De-formatoarea noastră tranziţie pare a fi pămînt fertil pentru „nifilişti” de calibru mare ori foarte mic, gata să batjocorească file vrednice de
remember privind
cronica românilor şi a mai multor neamuri, cu spusa lui Şincai, scos din manuale alternative cu tot cu
Şcoala Ardeleană. S-a umblat la ceea ce se numeşte
epoch-making, declarîndu-se ritos că trebuie scrisă (şi predată în şcoli) o istorie a României,
non-combat; eventual, o
history din capitulări şi umilinţe, din acte de trădare, din eşecuri peste eşecuri.
Cineva îi trăgea în derizoriu pe dacii lui Zalmoxis care, în formularea sa, „rîdeau ca proasta”, murind. Lectura lui Steinhardt, cu totul diferită, e nesocotită: „Taina libertăţii nu este altceva decît curajul de a înfrunta moartea […]. Dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ţi fie frică de moarte […]. Cîştigător va ieşi numai cel căruia nu-i este teamă de moarte sau este destul de tare pentru a acţiona ca şi cînd nu i-ar fi teamă. De multe ori şi în felul acesta poate fi obţinută victoria” (
Nicolae Steinhardt în dosarele Securităţii, Nemira, 2005). Altcineva dispreţuia bătăliile militare. Mai bine nu ne-am fi luptat cu turcii, concluziona autorele, că am fi avut alte valori culturale. Care, cum, n-am mai aflat. De-aia sîntem defecţi, conchidea fostul light de Externe (mulţumesc, Paul Goma!), pentru că sîntem
românocentrici. Ia să fim turcocentrici! Asta ar fi cu totul altceva!
Şi cîţi nu sînt gata să reformeze eroismul românesc eurosalvator, implicit pe Mircea Eliade, fără să fi citit măcar
Os Romenos, latinos do Oriente.
Ce mai păstrăm din trecut? Sabia lui Ştefan cel Mare ori caninii vampirului Dracula? Brâncoveanu e recunoscut ca „protoşpăgar”, Mihai Viteazul deţine diagnosticul de „paranoic”, ca să i se mai taie o dată capul. Unirea Mică e contestată, cu tot cu Al.I. Cuza. Facem apologia lui Carol I, dar neapărat în detrimentul lui Cuza: „om vrednic de legenda sa”, după Iorga.
Cu indiferenţă etnică şi etică, valorile sînt planificat superficializate, eroii des-figuraţi, tocmai pentru puterea lor de a forma conştiinţa identitară a românilor, despre care ni se spune că nici n-ar exista. Să evităm istoria naţională, cu eroii, asta ne-ar chema la realitate, ni se tot explică. Eroismul e zădărnicie, bravura pe front – un fiasco. Nu-i blama Roller pe „imperialiştii” de la Mărăşeşti-Oituz? Altă acuză gravă? Am fi un popor care „nu are conştiinţa renaşterii sale”. Ce dacă în Piaţa Universităţii se adunau, zilnic, în 1990, zece mii de oameni? S-au văzut numai interlopii de pe margini.
Nu vă luaţi, copii, după istorici ca Iorga, Hasdeu, Pârvan… Ăştia au făcut
ştiinţă subiectivă. Da, dar ştiinţă, aş replica eu.
Reflexele identitare se pierd, după cum se pierde memoria istorică, etnică. În numărul din iulie-august 2009 al „Acoladei”, Ana Blandiana aducea una dintre multele probe că trăim într-o ţară
desmemoriada: un profesor de la Arhitectură a constatat, vorbind despre ctitoriile lui Ştefan cel Mare, că, dintr-un amfiteatru întreg, nimeni n-a ştiut în ce secol a trăit voievodul. Am fost dezmembraţi de cei trei F (foame, frig, frică), pentru ca, în nebănuitul postsocialism, să vină la rînd dezmembrarea memoriei colective, cu miturile ei cu tot. Să fie noul mit al lumii postmoderne distrugerea miturilor?
Ne fac rău şi alţii, dar cît rău ne facem ca naţie singuri, prin exersarea amneziei! Şi-mi vine în minte o pagină superbă din
O zi mai lungă decît veacul: în Sarî-Ozeki, istoriseşte Cinghiz Aitmatov, se înfruntă janjuanii cu localnicii, aimani. Prizonierii sînt lăsaţi fără memorie. Cum? Pe scalp se aplică o piele de cămilă, care se lipeşte de craniu şi-l strînge, şi-l strînge, pe măsură ce se usucă. Pielea nu mai poate fi desprinsă. Cine supravieţuieşte torturii devine mancurt: rob supus. O femeie din neamul aiman descoperă că feciorul pierdut trăieşte, dar că a rămas fără identitate. Mancurtizatul fiu e convins de janjuani că mama lui vrea să-i fure căciula şi o ucide cu o săgeată. Numai că năframa mamei moarte se preface într-o pasăre albă, care nu conteneşte să-i strige: „Aminteşte-ţi cine eşti! Cum te cheamă? Eşti fiul lui Donenbai! Donenbai! Donenbai!” În paranteză fie spus, destinul cărţii lui Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decît veacul, a fost lipsit de noroc faţă cu acela al cărţii lui Márquez, Un veac de singurătate, vîndută anual în jumătate de milion de exemplare.
Ridicăm din umeri la tot soiul de aberaţii, cu gîndul consolator (şi comod) că autorii lor vor fi sfărîmaţi în măselele timpului. Numai că aceste aberaţii au prins şi prind.
Concertat, s-a afirmat că dezideratul Unirii Mari a fost invenţie, că ne-ar fi păcălit cu asta istoricii naţionali şi naţionalişti. Să nu se uite că spiritul naţional nu i-a plăcut lui Leonte Răutu şi nu place nici răuţilor de azi: „Ia mai sfîrşiţi cu continuitatea şi cu identitatea românească! Doar nu credeţi că mii de oameni s-au adunat să strige ‘Trăiască România întregită’. Cît pe ce să ni se spună să nici marii unionişti n-au murit în temniţele Republicii Populare Penitenciare. Faptul istoric petrecut e pus la îndoială, rememorăm ce
nu s-a întîmplat, producem ficţiuni mai mult sau mai puţin literare, iar „povestea” are mai mult impact decît documentul. Visăm la o apartenenţă nomadă, suspinăm literar după ea, avantaj nomazii. Studiul construit pe documentul prezentat corect a fost declarat depăşit. Ce obiectivitate critică? Noi ficţionalizam, dar şi
ficţiofecalizăm, vorba lui Luca Piţu. Documentariştii au intrat în umbră, ca şi omul de bibliotecă, eruditul. Vă aduc aminte că proletculturnicii dezavuau cultura de performanţă, „savantlîcul!, cum îi ziceau ei. Şi ţinuta academică a istoricului doct. Vocabule ca
savant, erudit primeau ghilimelele deriziunii.
Atunci, ca şi acum, documentaţia amplă trezeşte repulsie, ca fiind de sorginte… marxistă. Îl citez pe Daniel Barbu, din lucrarea colectivă Iluzia anticomunismului, Cartier, 2008, p. 82: „Această încredere în capacitatea studiului ştiinţific de a pune la contribuţie arhivele şi de a restitui întocmai fapte, de a descrie fidel realităţi, de a descifra cu precizie relaţii ce ar fi avut loc (sau ar fi ocupat un loc) în trecut poartă însă marca unei clare orientări marxiste. Dimpotrivă, istoriografia marxistă este înclinată să creadă că trecutul este epistemologic, «ireal»”.
A fost, n-a fost, parc-ar fi fost, parcă nu.
Întocmai, fidel, cu precizie, ce utopie!
Aşa, nesocotind fapte şi documente putem avea nu un trecut ci trecuturi, dar şi un viitor improbabil.
Ficţionalizarea, dublată de inapetenţă pentru materialul faptic, mi se pare mai periculoasă decît istoria lacunară, aproximativă, falsă (prin omisiune), pe care am făcut-o în şcoală. Manipularea memoriei colective e comparabilă cu aceea din perioada Roller, autodidactul ajuns vicepreşedinte al Academiei şi aghiotant al lui Iosif Chişinevschi. Iar rolleri apar destui.
Cînd am dat, în ’62, examen la Istoria românilor pentru a intra în Facultatea de Filologie (cu Janeta Benditer, un fel de Ana Pauker a Universităţii Cuza) subiectele erau: constituirea cnezatelor, participarea României burghezo-moşiereşti la războiul antisovietic (gura păcătosului Roller!), formarea PCR, rolul PCR în şi în şi în şi în. O trişare continuă. În postsocialism, relativizarea e dublată de inocentare pe sărite. Moartea lui Pătrăşcanu e deplînsă, fără a se ţine seama că a fost ministrul Justiţiei în perioada cumplitei terori. Deplîns e şi Luka Lászlo (Vasile Luca), fostul gardist al lui Bella Kun, pentru că ar fi fost debarcat, pe nedrept, de Dej. Ana Pauker îşi găseşte avocaţi, s-o scoată
Albă ca neaua, seducătoare oratoare. Poate şi pentru că îl caracterizase pe regele Mihai ca „tînăr bun şi de folos”! Numai că „Ana noastră” (sintagma lui Silviu Brucan, din „Scînteia”) i-a reproşat lui Dej, la coborîrea din avion, chiar implicarea comuniştilor alături de rege în lovitura de stat de la 23 august ’44. Soluţia Pauker era alta: Armata Roşie l-ar fi dat jos pe Mihai şi ar fi „eliberat” România. Aşa că serbăm cu paradă militară Marele Război (victorios!!!). Pamfil Şeicaru, care a respins actul din acel 23 august, considera că regele a căzut în plasa unei conspiraţii, că a declarat armistiţiu la orele 22.00, fără text semnat de cele două părţi; românii au capitulat, dar sovieticii i-au luat prizonieri.
Statisticile spun că, în perioada Dej-Pauker-Teohari, au murit în închisori mai mulţi generali decît pe frontul de luptă.
Ion Răşcanu, general de corp de armată, comandant de brigadă la Mărăşeşti, mort la Sighet; generalul Constantin Pantazi, ministru al Apărării, condamnat la moarte în ’46, pedeapsă comutată în închisoare pe viaţă, mort în ’58 în paidaimos; Ion Pantazi, fiu, 16 ani condamnat; închisorile lui: Aiud, Gherla…
Inocentările se fac pe sărite. Avem, în capitală, cartierul Sălăjan (de la Leontin Sălăjan oare?). A păstra numele Moghioroş (de piaţă, de parc, de patinoar) mi se pare crasă indecenţă civică. Dar vederii de pe pod, non-identitare, ca să nu-i zic extraidentitară, nu-i pasă de asta. S-au găsit alibiuri şi pentru Brucan, şi pentru Valter Roman, şi pentru Maurer, şi pentru Niculescu-Mizil. Grigore Preoteasa, dacă nu s-ar fi prăbuşit cu „avionul grangurilor PCR” în ’57, ar fi fost alternativa „benefică” la Ceauşescu. Pavel Cîmpeanu, activist greu în Secţia Propagandă/ Agitaţie, a ajuns membru fondator GDS. Altă „victimă” a lui Ceauşescu? Secretarul C.C. Virgil Trofin, care înfiera la Conferinţa Naţională a studenţilor, în ’68, revista „Echinox” pentru traduceri din Heidegger şi tendinţe avangardiste. Ca să parafrazez titlul lui Mircea Platon: Cine (re)scrie istoria? Mă tem că istoricii responsabili, fideli naţiei nu se mai aud din pricina istoricilor-„prozatori”.
Unul dintre re-scriptori e Traian Răzvan Ungureanu. „Cum să ne plîngem de „vicisitudinile istoriei”, întreabă TRU, cînd istoria cu noi a fost atît de amabilă constructiv?”. Ba chiar vorbeşte de „favoritismul deşănţat (sublinierea îmi aparţine, Magda U.) cu care împrejurările fac jocul românilor şi al aspiraţiilor lor latente” (Traian Ungureanu,
Încotro duce istoria României, Humanitas, 2008); că „forţele istorice pe care ne-am obişnuit să le blestemăm, lucrează de 150 de ani, vîrtos, în folosul României”.
Ce dacă s-a murit
vîrtos, la ’77, pentru independenţa României? Ce dacă era să fim dezagregaţi ca stat în primul război mondial? Ce dacă am intrat, de nevoie, din cauza cleştelui Ribbentrop-Molotov, în două războaie pierdute? Ne-au garantat graniţele Anglia şi Franţa după tratatul de la Versailles (1918)? Pactul de neagresiune germano-sovietic (’39) ne-a dus la pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord, ţinutului Herţei; prin Diktatul de la Viena (30 aug. ’40), am rămas fără jumătatea de nord-vest a Transilvaniei şi fără Cadrilater. Repet aceste date arhicunoscute pentru generaţia care habar n-are cine a fost Stalin sau îl crede un fotbalist: „fundaş dreapta la echipa Dinamo Minsk”.
Bolşevismul, pe care TRU îl exclude, totuşi, dintre „noroacele” perioadei 1850-2007, ne-a transformat într-o gubernie URSS; ne-a izolat după impenetrabila
perdea de fier. Locul 4 în „efortul militar” (Gh. Buzatu) după U.R.S.S., S.U.A., Anglia n-a însemnat mai nimic în favoarea României. Putin se lăuda că Maica Rusia a retras un milion de soldaţi cu stea roşie în frunte din spaţiul estic sovietizat. De la noi trupele sovietice au plecat în ’58, dar au rămas „consilierii”, retraşi abia în ’64. De ce-am mai fi, ca Eminescu, muscalofobi, cînd sîntem atît de norocoşi? Avem două state româneşti, vorbim, din născare, două limbi indoeuropene, una nou-nouţă, apărută în 1988, traducem fără efort din română în moldoveană şi invers. Halal avantaj istoric!
Ne repugnă să rememorăm
patimile românilor. Dar au fost cu asupră de măsură. Împotriva cedării, acceptată de guvernul lui Tătărescu, s-au pronunţat Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu, I. Mihalache. Au murit în temniţă pentru poziţia lor: C.I.C. Brătianu, mort în ’52, la Sighet, Maniu, mort în ’53, la Sighet. I. Mihalache a murit orb, la Râmnicu-Sărat.. Istoricii care au protestat împotriva cedării au fost interzişi: Iorga, Gh. Brătianu, Şt. Ciobanu, C.C. Giurescu, I. Lupaş, I.I. Nistor, P.P. Panaitescu… Iorga ar fi murit şi el la Sighet, dacă n-ar fi fost deja asasinat de legionari, ca Gh. Brătianu, în ’53. Pe Ion I. Nistor comuniştii l-au închis la Sighet între ’50-’55. S-a stins în ’60.
Spuneam că documentaţia amplă trezeşte iritare. Repulsie, în cazul lui Paul Goma şi al celui mai avizat documentar,
Săptămîna Roşie. Trei milioane de
români au devenit
sovietici în ’40 (după retragerea armatei noastre şi a administraţiei din Basarabia şi Bucovina). Sovietici în trei zile. Ca-n blesteme, nu ca-n basme. Dinspre minoritari: răzbunare, sînge, jaf. Sigur că a urmat revanşa. Numai că acest subiect nu-i
clean din punct de vedere politic.
Cum nu-i
clean nici să discutăm despre Antonescu. Cu luciditate şi fără inhibiţii tematice, Gh. Buzatu o face şi consecinţele sînt pe măsură: volumele îi dispar din vitrinele Academiei Române; ca mortul să rămînă fără mormînt şi omul politic fără imagine corectă. Mareşalului, victimă a delirului istoric (avioanele americane care au bombardat România se realimentau cu combustibil de la ruşi) îi reproşăm totul: eroarea de-a lupta lîngă Hitler, deşi, atunci, Stalin nu avea un adversar mai crîncen, iar spectrul extinderii comunismului(ceea ce s-a şi întîmplat) era ameninţare gravă. Hitler îi arăta, crede Adrian Cioroianu, hărţi false cu victoriile armatei germane şi Antonescu se lăsa amăgit. Şi atunci de ce ar fi trimis în Elveţia un fond uriaş – milioane de franci elveţieni – pentru a repara consecinţele unei eventuale înfrîngeri în război? Fond dispărut.
În fapt, Ion Antonescu voia să recupereze o Românie ruptă-n bucăţi, să mute la locul lor graniţele. N-a cucerit puterea, i s-a oferit la moment de mare cumpănă, provocat de presiunea Imperiilor. Citesc în jurnalul Marthei Bibescu, din 6 septembrie 1940. Doamna nota că soţia lui Fabricius i-a spus că tînărul rege îl implorase pe tatăl său, Carol II, să-l ia cu el din România: „Er weinte wie ein Schlosshund”. Aşadar Fabricius îi povestise soţiei sale că Mihai „plîngea ca un cîine în lanţ”.
„Se ştie foarte bine, scrie Şerban Alexianu (
File din viaţa tatălui meu), că atît comunitatea internaţională, cît şi cea din Ungaria nu a reacţionat în nici un fel cînd, duminică, 3 septembrie 1993, la Kenderes a fost reînhumat cu onoruri militare în prezenţa unei imense mulţimi, şi nenumăraţi membri ai guvernului, Miklos Horty, cel care fiind regentul Ungariei a admis deportarea în lagărele morţii de la Auschwitz şi Maidenek a peste 600.000 de evrei”.
Cît despre Stalin, în septembrie 2008, Partidul comunist din Sankt-Petersburg a cerut bisericii ortodoxe ruse să-l canonizeze.
Noi n-am fost în stare să-l reabilităm pe guvernatorul Basarabiei, Gheorghe Alexianu, profesor universitar de drept public. Potrivit unor surse, în ’45, Stalin ar fi comandat procesul guvernatorilor, unsprezece, la Odessa. Zece guvernatori au fost trimişi la moarte de un fel de Tribunal al Poporului sovietic. Numai Gh. Alexianu ar fi fost achitat. Chiar la Odessa, subliniez, nu în altă parte. Justiţia de la Bucureşti a fost cu mult mai severă: l-a executat pe nedrept, la Jilava, 1 iunie ’46.
„Doresc neamului românesc să-şi îndeplinească năzuinţele şi idealurile pentru care cad eu astăzi, aici”.
Da, ne repugnă să vorbim despre patimile
românilor, dispreţuim modelele paideice (Memorialul de la Sighet al Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei este marea excepţie, confirmînd regula). Programul contra istoriei-paideia a funcţionat ceas Rollex în manualele postdecembriste. O fi în ele Mircea Vulcănescu, o fi Valeriu Gafencu sau Esca şi Tatulici?
În cîţiva luştri, s-a generalizat lipsa de respect faţă de trecut. Categoricul Paler ne-a avertizat că o ţară fără monumente nu are viitor. Iar timpul pierdut o să-l recuperăm numai dacă vom şti bine ce-a fost, ce ni s-a întîmplat.
Piaţa Unirii din Iaşi devine, temporar, Piaţa Distracţiei, cum stă scris pe bannere uriaşe. Fosta Piaţă a Dughenelor e şi actuala Piaţă a Dughenelor. Ce dacă Mihail Kogălniceanu, căruia nu prididim să-i ironizăm
Introducţia la „Dacia literară”, declara răspicat în discursul funebru de la Ruginoasa:
„… suntem datori să spunem că nu greşelile lui l-au răsturnat, ci faptele lui mari”.
Inapetenţa pentru subiecte istorice o pot înţelege, nu şi dispreţul, hazul tîmp. Dacii ne stîrnesc rîsul, „isprăvile” din bătălii ne stîrnesc rîsul, Nicopole ne stîrneşte rîsul, bietul Peneş Curcanul (alias Ion Ţurcanu) ne stîrneşte rîsul, jertfa Ecaterinei Teodoroiu ne stîrneşte rîsul. Şi avem atîtea subiecte de rîs! Rîdem de nerozii (cei 7 fraţi) morţi tineri pe frontul primului război mondial, de cei care, şi mai nătîngi, au închis ochii la Cotu Donului. Val Gheorghiu a pierdut în Basarabia doi fraţi; lor nu li s-ar fi părut o glorie ca România să cîştige războiul lîngă Stalin.
Hohotim (ca TRU) pe seama „paradoxului cultural fundamental (cultură orientală – limba latină)”, căruia „latinitatea într-o mare slavă” i se pare un
kitsch şi atîta tot. În volumul citat, salută proiectul „oraşe-staţiuni autonome norvegiene în Dobrogea”, cu alte cuvinte ţară
for rent. „Viitorul sună bine”, n’aşa?”. O vorbi TRU în Parlamentul Europei despre „românism inventat”?
Neîntrecut, de nota zece la hazul pe seama miturilor fondatoare, a rămas editorialul lui Adrian Cioflâncă, din ’98, din „Monitorul”:
„Poporul român este un cozonac. Faceţi un aluat romano-geto-dac şi înmuiaţi-l cu puţină zeamă slavă. Adăugaţi «nenorocul» şi «vicisitudinile istoriei», dar şi mirodenii precum vitejia, cinstea şi determinarea. Lăsaţi la dospit cu drojdie orientală. După ce aluatul devine gogonat, puneţi-l în tăvi anume construite de ciobanii din spaţiul mioritic. În fine, băgaţi tăvile la focul dragostei de ţară şi veţi vedea că iese o minunăţie de popor: chiar poporul român. Cînd veţi consuma produsul în şcoli veţi găsi o stafidă mai arătoasă: este Mircea cel Bătrîn (nefericitul, trebuie să dea seamă şi pentru istoria care s-a consumat după moartea sa). O felie de cozonac echivalează cu o clipă din creaţia poetică a lui Eminescu”.
Nu s-ar fi ajuns la o astfel de „manipulare” a elevilor, opinează Cioflîncă dacă profii ar fi predat demonstraţia lui Popper despre „găunoşenia esenţialismelor”.
Mircea Dinescu e gata să ne ofere un duş şi mai rece: ia mai terminaţi cu himera Basarabiei care nu ne vrea şi gata! În viziunea sa onirică, „sora mai mică” e fugită de-acasă „cu bătrînul soldat Ivan Turbincă”, nu răpită de-acasă. Şi, ca să fie convingător, trimite la un distih popular „celebru”, dar necunoscut multor etnologi: „Limbă dulce, cur viclean/ caracter de moldovean”. România Mare, dacă s-ar fi realizat, ar fi fost „obligată să poarte o insulă rusofonă în spinare” şi, pe cale de consecinţă, „ar fi plutit şi mai greu prin băltoaca posttranziţiei capitaliste”. Or, brînza-i pe bani! Din pactul de la 23 august ’39 a rămas doar cocteilul cu acelaşi nume, Molotov, pe care-l uzităm cu grăbire între noi.
„Istoria României se apropie de sfîrşit”, titrează TRU din avion. „Viaţa de stat a atins punctul mort”, este de părere acelaşi specialist în viitorul ţării şi parlamentar Euro.
Aşa va fi dacă nu vom ţine pe verticală conştiinţa identitară, dacă om dori să fim popor mereu învins, între hotare vremelnice. Numai că, e ştiut de la Dante Alighieri. „cine şi-a pierdut patria nu mai are nimic”.
Magda URSACHE
