George Litarczek: Respectul omului faţă de om, în România, nu mai există

George Litarczek, cunoscut ca "părintele anesteziei din România", a
format generaţii de anestezişti-reanimatori care s-au răspândit în
întreaga lume. La cei 85 de ani ai săi, trăieşte la etajul 9 al unui
bloc turn din cartierul Balta Albă. L-am găsit butonând la calculator
pe reteaua netlog.com. Nu a vrut să-şi facă pagină pe facebook sau
twitter pentru că "cine vrea să mă găsească şi să dialogheze cu mine,
mă găseşte şi pe netlog".
Jurnalul Naţional: V-aţi născut la Boston. Cum a ajuns familia dvs. acolo?
George Litarczek: Foarte simplu. În anul 1924, tata a primit o bursă
Rockfeller. Era conferenţiar la clinica din Spitalul Filantropia, unde
şef era Mitică Ionescu, fratele chirurgului mult mai cunoscut, Toma
Ionescu. Mitică Ionescu i-a trimis pe toţi şefii de clinică prin
străinătate. Şi pe tatăl meu l-a trimis în America, să studieze boli
de nutriţie, pentru că atunci nu exista specialitatea aceasta în
România. Americanii l-au primit împreună cu soţia, ba chiar i-au dat o
bursă mai mare pentru că era cu nevasta, şi acolo am apărut eu.
Mama dvs era tot medic?
Da, era atunci asistentă la catedra de histologie de la Facultatea de Medicină.
Şi, deci, aţi fost adus pe lume la Boston la 22 decembrie 1925. Cât
timp aţi mai rămas în America?
N-am mai stat mult, pentru că în ianuarie sau februarie am plecat în
Anglia, pentru că bursa a continuat, la Cambridge. Şi de fapt acolo am
făcut prima copilărie şi am şi învăţat prima limbă, engleza.
Dar familia dvs, sau mai bine zis tatăl dvs. nu a primit niciodată
vreo ofertă de a rămâne în SUA sau Anglia?
I s-a făcut o ofertă în Anglia la Cambridge, dar România, înainte de
război, era ţară în care se venea, nu din care se pleca, aşa cum se
întămplă acum. Şi nu era nici un motiv să pleci din ţară. Dacă aveai o
meserie bună, trăiai liniştit.
Mă gândeam că poate, pentru că medicina era mai avansată, în Occident
ar fi fost o ocazie bună  să rămână...
Ei, vedeţi, nici medicina din România nu era la diferenţă mare de ce
era în Apus. Aici e figura. De altfel, prietenul şi colegul meu
profesorul Setlacek, cu care am lucrat o viaţă întreagă a şi scris o
carte :"Medicină românească, medicină europeană". Şi a fost medicină
europeană până au venit fraţii comunişti peste noi, şi s-a terminat
totul. De fapt nu s-a terminat totul, s-a schimbat total profilul
întreg al naţiei noastre. De altfel românul de astăzi, nu are nici o
legătură cu românul de acu' 60 de ani. Vorbesc de omul de rând.
Care e diferenţa cea mai mare?
Diferenţa cea mai mare sunt punctele lor de reper. Astăzi,
românul....Dacă îl întrebi de proprietate, în capul lui e haos. Dacă
îl întrebi de libertate, prin asta înţelege că face exact ce vrea. Nu
înţelege că faci ce vrei până te întâlneşti cu ce vrea vecinul.
Libertatea ta se opreşte atunci când dai de cea a vecinului, şi acolo
trebuie să rămână. Vecinul are drept la respect, deci tu trebuie să-l
respecţi. Ori respectul omului faţă de om, în societatea românească de
astăzi, să-mi fie iertat, dar nu există.
Revenind la familia dvs, de unde se trage ea?
Din Austria. Străbunicul meu, Litarczek a venit din Austria în 1842.
Era bijutier şi a fost chemat de un alt bijutier care venise în 1938.
Avea prăvălia vizavi de clădirea fostului Teatru Naţional, unde este
Novotel acum. Resch îi zicea şi era furnizorul Curţii regale.
Străbunicul meu era pilitor, lucrător în aur, făcea bijuterii. Unul
din fiii lui, Carol, bunicul meu, a făcut inginerie la Zurich şi apoi
a  revenit în România, la Craiova unde a fost inginer-şef al judeţului
Dolj şi apoi al oraşului Craiova. El a construit ca inginer al
societăţii germane AEG prima uzină electrică la Craiova. Apoi a plecat
la Iaşi unde a contribuit la construcţia Teatrului Naţional şi a
tramvaiului. Tatăl meu a fost profesor agregat  de medicină internă la
clinica medicală a spitalului Colentina şi a lucrat împreună cu mama
mea sub conducerea prof. dr. N.Gh.Lupu.
Din Anglia aţi revenit în România, unde aţi început şcoala...
Am revenit în România în anul 1927, ştiind bine englezeşte. După aia
am avut dădacă nemţoaică, şi am învăţat nemţeşte.
Şi româneşte când aţi învăţat?
Româneşte am învăţat târziu. Pentru că după aia am fost la şcoală care
era tot nemţească, între anii '32-'36. Şi practic părinţii mei s-au
alarmat că nu ştiam româneşte, unde am învăţat 8 ani de zile. Când
erma în clasa I, aveam la română nişte note....Mititele, mititele.
Dar, în scurt timp m-am pus la punct şi cu româna, şi iată că n-aveam
7-8 ani şi ştiam deja să vorbesc 3 limbi. În primele clase de liceu,
am mai învăţat şi franţuzeşte şi italiană. Şi aşa că am ajuns în
cursul superior ştiind să vorbesc 5 limbi. Şi acum vorbesc 5 limbi.
Şi aţi ajuns, la un moment dat, ucenic la un atelier auto....
Aaa, asta este altceva...În vacanţă, tatăl meu, a zis că nu este bine
ca fiu-său să bată mingea şi trebuie să afle ce înseamnă să facă
treabă. Şi când eram în cursul inferior de liceu...El cunoştea un
mecanic neamţ pe undeva prin Bucureşti. Şi m-a dus acolo să fac
ucenicie. Între anii '36-'40.
Şi cum aţi ajuns dintr-un ucenic la un atelier auto, părintele
anesteziei româneşti?
Între anii '40-'44, tatăl meu mă ducea la laboratoare în spital.
Mergeam cu el în laboratoarele din clinică şi am învăţat foarte multe.
Şi apoi aţi dat la Facultate...
Da. În '44 am dat la Facultatea de Medicină unde am intrat primul şi
am terminat-o în 1950. Din 1947 am fost extern şi practic Facultatea
am terminat-o în extern.
Înţeleg că a fost mare bucurie în sufletul dvs , şi pentru părinţii
dvs când aţi aflat că aţi intrat primul.
Şi da şi nu pentru că într-un fel mă aşteptam. Pentru că dacă
învăţasem şi stătusem în clinică împreună cu tata în laboratoare, nu
mi-a fost atât de greu.
Aţi ocupat locul 18 din 200 de candidaţi la concursul de externat. Nu
v-a supărat acest loc, după ce intraserăţi primul la facultate?
Nuuuu, locul 18 era un loc bun. Era o singură chestie, în funcţie de
loc alegeai posturile de extern.
Deci, aţi terminat facultatea în 1950. Anul următor urmaţi primul curs
de perfecţionare din ţară, în anestezie-reanimare, organizat de
profesorul Burghele...
Da, dar eram încă din noiembrie la Secţia chirurgie de la Spitalul
Colţea la profesorul Hortolomei. Profesor care îmi pusese în braţe
aparatul de anestezie pe care îl adusese în vară din America pe banii
lui. Dar nimeni nu ştia să umble cu el.
Nici profesorul Hortolomei nu ştia?
Nu. Nimeni nu ştia. El doar l-a cumpărat. Era un set de lucru cu care
să poată lucra.De ce tocmai din America? Păi, nu exista specializarea
asta în toată Europa. Numai în Suedia şi Anglia. Şi în America,
bineînţeles.
Păi şi cine făcea anestezie?
Păi, erau doctori care mai făceau, mai erau şi asistente care făceau.
De obicei pe doctorii tineri îi puneau să facă anestezie, pentru că
treaba asta era privită ca o chestie intermediară, sau cam aşa ceva.
Multă lumea făcea anestezie. Dar se şi murea mult de la anestezie pe
vremea aceea.Se greşea mult.
Dar nici nu se ştia de ce se întâmplau aceste accidente...
Păi nu se ştia, dar după aia s-a descoperit de ce. Adică pot fi o mie
de cauze. Pentru că nu este o treabă uşoară.
Cât de gravă poate să fie greşeala unui anestezist?
Foarte gravă. Poate să te omoare, chiar şi fără să lase vreo urmă.
Cum aşa?
Păi asta e meseria în care poţi să omori un om, fără să laşi urme.
Nici când se face necropsia, nu poate să-ţi spună de ce a murit. Dacă
îi administrezi prea mult drog şi se face examen toxicologic atunci se
vede clar motivul pentru care a survenit decesul. Dar sunt droguri
care-şi fac efectul şi se distrug foarte repede. Pe alea nu le mai
găseşti în corpul uman.
Revenind...Urmaţi acest prim curs de perfecţionare...
Da, era un curs înfiinţat de profesorul Burghele...Curs la care am
fost şi elev şi profesor.. Pentru că el s-a ţinut în primele luni ale
anului 1951, iar eu în primele luni deja făcusem prima intubaţie
traheală şi începusem să lucrez cu aparatul acela pe care îl adusese
profesorul Hortolomei.
Bun...Deci, specilizarea asta de anestezie nu exista, dar chirurgii
mari simţeau că este nevoie de ea. Ştiau că în America, Anglia şi
Suedia lucrurile stăteau cu totul altfel, pentru că acolo
specialitatea era recunoscută. Şi atunci profesorul Hortolomei a adus
aparatul şi m-a pus să-l descurc...
Şi l-aţi descurcat?
L-am descurcat, dar ştii ce greu l-am descurcat... şi profesorul
Burghelea a făcut cursul. Cu aparatul a fost greu. Pentru că atunci
când ai o problemă nouă în faţă, cauţi să citeşti despre această
problemă. Ori noi ne găseam după anul 1950, după război, sub ocupaţie
rusească şi nu se găsea o carte din ţara de origine, acolo unde se
fabrica. Absolut nimic. Ulterior, prin profesorul Burghelea am reuşit
să fac  rost de nişte cărţi. Până atunci, am găsit la librărie nişte
cărţi în limba rusă. Norocul era că ştiam literele chirilice, pentru
că până în 1854 s-a scris cu litere chirilice. Şi...m-am trezit cu
două cărţi ruseşti şi...citeşte-le. Cu dicţionarul ...încet-încet...am
învăţat şi limba rusă atât cât să te descurci într-o carte tehnică,
pentru că e mai uşor de cât între-o carte literară. După ce ai prins
cuvintele  de legătură, elementele tehnice sunt cam la fel, adică sunt
neologisme peste tot.
Şi aşa aţi învăţat şi a şasea limbă...
E, nu chiar. Nu pot să zic că am învăţat-o. Am reuşit să desţelenesc
două cărţi. După aceea am pus mâna pe alte cărţi, prin profesorul
Hortolomei ne-am făcut abonamente la reviste de specialitate. Iar în
1956 am scris prima carte de anestezie.
Dar cum de v-aţi hotărât, cum de aţi ales anestezia?
Nu m-am hotărât, n-am ales. Treaba era că cineva trebuia să o facă. Şi
dacă mie mi-au pus în braţe aparatul şi m-au pus să-l descurc. Eu
vroiam să fac chirurgie. Şi am făcut chirurgie. Făceam  şi chirurgie
şi din când în când profesorul îmi dădea să fac şi anestezie, din
asta...modernă.
Cred că v-a folosit foarte mult faptul că aţi făcut şi chirurgie...
În viaţă, da.  Adică sunt destule situaţii în care e nevoie de mici
intervenţii care trebuie făcute şi în terapia intensivă şi în
anestezie. Când am început cu hemodializa, şunturile şi montarea lor
şi altele, toate erau chirurgie. Aşa că fiind obişnuit cu chirurgia...
Şi aţi devenit părintele anesteziei din România...
Aşa mi-au spus acum, că sunt părintele...Că atunci nu ştiau, nu-mi
spuneau aşa. În general când eşti tată, eşti tată de la copilul mic.
Eu aveam un copil mic, dar nimeni nu-mi zicea că sunt părinte. Copilu'
mic era deja născut, şi a început să se dezvolte de la mine, pentru că
am început să merg prin diverse alte spitale , alţi medici au început
să înveţe şi aşa s-a închegat o specialitate care nu era recunoscută.
Îi puseseră ei totuşi un titlu, îi zicea medic reanimator. Dar
încadrarea mea era de chirurg în clinica chirurgicală. Şi mai şi
operam. Cu cât trecea vremea, cu atât operam mai puţin şi dădeam
anestezie mai mult. Apoi a mai venit un coleg care a fost numai
anestezist. Au mai venit apoi încă două aparate de anestezie şi aşa
mai departe.
La Colţea...
Da, la Colţea. La parter.
Câţi studenţi au trecut prin mâna dvs.?
Cam 1000. Dar nu studenţi, ci medici care au făcut cursuri de
perfecţionare şi specilizare. O mie de viitori specialişti în
anestezie. Crescuţi de mine. Am fost ca profesorul de liceu,  numa' că
el învaţă o materie, iar eu învăţ o specialitate. Această specialitate
a fost recunoscută în 1957, după ce a venit Voinea Marinescu ministru
al Sănătăţii. El a pus ordine în medicina românească şi a făcut-o
foarte bine. A fost un ministru de mâna întâi. Cred că de atunci nu am
mai avut un ministru cumsecade al Sănătăţii. A reorganizat sistemul, a
stabilit perioade pentru specializări, a construit spitale.
Probabil că actualul sistem medical ar avea nevoie de o astfel de mână
organizatorică...
Voinea Marinescu avea două calităţi. În primul rând el era un cap
organizatoric foarte bun. În medicina propriu-zisă era mai slăbuţ. Dar
avea foarte mult bun simţ.
Dar credeţi că un bun ministru trebuie să fie şi un medic bun?
Nu trebuie să fie. Tocmai asta spun. Că trebuie să fie un bun manager
şi un bun organizator. Şi trebuie să aibă sfătuitori buni. E ca
preşedintele Americii. Ia sfătuitori de care ascultă.
Care ar fi după dvs. calităţile unui bun anestezist?
Greu de definit. În primul rând trebuie să ştie carte. Adică să nu
facă meseria cântând după ureche.
Trebuie să şi citească mult.
În medicină în general, citeşti  toată viaţa şi tot prost mori. Un
doctor care nu citeşte măcar o oră pe zi e greu să se ţină la curent
cu ce se întâmplă pe lumea asta. Mai ales acum când lucrurile
progresează destul de vertiginos în toate domeniile medicale. Şi ca să
vezi ce alte noutăţi din alte domenii interesează domeniul tău,
trebuie să-ţi faci o cultură destul de largă.
Astăzi, medicii mai citesc?
Unii, da. Unii citesc de rup. Ca să ai o calificare, trebuie să
citeşti, trebuie să ştii. De exemplu ca să fii angajat în Anglia ca
anestezist, nu este o treabă uşoară. "Examination board"-urile lor
sunt cutremurătoare, te trece prin ciur şi prin sită. Trebuie să vadă
că ştii meserie şi că ai citit. În plus acolo există şi un examen
oral, care este cu totul altceva. Acolo profesorul cârmeşte
întrebările după cum te vede că reacţionezi.
Spuneaţi la un moment dat că aţi mers toată viaţa numai pe zebră şi
culoarea verde a semoforului. A fost un soi de disciplină pe care
v-aţi impus-o. Dar n-aţi apăsat niciodată pedala de acceleraţie, n-aţi
mers niciodată cu viteză pe banda de depăşire?
În general, nu. Mi-a plăcut întotdeauna să-mi găsesc un loc, şi în
viaţă şi pe şosea şi cu calm am mers mai departe. Chestia asta cu
banda de depăşire sau tăiatul curbelor este ruletă rusească.
Pentru că tot a venit vorba de calm, aţi fost poreclit "kaltes hertz",
"inimă rece"...
Ei da, aşa m-a poreclit colega mea Dora Petrilă. Pentru că eu, atunci
când situaţiile erau mai tensionate, acute, în sala de operaţii nu mă
pierdeam cu firea. Şi exact atunci nu mă pierdeam. Făceam metodic,
încet, calm exact aşa cum trebuia ca să mă adeptez situaţiei şi să fac
ce trebuia ca să rezolv problema.
Au fost multe situaţii de limită?
Au fost multe, da. Iar calmul meu, zic eu, că m-a ajutat. Pentru că
dacă reacţionezi emoţional, în astfel de situaţii rişti să greşeşti
foarte mult. Şi mai e nevoie de autodisciplină. Şi în meserie ca şi pe
stradă. Adică fiecare lucru se face într-un anumit fel. Nu începi să
improvizezi de fiecare dată.
Eraţi de multe ori, în sala de operaţii, alături, chirurg şi
anestezist. Cum vă înţelegeaţi? Cum era privit noul anestezist de
chirurg?
Era un conflict permanent între chirurgi şi anestezişti, şi asta nu
numai la noi în ţară. Obiceiul ăsta vine din feudalism. Chirurgul era
pe post de senior. Mai ales după ce chirurgia s-a dezvoltat mai ales
datorită anesteziei în secolul al XIX-lea, pentru că anestezie se face
din 1846. Făceau o mulţime de chestii, imporvizau, erau artişti. Şi
aveau aşa o aură de zei. Şi s-au obişnuit cu ea. După aceea, după ce
au început să facă operaţi mari, li se zicea "le chirurgiene-dieu". El
era "şeful", el era "Dumnezeu". Ei, şefilor le place să fie şefi şi să
nu împartă nimic cu alţii, cu nişte "microbi" din jurul lor, cu care
de altfel, eventual, fără ei nu şi-ar fi putut face treabă. Că de
aceea ziceam de feudalism, pentru că nici seniorul, nobilul nu putea
să-şi facă treaba cu pământuri, dacă ţăranii îi plecau şi de aceea era
şerbul legat de pământ. Aşa trebuiau să fie şi colaboratorii, oamenii
de laborator, anesteziştii, asistentele medicale, toţi trebuiau să fie
pe post de şerbi. Or în medicina modernă care s-a diversificat şi
complexificat nu se poate aşa. Nu există un senior şi bolnavul e al
lui. Nu, bolnavul e al medicinei. Dacă trebuie să se lucreze în
echipă, se lucrează în echipă. Iar în echipă nu trebuie să existe un
şef. Există un coordonator. Asta nu acceptau chirurgii. Cum să-i spui
tu, că un bolnav nu se poate opera? Mi-l pui pe masă, zicea, ce-mi
zici tu mie că nu se poate opera?! Ba se poate.
Dar anestezistul, e adevărat că mai târziu, trebuia să supravegheze
bolnavul şi după operaţie...
Dom'le, anestezistul este cam pe post de internist, într-o clinică
chirurgicală. Pentru că de fapt specialitatea de bază a unui internist
ca şi a unui intensivist ca şi a unui medic de urgenţă, este terapia
intensivă.
Dar medicina modernă nu a mai tolerat acest conflict între chirurgi şi
anestezişti...
Păi s-a stins singur, pentru că nu au mai putut să acopere domeniul.
Fiecare trebuie să-şi facă treaba pe domeniul lui, pe care-l cunoaşte,
care este destul de complex şi trebuie să te ţii la curent cu ce ai de
făcut...
Şi să ştie cât mai multe din cât mai puţine...
Să ştie cât mai multe din cât mai puţine, dar un intensivist de
exemplu, faţă de un ORL-ist, nu trebuie să piardă bolnavul din vedere
şi trebuie să examineze întreg bolnavul. Pentru că între boli există
corelaţii.
I-aţi avut pe masa de operaţie, pentru anestezie, şi pe Gheorghiu Dej
şi pe Elena Ceauşescu...
Da, i-am avut , ca şi pe mulţi alţii din CPEx
Vi se dădeau indicaţii înainte de internare? Care era protocolul?
Mie nu mi-a dat nimeni niciodată vreo indicaţie. Iar un protocol a
existat la primele cazuri. După aia după ce s-au obişnuit cu mine nu a
mai existat nici un protocol. Trebuia să semnez un plan de acţiune şi
să spun...
Scris?
Da, sigur. Scriam câte o după-masă întreagă. Trebuia să povestesc toţi
paşii care trebuie făcuţi şi toate eventualităţile, şi ce fac în
fiecare dintre eventualităţi. Chiar şi eventualitatea decesului. Păi
aşa am ajuns mare. Că la Gheorghiu Dej, era profesorul Făgărăşanu  şi
eu să-i fac anestezie rahidiană. Eu înainte l-am examinat, apoi i-am
făcut un anestezic local în ochi dintr-o combinaţie de două subtanţe
anestezice şi la un ochi s-a umflat. Şi i-am spus profesorului că n-o
să-i prindă anestezia şi că să nu-i facă rahidiană. El era ditamai
profesorul, eu un puştiulică. "E, ce ştii tu?" , mi-a zis. Nu ştiu,
da' scrisesem. Vine ziua operaţiei, îl pune pe masa de operaţie, îi
face rahidiană, n-a prins bineînţeles. După tei sferturi de oră a
trebuit să-i facă anestezie generală. Ceea ce prevăzusem în înscrisul
meu. Atunci a fost prima dată când am ieşit mare.
L-aţi contrazis pe profesor....
Da, dar am avut dreptate. Nu e bine să te dai mare atunci când nu
ştii. Nici când ştii nu-i bine să te dai mare. Mai ales în medicină,
pentru că aici nu totul iese după schemă. În orice există factorul
imprevizibilului. Dacă te uiţi în teoria haosului, ai văzut: bate un
fluture din aripi în Australia şi se face furtună în Anglia.
Dar nu vă era frică la aceste operaţii, cu tot CPEx-ul pe masă,tocmai
din cauza acestui factor de imprevizibil..
"kaltes hertz"...Întoarce-te la "kaltes hertz". Eu ştiam că ceea ce
ştiu eu, ştiu serios.
Da', dar nu toată lumea o avea pe masă pe Elena Ceauşescu pentru operaţie
Păi cu ea m-am şi certat. M-a întrebat ce-i fac, i-am spus ce-i fac şi
ea a zis că nu vrea aşa, că vrea altminteri. I-am spus atunci că eu
fac ce ştiu eu, dvs mă puneţi să fac ceea ce nu ştiu. "Ieşi afară", a
urlat la mine. Am răsuflat uşurat că am scăpat. Da' de unde. A trimis
după mine  şi mi-a zis "facem cum zici dumneata, doctore".
Da' cum de s-a răzgândit?
O fi stat de vorbă cu cineva pe acolo şi s-a răzgândit.

Probabil că cineva i-a zis că sunteţi un medic anestezist foarte bun.
Eu i-am spus foarte clar că nu fac ce nu ştiu, şi că nu o să mă apuc
să fac la ea ceea ce eu nu ştiu să fac. Cedarea la presiune
psihologică este cea mai mare greşeală. Dau aici exemplu accidentul cu
avionul polonez de la Smolensk.
Dar înainte de operaţiile lor, cum decurgeau pregătirile?
În 1963 cănd am fost numit la Elias era un protocol, erau consultaţi
de un "sobor" de medici, nu de preoţi, ci de doctori. Care erau ai
spitalului, combinaţi cu specialişti de profil din afara spitalului.
Eu nu am mai dat cu subsemnatul pentru că au văzut că treaba merge şi
am stat acolo până în 1989. Din '63 până în '89 nu a fost niciodată
cazul să mi se reproşeze ceva. E mare lucru, pentru că cine nu avea
"kaltes hertz", cu greu putea să facă faţă...Trăiai într-o atmosferă
de suspiciune permanentă, nu ştiai cine, când , unde. Şi atunci , eu
aveam o educaţie...Tot ce se întâmpla în Elias, uitam când ieşeam pe
poarta spitalului. Mă întrebau prietenii, unde am fost...Le răspundeam
nu ştiu unde am fost.
Aţi avut probabil şi eşecuri în viaţă..
Cine n-are...Trebuie să recunoşti eşecul, să-l accepţi şi să înveţi din el.
Aţi învăţat din eşecuri?
Bineînţeles că am învăţat.
Aţi simţit vreodată că viaţa a fost nedreaptă cu dvs?
Eu, dacă acum la 85 de ani îmi fac un bilanţ...Când m-am căsătorit,
nevastă-mea a venit la mine în casă cu un geamantănaş. Aia era zestrea
ei. Şi eu a trebuit să-mi fac un costum de haine că nu aveam pentru
nuntă. Stăteam într-o cameră de mansardă în casa părintească în care
erau înghesuiţi o mulţime de chiriaşi băgaţi cu forţa şi aşa mai
departe. Dar să ştii că nu am suferit deloc. Am avut şi motocicletă,
un IJ în '54 şi am început să umblu cu ea peste tot.
A fost o pasiune motocicleta?
Era singura posibilitate să te poţi mişca. Nu visai să-ţi iei maşină,
că nu se importau maşini la începutul anilor '50. Toată ţara am bătut
cu IJ-ul. Apoi în '57 am schimbat cu un MZ, apoi în '62 cu Simpson, şi
pe Simpson, în '64 l-am schimbat cu un Trabant. Pe urmă chiar
Gheorghiu Dej m-a trimis în străinătate. La a treia operaţie mergeam
la vizită cu tot "soborul". Şi el m-a chemat în faţă şi m-a întrebat
"Tu de unde ştii tot ce ştii în meseria asta?". I-am zis "Am învăţat-o
singur aici.". "Aaa, păi nu se poate, ia vezi, nu vrei să pleci pe
undeva prin străinătate?" A doua zi Voinea Marinescu m-a chemat şi
i-am zis, că aş sta o lună prin Anglia, o lună în Olanda şi una în
RFG. Şi n-a trecut o lună de zile, şi am plecat. Exact unde am vrut.
Care a fost cel mai greu moment prin care aţi trecut?
Acum 6 ani când m-am operat la intestine, de un cancer de colon, care
era mic şi incipient. Am trecut printr-un episod mai negru. Am făcut o
hemoragie secundară, cu complicaţii dar am reuşit să depăşesc
momentul. N-am avut momente de disperare. Pentru evoluţia mea medicală
aveam explicaţii. Ba mai mult, a trebuit să le dau peste mână
doctorilor care mă tratau să le spun că nu aşa, ci altfel trebuie. Şi
am avut şi dreptate, culmea. Nu pot să spun că mi-a fost în vreun
moment frică. Singura chestie la care mă gândeam, atunci când era
gata-gata să dau în primire, "uite cum se termină totul ...aşa.." L-am
sunat pe profesorul Dan Tulbure, şi i-am zis: "Dane, sunt 3 litri de
sânge în pungile din jurul meu..." Şi mi s-a tăiat filmul atunci. A
venit Dan, m-a băgat în operaţie, şi m-am trezit a doua zi dimineaţa
bine-mersi. Dar n-am avut o frică paralizantă. Că moartea-n sine......
....nu vă sperie?
N-are ce să te sperie că am trecut pe lângă ea şi am văzut cum e. Rău
nu e, să ştii. Nu e nici o senzaţie neplăcută. Simţi cum ţi-e somn şi
cum te duci. Nu e nici un fel de aventură mai formidabilă aşa. În
legătură cu acest episod, vreau să-mi exprim şi aici recunoştinţa
pentru colegii care m-au îngrijit şi graţie cărora mai stau de vorbă
cu dumneavoastră acum.
Una din pasiunile dvs este ştiinţa care se leagă cu divinitatea...
Da, eu sunt un fel de pasăre mai curioasă aşa. Eu zic că sunt două
domenii: este domeniul material al Universului care este un domeniu cu
care operează ştiinţa şi există transcendentul. Relaţiile dintre
aceste două domenii se fac la noi în creier. E ca o interfaţă, ca la
computer. Dacă iei Creatorul...Cine este Creatorul? Îi zice
Dumnezeu..Dar în termeni materiali, este indescriptibil. Este
atemporal, amaterial.
Şi atunci...omul simplu...ce să creadă din "după chipul şi asemănarea Lui"?
Ce să creadă? Dumnezeu seamănă cu ce suntem noi. Cum? Pur si simplu ca
inteligenţă. Atributul lui Dumnezeu aplicat omului este inteligenţa,
adică această capacitate de a face din nimic ceva. Pentru că tot ce
facem noi a existat întâi ca idee şi model în capul unor oameni. Aia
nu e material. S-a transformat în ceva material. Dumnezeu este ideea.
"La început a fost cuvântul". Ce este cuvântul? O noţiune , o
informaţie. Poţi să traduci "la început a fost informaţia", sau "la
început a fost inteligenţa"care a creat gândul că trebuie să existe
Universul.
V-aţi ghidat în viaţă după aceste idei?
Nu, pe astea le-am elaborat eu, citind în stânga şi-n dreapta, cu
materialiştii care se ceartă cu creaţioniştii. Acum vorbim, despre
asta, apoi despre altceva.
Şi la urma urmei totul e la timpul trecut...Că ce vorbim acum, în
secunda următoare e la trecut...
În transcendent nu există nici trecut, nici prezent, nici viitor..Aici
e toată figura. Tu nu poţi concepe chestia asta care eşti o figură
temporală, într-un Univers care s-a născut la Big Bang şi nu se ştie
când o să moară.. Ca pământean şi ca om de ştiinţă trebuie să gândeşti
în limitele ştiinţei maximal exploatate. Dacă îţi pui întrebarea cum
s-a născut Universul, trebuie să dezlegi fenomenul care s-a întâmplat
între momentul când lui Dumnezeu i-a venit ideea să facă Universul şi
în Univers să creeze o planetă Pământ . Şi cum a făcut treaba asta? A
transformat ideea în energie. Adică, aşa cum spune şi Gerald Schroeder
care a scris nişte cărţi colosale şi eu spun : I=E=mc la pătrat. Adică
inteligenţa s- a transformat în energie care s-a transformat în
materie. Iar viaţa este un lucru atât de complicat, încât nu poţi să o
creezi din întâmplare. Ia o celulă, care trebuie să aibă un bagaj
genetic. Orice are metabolism şi se înmulţeşte înseamnă viaţă. Viruşii
de exemplu nu sunt viaţă. Sunt nişte paraziţi ai vieţii. Întâmplarea
nu poate să creeze ordine.
V-aţi simţit vreodată neputiincios? Adică ştiaţi să faceţi ceva, dar
nu aveaţi cu ce?
Bineînţeles. Mai ales când au fost difrenţe de dotare dintre noi şi
alte ţări. Începând cu anii '74-'75. La Elias ne-am ţinut bine cu
dotarea până prin '80. După care nu au mai fost bani nici la Elias.
Cum vedeţi situaţia medicinei de astăzi? Vedeţi, pleacă medicii...
Faptul că pleacă medicii nu e neapărat o deficienţă a medicinei. Ei
pleacă dintr-o deficienţă a societăţii care nu le oferă ce au nevoie
nici suficiente condiţii pentru a-şi exercita meseria cum trebuie şi
nici condiţii materiale pentru a trăi decent şi a se putea instrui şi
ţine la curent cu dezvoltarea specialităţii şi apare astfel
posibilitatea să te duci într-un loc unde să-ţi fie mai bine. Şi
material şi condiţiile de lucru şi dotarea altor spitale, în
străinătate. Banul este mijlocul de a-ţi crea comoditate, dar nu
fericire. Eu nu am alergat după bani. Sigur că mi-a fost mai bine
atunci când am avut mai mult.
Dar totuşi cum aţi caracteriza ce se întâmplă acum la noi, în medicină?
Doctorii ăştia de acum au un mare avantaj. Eu a trebuit să fac totul
din capul meu timp de 15 ani de zile. Şi din reviste după aia când am
avut informaţii.  Trebuia să citesc şi să aplic, să citesc şi să
aplic. Şi restul să-mi imaginez. Cei de azi nu au nevoie de această
muncă pentru că se învaţă repede o tehnică, îşi cumpără aparatura
respectivă şi pot  aplica metoda. Într-un spital de stat sau într-o
unitate particulară. Adică efortul lui de a ajunge la un anumit nivel
în meserie e mult mai mic acum, decât era atunci. Dacă te referi la
medicina de stat românească, ea este falită financiar aşa cum este tot
statul. Că toată ţara este falită. Pentru că statul ăsta pe care ni
l-a lăsat Ceauşescu ne-a fost nouă vândut drept o industrie falită.
Ceea ce nu era adevărat. Ea ne-a fost prezentată aşa pentru ca să se
justifice ceea ce s-a făcut cu ea. Şi ce s-a făcut cu ea? O parte s-a
privatizat. Pe şpagă. Vândut la preţ mic, cu şpagă mare. Eu am vrut
să-mi deschid firmă de aparatură medicală, în 1991 şi am făcut un
contract cu o societate de stat. Am început să aducem aparatură de la
trei fabrici cu care colaboram foarte bine, dar repede am închis apoi
firma.
De ce?
Pentru că la primele comenzi îi dădeai ăluia 2-3% rabat comercial.
Fabrica îmi dădea mie 30% rabat comercial. Dacă îi cedam până în 5% la
sută nu era nicio problemă. Dar n-au trecut câteva luni de zile şi de
la 5% s-a dus la 15%, apoi la 20%, şi peste doi ani de zile au început
să ceară mai mult decât căpătam eu rabat comercial de la fabrică.
Şpagă. Dar era pe faţă, adică ziceau "păi mie ce-mi iese?" Ajunsese
şpaga mai mare decât profitul meu la firmă. Şi nu mi-a mai plăcut şi
am închis-o.
N-aţi mai încercat de atunci...
Nuuu, păi ăsta era mecansimul. Dacă eu l-am simţit pe propria piele,
mi-am dat seama că a funcţionat peste tot. Şi funcţinează şi în ziua
de astăzi. Aşa vezi, de ce la noi kilometrul de autostradă e mai scump
decât în America şi altele. Bubele cele mai mari sunt că sunt mai
mulţi pensionari decât oameni care să hrănească pensionarii şi un
aparat de stat umflat cu lefuri imense. Statul cheltuieşte mai mult
decât încasează. Asa e toată figura.
Deci nu vedeţi prea curând vreo resuscitare a sistemului medical, a statului?
Dom'le când s-o resuscita statul românesc, atunci se resuscitează şi
sistemul medical.
E ca un lanţ...
E mai rău decât un lanţ. E o reţea. O împletitură. Fiecare punct ţine
de mai multe puncte. Şi dacă toată reţeaua e anemică....
De ce nu aţi rămas să lucraţi în străinătate?
Nu prea ştiu să-ţi dau un răspuns.
Dar aţi avut ocazii şi oferte...
Probabil că nu eram aşa de nemulţumit de situaţia mea din ţară. Eram
ceea ce se poate numi "fericit". Făceam nişte vacanţe la schi, iarna
de Crăciun câte trei săptămâni . Vara eram pe munte , în anumiţi ani
plecam în străinătate. Am văzut toată Europa. Niciodată nu mi-am băgat
în cap să fac şapte case, şapte vile cu piscină, grajd de cai sau mai
ştiu eu ce.
Cum se vede Bucureştiul de la etajul 9 al unui bloc din cartierul Balta Albă?
Bucureştiul e un oraş de câmpie, searbăd care nu are nici o atracţie
naturală în jurul lui. Când te duci la Cluj vezi dealuri, când te duci
la Târgu Mureş vezi dealuri, când vii în Bucureşti vezi blocuri.
Înainte când nu erau blocurile astea din jur construite, urmăream
lucrările agricole.
Aţi ales România, cu bune şi rele, aţi ales un cartier dintr-un oraş
aşa cum spuneţi "searbăd" unde să vă faceţi meseria aşa cum aţi ştiut
mai bine....
Familia Litarczek a făcut ceva pentru ţara asta. Dacă-l iei pe tatăl
meu, a fost un medic de medicină internă recunoscut şi apreciat. Eu
ajunsesem la un nivel în care mă cunoşteau în toată ţara. Cum să-ţi
spun eu...Acest acasă...poţi să-l ai sau să nu-l ai. Dacă îl ai pe
"acasă", el nu înseamnă peisajul din jurul tău, ci oamenii.
Sunteţi un patriot?
Dacă prin patriotism, "patrie" înţelegi geografia, atunci sunt foarte
patriot, dacă înţelegi grupul meu de prieteni şi cunoştinţe, sunt
foarte patriot, dar dacă înţelegi tot poporul român, categoric nu sunt
un patriot. Eu am bătut ţara asta la picior, sau cu motocicleta sau cu
maşina cu cortu' în spinare şi o cunosc foarte bine, şi din punctul
ăsta de vedere sunt patriot pentru că îmi place, mă simt legat de
toate locurile unde am fost, de toţi munţii pe care am urcat. Nu mi-ar
plăcea să mă despart de ele. Am avut mulţi elevi care mi-au trecut
prin mână cu foarte mulţi am rămas prieten. Mulţi au ajuns acum
pensionari. Şi ăsta e alt gen de patriotism. Dar când văd românaşii
ăştia care ne fac de râs peste tot prin lume, care din păcate acoperă
şi meritele unor români care ar putea să ne facă cinste. Numai din
elevii mei câţi au plecat în străinătate şi au făcut cinste acestei
ţări. Din mia mea de anestezişti, 130 sunt "export" în Germania, 30 în
Israel. Unii chiar m-au invitat când au ieşit la pensie, le-am ţinut
nişte discursuri. Dar să nu crezi că în aceşti 85 de ani pe care îi
am, m-a felicitat în vreun fel vreo oficialitate românească. Însă
societatea germană de anestezie m-a felicitat. Asta este diferenţa
dintre o naţie şi alta.