văd. Un colonel cu soția. S'au făcut prezentările.
– Procurorul Cincinat Pavelescu.
– Doamna și Domnul Colonel M.
Doamna păli subit, lăsând să-i scape o ușoara exclamație de surpriză. Vădit tulburată, în neputința de a se stăpâni, cu fața îmbujorată de emoție, m'a întrebat în franțuzește:
– Nu mă recunoști? Oare părul cărunt și ochelarii să mă fi schimbat atât de mult în douăzeci de ani?
Adresându-se soțului, îi spuse ascuzându-și cu greu neliniștea:
– Știi… îți amintești că ți-am mărturisit… despre întâmplarea aceia atât de bizară dela Versailles. Este domnul… este personajul de care îți povesteam…
Colonelul a surâs binevoitor și s'a depărtat discret, lăsându-mă în tovărășia doamnei. Ne-am privit îndelung, mișcați, învinși de povara celei mai grele amintiri: tinerețea.
Îmbătrânisem amândoi. Apoi, cu liniștea glasului moale, acelaș ca și pe vremea când îl ascultam înfiorat în înserarea albastră a parcului dela Versailles, mi-a povestit în fraza întretăiate, simple, existența ei de atunci și până acum. Ducea viață liniștită, având trei copii, un soț bun și devotat. Băiatul cel mai mare era student, precum fusesem și noi odinioară, când ne-am cunoscut. Cu păr cărunt, cu fața încă frumoasă, dar lipsită de strălucirea de altă dată, părea o mică burgheză resemnată, privind viața prin lentila ochelarilor, figură episodică desprinsă din romanele cu subiecte provinciale.
Când a sfârșit de povestit, boabe mari de lacrimi i se rostogoleau pe obraji. I-am strâns mâinile, am vrut să-i vorbesc, dar nodul din gât nu m'a lăsat să-i spun tot ce gândeam. S'a dus apoi senină, ca după spovedanie, să-și regăsească soțul. M-am strecurat nevăzut de nimeni și am ieșit în stradă. Eram tulburat și aerul nopții îmi făcea bine.
Ajuns acasă, în singurătate, am luat condeiul scriind în amintirea celei din parcul dela Versailles, răscolitorul vers al unei tinereți apuse. Este cântecul pe care l-ați ascultat mai adineaori, e romanța trăită al carei ecou mă va urmări neîncetat, până la capătul vietii:
Îți mai aduci aminte, Doamnă?
Era târziu și era toamnă
Și frunzele se'nfiorau
Și tremurau în vântul serii
Ți-aduci aminte și de seara
Cu-amurgu'acela violet,
Când toamna-și acorda încet
Pe frunza-i galbenă, chitara.
Pe lac ce'n lună s'argintase
Încet o lebădă trecea
Și pata-i albă se pierdea
În noaptea care se lăsase.
Era târziu și era toamnă …
Îți mai aduci aminte, Doamnă?
Maestrul tăcuse. Un fior ne stăpânea pe toți laolaltă. Cerul se împurpura. O nouă dimineață își revărsa zorile asupra Bucureștilor.
***
La cimitirul Bellu, pe soclul bustului ce împodobește mormântul lui Cincinat Pavelescu, noi, prietenii din noaptea aceia îndepărtată, am pus să se graveze în piatră întrebarea unui singur vers atât de drag Maestrului:
„Îți mai aduci aminte, Doamnă?"
J. N. Manzatti
