Basarabia e Romania!

Basarabia e Romania!, originally uploaded by francovschi.

Întîlnirea ziariștilor revistei Przemyski Przeglad Kulturalny cu ambasadorul Bogumił Luft a avut loc în capitala Moldovei pe 30 aprilie 2012, cu o lună îna­inte de încheierea misiunii lui diplomatice la Chișinău.

Wojciech Kalinowski: De cît timp sînteți în Moldova?
Bogumił Luft: Sînt aici din septembrie 2010, dar nu mă aflu în mod întîmplător la Chișinău. La începutul anilor ’80, am făcut cunoștiință în Polonia cu un matematician român, care venise la un congres. M-am împrietenit cu el, iar poveștile lui despre România m-au fascinat. Încă de la începutul anilor ’90, am început să vin în calitate de ziarist în această țară puțin cunoscută polonezilor, fapt care s-a încheiat cu intrarea mea în serviciul diplomatic și cu sosirea, în 1993, la București, în calitate de ambasador al Republicii Polone. Apoi, în octombrie 1999, m-am întors la jurnalism, iar din mai 2001 pînă în decembrie 2003, am fost corespondent permanent al cotidianului Rzeczpos­polita în România și în Republica Moldova.
Am vizitat des Chișinăul între 2000 și 2005. Atunci cînd, cinci ani mai tîrziu, am revenit aici în calitate de ambasador, cunoșteam deja destul de bine această țară. Pe de altă parte, datorită faptului că soția mea a lucrat timp de cîțiva ani la organizarea Forumului Economic de la Krynica, am avut ocazia, între anii 2006-2009, să cunosc foarte mulți reprezentanți ai elitei politice moldovenești actuale, care fuseseră invitați de ea la acest eveniment. Soția mea a avut mînă norocoasă – toți cei care au onorat invitația ei de a veni la Krynica au urcat apoi mai sus în carieră (zîmbete)! Dorin Chirtoacă, politicianul atît de cunoscut astăzi, a venit la unul dintre evenimentele organizate, la invitația ei, pe cînd avea 28 de ani, iar la puțin timp după aceea, a cîștigat alegerile pentru primăria Chișinăului, conducînd deja de cinci ani o treime din Moldova – pentru că atîta lume locuiește în capitala Moldovei.
Despre refugiaţii polonezi
Andrzej Skibniewski: Ați fost ambasador în România, iar această țară a scris o pagină foarte frumoasă de istorie, primind în 1939 un grup de aproape 100 de mii de refugiați polonezi.
B.L.: În anul 1994, cînd eram ambasador în România, Ambasada Republicii Polone a organizat, pentru prima dată, manifestările legate de primirea refugiaților polonezi în anul 1939. Împreună cu colaboratorii mei, ne-am gîndit că a sosit timpul ca evenimentele peste care istoria a trecut cu tancurile să fie reamintite. Am inaugurat atunci cîteva plăci comemorative, în locurile în care au locuit temporar președintele Mościcki și mareșalul Rydz-Śmigły, precum și în locurile în care au fost internați soldații polonezi. A fost un proiect la scară largă. Din Polonia a venit o delegație de peste 20 de oameni, printre care răposatul Andrzej Przewoznik, cîțiva generali, precum și persoane care – cu peste 55 de ani în urmă – ajunseseră în România fiind copii.
A venit, de asemenea, Alicja Wancerz Gluza de la Fundația Centrul KARTA. Am dat un anunț în mass-media că îi căutăm pe martorii acelor evenimente. În ziua stabilită, începînd cu ora 8 dimineața și pînă la 10 seara, au venit peste 100 de oameni din întreaga Românie. Au adus tot felul de amintiri și fotografii. Preț de multe ore au tot povestit, mărturii care au fost notate în mod scrupulos de către angajații fundației. Apoi KARTA a organizat, la Varșovia, un eveniment similar, invitînd polonezii care au fost atunci în România. Prezenţa a fost la fel de numeroasă. Din toate aceste mărturii au fost înființate Arhivele Românești ale Centrului KARTA. Pe baza colecțiilor acestei arhive, au fost realizate cîteva expoziții, însă de-abia acum trei ani a apărut cartea cu titlul Azilul românesc. La apariția acesteia, am colaborat, traducînd din limba română relatările martorilor acelor evenimente. Nu demult, a apărut și ediția românească, iar autoarea traducerii este soția mea, care, de altfel, este o punte ideală între cele două popoare, avînd în vedere că tatăl ei a fost român, iar mama, poloneză.

O parte a istoricilor polonezi, care au trăit în emigrație și au fost legați înainte de război de tabăra sanatiștilor, au pus România într-o lumină nu foarte favorabilă. În primul rînd, după părerea lor, România, care era legată de Polonia prin alianța de apărare, avea obligația să declare război Uniunii Sovietice imediat după invazia sovietică asupra Poloniei la 17 septembrie. Cu toate acestea, chiar în acea zi, Guvernul polonez însuși a trecut granița spre România, renunțînd astfel să opună rezistență. Românii au dezarmat și au internat armata poloneză, deoarece această obligație decurgea conform dreptului internațional, avînd în vedere că în războiul polono-german, România avea statutul de țară neutră. Au internat, de asemenea, guvernul polonez, însă acest lucru nu mai erau obligați să îl facă.
Era o situație extraordinară. În România, erau foarte mulți polonezi, destul de multă armată și refugiați civili, care fuseseră primiți cu mare căldură de către populația românească. Cu timpul însă, numărul acestora a început să scadă. Au­toritățile române se uitau printre degete la evadările în masă ale soldaților și ofițerilor noștri din lagărele de internare, spre Franța. Din portul Constanța plecau vapoare întregi cu bărbați îmbrăcați în haine civile ciudate, care de regulă erau prea mari sau prea mici. Ambasadorului german, care făcea scandal la Ministerul Afacerilor Externe al României, i se povestea că este război, iar în această degringoladă totală Guvernul român nu controlează chiar totul. În schimb, generalii sanatiști, care erau închiși în lagărele confortabile din stațiunea Băile Herculane, îi scriau atașatului militar de la București, colonelului Zakrzewski, care coordona acțiunea ilegală de evacuare a armatei, că vor să continue lupta. Acesta însă avea să le răspundă, nu foarte elegant, că nu poate fi de acord cu plecarea lor, deoarece nemulțumirea din rîndul armatei din cauza dezastrului campaniei din septembrie este atît de mare, încît domnii generali nu ar fi în siguranță din această cauză.
Republica Moldova, între Bucureşti şi Moscova
Nu sînt istoric, așadar nu am de gînd să formulez concluzii ferme. Dar, din cunoștiințele mele umile, rezultă că atunci poate că România nu a respectat pînă la capăt litera alianței antisovietice cu Polonia, însă cu siguranță a acționat – ca țară și societate – în conformitate cu spiritul prieteniei polono-române de dinainte de război (care, de altfel, își avea rădăcinile în trecutul mai îndepărtat), spirit de prietenie care, mai tîrziu – cel puțin din partea poloneză –, a fost uitat pentru multe decenii. În România, această prietenie și acel respect pentru Polonia au supraviețuit, ba chiar s-au îmbogățit ca urmare a evenimentelor din epoca comunistă, mai cu seamă a celor de la finele ei – eu însumi am simțit acest lucru foarte clar în timpul misiunii mele diplomatice de la București, din anii ’90. În ultimii ani, această simpatie ieșită din comun față de Polonia am putut să o simt și în Republica Moldova.

Deși Moldova este astăzi o țară distinctă față de România, ea nu poate fi totuși înțeleasă fără a se avea în vedere legăturile ei istorice și culturale cu România. Republica Moldova nu poate fi înţeleasă fără să nu luăm în seamă cele peste două secole de experiență a Basarabiei, trăită în cadrul Statului rusesc, şi mai cu seamă moștenirea epocii sovietice, a cărei atractivitate ciudată am început să o înțeleg de-abia aici.

Jerzy Komorowski: Oare moldovenii nu percep în mod pozitiv această moștenire sovietică?
B.L.: Depinde care dintre ei! O parte a locuitorilor acestei țări – mai cu seamă cei care se consideră pur și simplu români – poartă cu sine amintirea dureroasă a persecuțiilor brutale din anii ’40. Pe de altă parte, mulți dintre cei care au crescut în ultimii 20 de ani și s-au format în spiritul provestic doresc să se rupă definitiv de trecutul sovietic și să construiască viitorul în contextul Uniunii Europene. Cu toate acestea, nu puțini dintre locuitorii Republicii Moldova par a nu observa că realitatea sovietică nu mai există. Numai nouă ni se pare că ea nu mai este. În mintea și în închipuirea lor, aceasta, pur și simplu, există. Nu trebuie să ne mirăm. Iată, de exemplu, un cetățean al Republicii Moldova, care vrea să plece la București sau Varșovia (ca să nu mai vorbim despre Paris sau Londra), stă, cu sentimentul de umilință, la coadă pentru viză. Pentru a călători în Rusia, Ucraina sau Belorusia trebuie, pur și simplu, să își cumpere un bilet de tren, de autobuz sau avion.
Mi-a rămas în memorie sensul unei mărturisiri foarte personale a unei poloneze de aici, din Moldova: copiii ei au regăsit, în adîncul lor, un asemenea patriotism, încît vor să plece în Polonia și să se stabilească acolo. Dacă nu ar fi devenit patrioți polonezi, atunci, cu siguranță, tot ar fi vrut să plece din această „țară blestemată“ dintre Prut și Nistru, spre o lume care ar putea să le dea speranța dezvoltării, a unor perspective largi, care fascinează prin cultura ei măreață și... ar emigra la Moscova. Parisul, Londra, New Yorkul sînt ab­stracții. Se pare că ele există, dar, în realitate, centrul lumii noastre este aici (adică la Moscova), iar Dumnezeu vorbește limba rusă – așa gîndesc nu puțini locuitori ai Moldovei.

Eu înțeleg bine limba rusă, iar cu un mic efort aș fi în stare chiar să și vorbesc și aș face lucrul ăsta cu mare plăcere – pentru că este o limbă foarte frumoasă –, dar în Rusia. Aici refuz să vorbesc rusa, deoarece ea conservă nostalgiile postsovietice. Vorbesc în limba română, care este limba oficială în Moldova și piatra de temelie a suveranității acestei țări, cu toate că, în Constituție, ea este numită limba moldovenească. Mă amuză chipul mirat al unora dintre moldoveni, care întîlnesc un om, ce pare cu studii superioare, dar care nu vorbește rusa!

Țara de pe malul estic al rîului Prut – adică Basarabia, Republica Moldova de astăzi, partea de est a statului istoric moldovean –, începînd cu anul 1812, a devenit parte a imperiului rus, iar mai apoi, sovietic. Mica pauză din secolul al XX-lea, cînd între cele două războaie mondiale a intrat în componența României Mari, nu a lăsat aici doar amintiri plăcute. Basarabia fusese tratată cu o anumită doză de dispreț. Se pare că atunci cînd un funcționar făcea pe undeva vreo poznă, era trimis să lucreze aici, ca pedeapsă. Am avut ocazia să văd, nu demult, un atlas rutier al României din anul 1938, tipărit, aşadar la 20 de ani după ce Basarabia devenise parte a României. În toată țara exista deja un sistem dezvoltat de drumuri destul de modern, iar în Basarabia era doar un singur drum – cel care ducea de la Iași, peste Prut, la Chișinău. Se pare că românii au depus prea puțină silință în ceea ce privește integrarea adevărată a Basarabiei în Statul român.
În schimb, în tradiția rusească, Basarabia era tratată, printre țările cucerite, ca și perlă a imperiului. O țară faină, în care sînt femei frumoase, vin, vreme bună și în care adie cultura latină a Mării Mediterane. Rușii au îndrăgit Basarabia. În secolul al XIX-lea, basarabenilor – în ciuda diferitelor perioade, mai bune și mai puțin bune – nu le-a fost însă totuși atît de greu precum polonezilor sub dominația rusească. Au stabilit un dialog amical cu cultura rusă, ceea ce este complet contrar mentalității românești, deoarece românii resimt și cultivă în mod special o mare aversiune față de tot ceea ce este rusesc. Se prea poate ca acest lucru să fie motivul unei anumite distanțe a românilor față de compatrioții de peste Prut, în perioada interbelică.
După aceea, au venit strașnicile vremuri sovietice. În anul 1940, a intrat aici Armata Roșie, pe baza anexei secrete a Pactului Ribbentrop-Molotov. Așadar, armatele sovietice au intrat în Basarabia și au început să omoare și să deporteze în Siberia elitele românești de aici. S-au salvat cei care au reușit să fugă în România. Un an mai tîrziu, mareșalul Ion Antonescu, fiind în coaliție cu Ger­mania, a recucerit Basarabia pentru trei ani, și o parte a refugiaților s-a întors. În anul 1944, a apărut din nou armata sovietică și restul elitelor românești au fost deportate sau omorîte. Puținii supraviețuitori s-au refugiat, din nou, în România.
Sentimentul moldovenilor că sînt diferiţi
Astfel a luat ființă un popor ciudat, „fără cap“, și a început procesul de formare a noii societăți. Au rămas doar țăranii fără carte. Cu cît cineva se instruia mai mult și urca pe scara socială, cu atît mai mult acest lucru se petrecea în limba rusă. În română – în forma țărănească, în jargonul puțin rafinat al limbii materne – se vorbea atunci cînd veneau în vizită la părinții sau bunicii de la țară. Cu timpul însă, a renăscut o mică elită de oameni legați de tradiția și cultura românească și conștienți de valorile acesteia – învățătorii și profesorii de limba română (din ordinul autorităților sovietice denumită limba moldovenească și scrisă în chirilică), scriitorii, artiștii, deportații care se întorceau din Siberia, oamenii îndărătnici care căutau adevărul și care există în fiecare societate.

Tocmai acea elită, impulsionată de Perestoika şi glasnostul promovate de Mihail Gorbaciov, a înființat, la finele anilor ’80, mișcarea moldovenească de renaștere națională, oarecum asemănătoare cu ceea ce cunoaștem mai bine în Polonia, și anume Mișcarea lituaniană „Sajudis“, existînd şi alte mișcări de renaştere naţională în republicile sovietice. Elita moldovenească din anii ’80 a găsit un aliat strategic în reprezentanții nomenclaturii de limbă română din cadrul Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești, care doreau să facă reforme, fiind cei care au întrezărit șansa de a exista ca elită politică a unei țări suverane. O persoană simbolică este aici Mircea Snegur, ultimul prim-secretar al Partidului Comunist Sovietic al Moldovei, iar din 1991, primul președinte al statului independent Moldova. Fiica lui, Natalia Gherman – o personalitate remarcabilă –, este astăzi viceministru de Externe și negociator șef al integrării Moldovei în Uniunea Europeană.

După crearea Republicii Moldova independente, a fost depus un uriaș efort educațional – de altfel, cu o mare susținere din partea Statului român – în scopul formării unei elite de limba română. Românii au crezut că dacă îi vor învăța pe basarabeni să vorbească bine limba română, fără accent și construcții împrumutate din limba rusă, atunci aceștia se vor simți pe deplin români. Dar, în foarte multe cazuri, s-a întîmplat exact contrariul: cu cît moldovenii de peste Prut cunoașteau mai bine această limbă, cu cît se obișnuiau mai mult cu cultura română, cu atît mai mult se năș­tea în ei sentimentul că sînt diferiți. Această atitudine este majoritară în rîndurile noii elite provestice, care a ajuns la putere acum trei ani, după ce au fost îndepărtați de la putere nostalgicii comuniști. Aceştia spun: sîntem moldoveni, nu români, deși limba noastră este limba română, și nicidecum limba moldovenească, pentru că o asemenea limbă nu există (în ciuda a ceea ce este scris în Constituție). Cultura noastră are legătură cu cultura română, sîntem chiar, într-un anumit sens, parte a poporului român, dar o parte foarte aparte. Avem o identitate proprie, o istorie proprie, experiențe proprii și vrem să avem un stat propriu.

AS: Așadar, deja parțial știm, de unde a apărut Moldova modernă...
BL: La prima vedere, aceasta a apărut în mod artificial. Pur și simplu, o fostă republică sovietică s-a proclamat stat independent. Într-adevăr, nu a fost ca în cazul Letoniei, Lituaniei și Estoniei, deoarece acestea își avuseseră mai demult statalitatea proprie. Republica Moldova este un teritoriu care, în forma actuală, nu a avut niciodată un astfel de statut. Aici, într-un fel, s-a creat ceva nou. Numai că, ulterior, a rezultat că acest ceva nou are în spatele său o mare forță proprie: o anume realitate socială și culturală proprie, o experiență istorică proprie – de altfel, destul de dureroasă – a ultimelor două secole, pur și simplu o identitate. Și acest lucru iese de fapt la iveală în mod deplin în ultimii ani. Ei doresc să valideze această identitate și fac apel la istorie – mai cu seamă la perioada Evului Mediu –, însă acest lucru induce în eroare. Voievodul Ștefan cel Mare, al cărui portret este pe toate bancnotele moldovenești, a tratat actualul teritoriu al Moldovei în mod destul de marginal: el îşi avea cetatea de reședință în orașul românesc Suceava, și nu aici, iar doar una dintre cele 46 de mănăstiri a construit-o pe teritoriul denumit ulterior Basarabia. [...]
Poporul și Statul român s-au format definitiv la mijlocul secolului al XIX-lea (odată cu momentul unirii Munteniei cu Moldova), iar întregirea acestuia a constituit-o Marea Unire din anul 1918, cînd s-au alăturat Transilvania, Basarabia și Bucovina. A fost o mare operă de construire a statului, care denota un imens potențial al culturii române în ceea ce privește formarea și unirea poporului, peste diferențele culturale. Un român din Transilvania, care este greco-catolic, iar tradiția lui familială este legată de monarhia austro-ungară, este diferit, din multe puncte de vedere, de unul ortodox, încercat de cultura balcanică de la Dunare, și, cu toate acestea, au sentimentul identității comune.
Basarabia însă – așa cum am spus – a fost atrasă în acest proces pentru scurt timp și nu foarte eficace. În perioada sovietică, a urmat o nouă etapă de îndepărtare de România a țării aflate la est de Prut. Moldovenii de aici s-au aflat în cazanul comun al popoarelor Uniunii Sovietice, pe care le unea limba rusă. Astăzi, peste o pătrime a populației este reprezentată de persoane care nu se identifică cu identitatea de limba română a majorității, nu se identifică nici măcar cu principalele minorități de aici – ucraineană, găgăuză, bulgară, rusă, poloneză –, care nu au o atitudine prea bună față de limba română și vorbesc între ele în limba rusă. Mulți dintre aceștia sînt orfanii Uniunii Sovietice, cînd au pierdut orice urmă de identitate etnică, iar singura lor patrie a rămas limba rusă, pe cînd limba oficială, româna, o învață fără tragere de inimă. Moldovenii de limba română tratează această atitudine cu mare toleranță – altfel decît popoarele din Statele Baltice.
Republica Moldova după 1989
Există mulți oameni „corciți“ din punct de vedere etnic, cîteodată chiar într-o măsură șocantă. Un anume politician de aici mi-a mărturisit că unul dintre bunicii lui a fost polonez, al doilea ucrainean, o bunică lituaniană, iar a doua moldoveancă, în schimb el se simte român – din cauza acelei bunici moldovence, care și-a crescut nepoții în spiritul patriotismului românesc de dinainte de război. Alt­cineva mi-a spus că dintre cei patru bunici unul a fost rus, unul ucrainean, o bunică bulgăroaică și alta moldoveancă, iar el este... polonez. A fost, desigur, o glumă, dar nu pînă la capăt. Acest om a lucrat cîțiva ani buni în Polonia, vorbește bine limba polonă, s-a căsătorit cu o poloneză și are cu ea un copil, a trecut la catolicism și s-a străduit să obțină Carta Polonezului. Avînd o apartenență etnică atît de diluată, a putut să îşi aleagă identitatea pe care a dorit-o. Încă altcineva, cu o apartenență etnică și mai complicată și exotică, mi-a spus pur și simplu că identitatea lui este cea de cetățean al Republicii Moldova – deja nu e foarte rău, pentru că el acasă vorbește limba rusă, dar limba română a învațat-o destul de bine.

Sentimentul de mîndrie al identității basarabene locale este întărit şi de o anume împrejurare care nu este legată de România. Și anume: în statul sovietic, Moldova devenise încetul cu încetul una dintre cele mai bogate republici. Aici era un nivel de trai relativ ridicat. Vinurile produse aici, legumele și fructele umpleau pînă la refuz întreaga piață sovietică, avînd un succes nemaipomenit. Era o mîndrie să fii moldovean. Însă, la începutul anilor ’90, toate aceste lucruri au luat sfîrșit, pentru că a falimentat dintr-odată exportul către Rusia și către alte republici ale Uniunii Sovietice. Mol­dova a fost neputincioasă față de această stare de lucruri. Conform anumitor statistici, produsul intern brut național a scăzut de zece ori!!! Și-a făcut apariția sărăcia, statul a deveni ineficient și a căzut într-o ruină economică. S-a îmbogățit o mică elită, care avea legături cu afaceri mafiote. Oamenii au fost cuprinși de disperare. Mulți au fugit în străinătate, la lucru. Fenomenul emigrării mai mult sau mai puțin permanente a cuprins în jur de un sfert din societate. Se estimează că o treime din produsul intern brut național a fost reprezentat de ceea ce oamenii cîștigau în străinătate și trimiteau familiilor în țară.

Și atunci au apărut politicienii isteți, care în mesajul lor electoral îi asigurau pe oameni că vor readuce „raiul sovietic“. Ei se numeau Partidul Comunist. Se mîndreau cu steagul roșu și împăr­țeau cărți de vizită cu secera și ciocanul. Alegerile din februarie 2001 (pe care le-am observat în calitate de ziarist) au fost cîștigate de ei cu o majoritate covîrșitoare, au obținut 72 de mandate din 101 posibile. Am făcut atunci un interviu pentru Rzeczpospolita cu charismaticul lor conducător Vladimir Voronin (care ulterior a devenit președinte al țării pentru următorii opt ani). Era luni, ora opt dimineața, imediat după alegerile de duminică. Aveam în fața mea un om foarte îngrijorat. Cineva care, într-o asemenea situaţie a țării, cîștigă alegerile cu o asemenea majoritate trebuie să fie conștient de faptul că un eventual insucces în ceea ce privește îmbunătățirea condițiilor de trai ale societății „miroase a ștreang“. Ei însă au reușit – situația s-a îmbunătățit, numai că acest lucru era efectul acțiunilor întreprinse de guvernul precedent, al premierului Ion Sturza, care a fost singurul care a făcut cîteva reforme economice cu cap.
În timpul guvernării comuniștilor au început cel puțin să fie plătite cu regularitate pensiile și salariile bugetarilor. Nivelul de trai nu s-a îmbunătățit prea tare, însă a crescut un pic sentimentul de siguranță a traiului. Cînd, peste patru ani, comuniștii au cîștigat din nou alegerile, deși de data aceasta nu atît de zdrobitor, s-au considerat salvatorii patriei și au început introducerea unei dictaturi de catifea. În politica externă nu erau stabili – cînd erau în alianță cu Rusia, cînd îşi declarau dorința de apropiere cu Uniunea Europeană.
Între timp, ușor-ușor, a început să se formeze societatea civilă și s-a cristalizat o nouă gîndire, provestică, a elitei tinere. În aprilie 2009 comuniș­tii au cîștigat din nou, însă atunci aveau deja trei probleme. În primul rînd, au cîștigat 60 de mandate, iar pentru a alege președintele aveau nevoie de 61. În al doilea rînd, nu mai puteau să cumpere pe nimeni, pentru că opoziția avea o atitudine foarte dușmănoasă față de ei. Iar în al treilea rînd, erau bănuiți de falsificarea alegerilor, deoarece existau niște diferențe mari și foarte ciudate între sondajele de opinie și rezultate. Au izbucnit proteste, în cadrul cărora participanții au fost supuși unor represiuni brutale.
După două tentative nereușite de alegere a președintelui, comuniștii – lucru pe care trebuie să îl recunoaștem cinstit – au organizat, conform Constituției, alegeri anticipate, pe care le-au pierdut. A cîștigat puterea o coaliție de orientare clar provestică, aflată la guvernare de mai bine de trei ani –Alianța pentru Integrare Europeană. Acești trei ani au fost destul de zbuciumați, iar eficacitatea acțiunilor guvernului lasă de dorit. Nu aș vrea însă să intru în detalii, pentru că politica stricto sensu nu reprezintă tema discuției noastre. Este un fapt că, astăzi, Republica Moldova este guvernată de către o constelație politică în mod foarte clar îndreptată către scopul de lungă durată al integrării europene, că principalele standarde democratice sînt respectate aici, iar reformele de modernizare sînt făcute, deși într-un ritm care poate lăsa de dorit. Un alt fapt este că opoziția față de acest curs politic este puternică și că reformatorii provestici au în fața lor o mare provocare.
Biserica Catolică în Republica Moldova
Paweł Kozioł: Cum se prezintă situația Bi­sericii Catolice în Moldova?
BL: Biserica Catolică s-a format în Basarabia ca biserică poloneză și parțial germană. A existat în această țară o minoritate germană, din care provine de exemplu unul dintre foștii (pînă nu demult) președinți ai Germaniei, și anume Horst Kohler. Însă în principal a fost vorba despre biserica poloneză, a polonezilor, care au venit aici în secolul al XIX-lea ca urmare a emigrărilor din cadrul Imperiului Rus în a doua jumătate a secolului al XIX lea. Fugeau, de pildă, de mobilizarea în armată. Din recensămîntul populației rezultă că, în anul 1900, erau aici 12.000 de compatrioți de-ai noștri. Astăzi, numele poloneze pot fi întîlnite la fiecare pas, chiar dacă purtătorii lor au pierdut informațiile detaliate referitoare la rădăcinile lor. Și acei polonezi au adus cu sine catolicismul. Actuala Catedrală Catolică din Chișinău – care este de cîțiva ani capitala Episcopiei Catolice moldovenești – a fost construită din banii polonezilor chișinăuani. În perioada sovietică, Biserica Catolică a fost aproape suprimată. Cîțiva preoți mai hoinăreau prin Basarabia.

Episcopul actual al Chișinăului, Anton Coșa, este român. Părintele Coșa a fost trimis de către Sfîntul Scaun în Moldova în anul 1991, pentru a constata ce a mai rămas din Biserica Catolică pe aceste meleaguri. A făcut analize cinstite, după care a scris un raport, care începea cu constatarea că sînt în jur de 20.000 de persoane care se identifică ca fiind catolici, dintre care marea majoritate sînt polonezi rusificați. Avînd în vedere cele constatate, părintele Anton, în calitate de administrator apostolic, mai întîi s-a apucat să învețe limba rusă, apoi limba polonă. La început a dorit să îi repolonizeze, a adus un preot polonez din minoritatea poloneză din România. Acest efort s-a dovedit a avea un succes destul de efemer, așa încît, cu timpul, nu a mai fost practicat. Astăzi, de exemplu, în satul Grig­orovca, în apropiere de Bălți, unde majoritatea locuitorilor o reprezintă polonezii rusificați, care mai cunosc doar cîntecele bisericești în limba polonă, părintele paroh, un român, celebrează liturghia pentru polonezi în limba rusă. Însă tot în limba rusă se celebrează liturghia pentru polonezi și de către preoții veniți aici din Polonia, care reprezintă cam o jumătate din preoțimea eparhiei.

Biserica Catolică din Moldova funcționează la ora actuală în trei limbi: rusă, polonă și română. Și din ce în ce mai mult în rusă. Învinuită de prozelitism pe teritoriul ortodoxiei, aceasta încearcă să ducă o politică pastorală, sau chiar misionară, pentru a sluji printre oamenii care nu sînt ortodocși, însă sînt atei sau „orfani ai Uniunii Sovietice“. Sînt oameni care nu au o identitate bine definită – nici națională, nici religioasă – și care vorbesc în limba rusă, deoarece românofilii au aici o identitate ortodoxă mai solidă. Acest gen de oameni, vorbitori de limba rusă, adulți, în special, se botează la Biserica Catolică. În această situație, din ce în ce mai puțini catolici vorbesc limba polonă, iar din ce în ce mai mulți limba rusă. În același timp, această biserică minoritară, dar totuși multiculturală, are înlăuntrul ei o smerenie și o simplitate care lipsesc uneori bisericii catolice în țările în care se mîndrește că majoritatea creștinilor aparțin ritului ei.
În Moldova există, de asemenea, și două biserici ortodoxe: Mitropolia Basarabiei, care este parte a Patriarhiei de la București, și mult mai marea Mitropolie a Moldovei a Patriarhiei de la Mos­cova. Cea de-a doua, în ciuda aparențelor, este, din punct de vedere cultural, nu mai puțin proromână decît prima, însă este fidelă din punct de vedere instituțional Bisericii Ruse, ceea ce este un paradox.
Ziua Independenţei şi Ziua Limbii
Mariusz Kosciuk: Am auzit că în Transnistria ziua de 1 Mai este sărbătorită cu mare fast.
BL: Nu numai acolo și nu numai această sărbătoare. În general, Republica Moldova, printre circa 200 și ceva de țări din întreaga lume, este una dintre țările cu cele mai multe zile libere – chiar și Ziua Femeii, 8 Martie, este o zi liberă; fără îndoială, avem aici o veche tradiție sovietică! În Mol­dova este sărbătorită și Ziua Orașului. În fiecare oraș, această sărbătoare cade în altă zi, stabilită de către Consiliul Orășenesc – și este, prin lege, zi liberă în orașul respectiv. Există, de asemenea, și două zile naționale: 27 august – Ziua Indepen­denței și 31 august – Ziua Limbii. Această a doua sărăbătoare merită o atenție deosebită. Formarea identității naționale a Moldovei moderne a avut loc, în primul rînd, prin redescoperirea legăturilor cu limba română. 31 august 1989 este ziua în care Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Moldova (deja în plină eră a Perestroikăi, dar încă înainte de căderea Uniunii Sovietice) a adoptat hotărîrea de trecere de la scrisul chirilic (impus de către Moscova în 1945) la alfabetul latin, așa cum este el în România. Întoarcerea la alfabetul latin, în 1989, a fost un eveniment la fel de important și măreț în istoria modernă a acestei țări precum Declarația de Independență.
Au rămas însă anumite ciudățenii locale, greu de lichidat pe baza hotărîrii Sovietului Suprem. Este vorba despre anumite expresii din limba rusă, care în Republica Moldova sînt traduse în română și folosite, deși în limba română ele nu există. Printre ele, expresia rusească z praznikom (urare cu ocazia sărbătorilor), care este tradusă textual cu sărbătoarea. Un român din București rămîne trăsnit atunci cînd aude expresia respectivă, pentru că nu înțelege despre ce este vorba. Și iată că, pe 31 august, cu ocazia Sărbătorii Limbii, a sărbătorii reîntoarcerii la corectitudinea limbii, moldovenii îşi exprimă în acest fel atașamentul față de limba română, limba înaintașilor, cu ajutorul idiomului rusesc. Iar întrebarea dacă moldovenii sînt români? Și da, și nu.

Traducere din limba polonă de Ana Maria Luft
___________________________________________
Interviul a fost publicat în revista trimestrială Przemyski Przeglad Kulturalny, nr. 2 (25) 2012
___________________________________________
Bogumił Luft (născut în 1955, la Varșovia) este publicist și diplomat. A absolvit Facultatea de Filologie Polonă la Universitatea din Varșovia. Între anii 1981-1989 a lucrat la revista lunară Więz, în anul 1989 laTygodnik Solidarnosc, iar apoi la cotidianul Rzeczpospolita. Între anii 1990-1992, a fost șeful departamentului extern al săptămînalului Spotkania. În anii 1993-1999, a fost ambasador al Republicii Polone în România. Corespondent permanent al Rzeczpospolita la București și Chișinău în perioada 2001-2003. Între anii 2010-2012, a fost ambasador al Republicii Polone în Republica Moldova.



profesor - Sambata, 10 Noiembrie 2012, 19:04
A fost nevoie de un polonez (este drept ca fost ambasador
atat in Romania, cat si in Moldova) ca sa aflu mai exact
ce se intampla in Moldova "moldoveneasca" !