Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________

luni, ianuarie 14

Nora Iuga si Joachim SCHOLL la Deutschland Radio Kultur, Berlin, pe 6 decembrie 2012

Fiindcă se pare că Victor Ponta vrea să tragă pe linie moartă cultura autohtonă, intelectualii români îl atacă pe premier. Scriitoarea Nora Iuga pledează în apărarea omului politic şi califică atacurile virulente la adresa ţării ei în mediile internaţionale drept exagerate, ba chiar nefondate.

Mircea Cărtărescu a declarat că România s-ar afla pe marginea prăpastiei şi că, dacă acest proces antieuropean împotriva valorilor civilizaţiei continuă, „noi nu mai putem trăi în România“. Îi împărtăşiţi opinia?
Da, dar numai în parte. Sînt întru totul de acord cînd spune că România s-ar afla pe marginea prăpas­tiei. Sînt mulţi în ţara mea care au ajuns să-şi privească patria drept o colonie. Ceea ce nu este încă un fapt dovedit, însă există ideea tendenţioasă că România ar avea o atitudine ostilă faţă de Europa şi de Uniunea Europeană. Ne-am dorit întotdeauna să fim priviţi şi noi – care ne-am născut pe acest continent – drept europeni. Aceasta a fost cea mai mare victorie pe care am realizat-o şi cea mai mare bucurie trăită de noi, cînd am fost, în cele din urmă, recunoscuţi ca atare.

Dar tocmai de aceea, pentru că bucuria acestui proces istoric a fost atît de mare, acum formulările multor intelectuali au devenit, din această primăvară, tot mai incisive. Se atrage atenţia asupra pericolului unei situaţii similare cu cea din Belarus. S-a vorbit despre preluarea forţată a puterii, asemănătoare cu ceea ce s-a întîmplat în Germania anului 1933. Regizorul Cristian Mungiu a vorbit chiar despre problema unei „purificări“ radicale. Sînt aceste noţiuni expresia reală a situaţiei actuale în România?
Vreau să vă spun un lucru, poate greşesc, poate văd lucrurile ceva mai democratic, dar cred că şi poporul ar trebui întrebat. Fireşte, mulţi dintre intelectuali împărtăşesc părerea lui Căr­tărescu. Există, în România, o „elită“, incontestabil, şi aceste somităţi, cei mai mari intelectuali ai noştri, care se bucură de notorietate, sînt Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu – foarte stimat şi iubit în Germania –, Patapievici etc. Cărtărescu e indiscutabil cel mai bine cotat scriitor al nostru, dar aici mai există şi alte aspecte, şi alte glasuri, probabil complet necunoscute în Germania; România e o ţară despre care nu se ştie mai nimic, cu atît mai puţin despre poporul care o locuieşte. Dacă azi Bucureştiul încă mai este confundat cu Budapesta sau cu Sofia, evident că nu se ştie nimic despre istoria României, despre evoluţia acestui neam, despre cum trăim, cum gîndim, ce merite avem şi despre cîte umilinţe gratuite îndurăm în ultima vreme.
Ne simţim foarte ofensaţi că pretutindeni se spun fel de fel de grozăvii, care mai de care mai mizerabile despre noi. Vreau să ştiţi că urmăresc toate emisiunile politice. Ponta nu este un diavol, nu e un jucător, nu e un criminal, aşa cum îl acuză unii. E un tînăr cultivat, inteligent, vorbeşte trei limbi străine la perfecţie – orice comparaţie cu Băsescu e exclusă. Pare paradoxal că tocmai intelectualii sînt marii adepţi ai lui Băsescu şi ai regimului său. Patapievici a făcut multe lucruri meritorii pentru artiştii români, pentru arta şi pentru cultura autohtone, mai ales pentru literatură. Cu sprijinul Institutului Cultural Român, unii literaţi preferaţi au devenit cunoscuţi în Germania şi în alte ţări, au fost traduşi, au primit burse, şi acest lucru a fost posibil deoarece ICR-ul, condus de Patapievici, a fost finanţat din fondurile Preşedinţiei.

În miezul acestei dezbateri cultural-politice se află tocmai ICR-ul. Ar trebui să adăugăm că, din 2005, acesta s-a dezvoltat, devenind o instituţie de talia Institutului Goethe şi a British Council, iar directorul Institutului, Patapievici, are merite uriaşe în această privinţă, ceea ce a şi făcut să se vorbească atît de mult în rîndurile intelectualilor din întreaga Europă despre asta. Patapievici s-a retras vara trecută, pentru că se teme de o altă orientare, care ar lua mai degrabă o direcţie naţionalistă. După ceea ce ne spuneţi dvs., lucrurile n-ar sta chiar aşa?
Nu, în nici un caz. Noi nu sîntem naţionalişti, şovini, cu atît mai puţin extremişti. Dar există un pericol mare: dacă sîntem trataţi ca atare şi România e privită drept ţara cea mai urîtă, criminală şi naţionalistă, atunci s-ar putea să devenim cu adevărat euro­sceptici şi poate chiar naţionalişti, cum ne consideraţi… Sincer, ne simţim nedreptăţiţi.
Iubesc Germania, bunicul meu a fost german şi vedeţi, vorbesc nemţeşte, dar vreau să ştiţi adevărul. Sînteţi greşit informaţi. La noi în ţară, lucrurile nu stau chiar aşa. Doar intelectualii – în special cei favorizaţi – au această părere, pentru că ei, pe bună dreptate, sînt de partea celor care i-au propulsat. Sînt convinsă că Patapievici şi ICR-ul au făcut şi multe lucruri meritorii, dar mai există o explicaţie: intelectualii „îl iubesc“ pe Băsescu fiindcă acesta a promis public că porneşte procesul împotriva comunismului. Şi, după cum se vede, s-a ales praful, ca de tot ce a promis preşedintele. Acum cîteva zile, am auzit la televizor, nu ştiu cît este de adevărat, că întreaga arhivă, deci toate dosarele PCR-ului, ar fi fost distrusă încă din timpul revoltei populare din 1989.

Interviu difuzat de Deutschland Radio Kultur, Berlin, pe 6 decembrie 2012

2 comentarii:

Anonim spunea...

O mare Doamna a literelor noastre rosteste, in sfarsit, un mare adevar: "Ne simţim foarte ofensaţi că pretutindeni se spun fel de fel de grozăvii, care mai de care mai mizerabile despre noi. Vreau să ştiţi că urmăresc toate emisiunile politice. Ponta nu este un diavol, nu e un jucător, nu e un criminal, aşa cum îl acuză unii. E un tînăr cultivat, inteligent, vorbeşte trei limbi străine la perfecţie – orice comparaţie cu Băsescu e exclusă. Pare paradoxal că tocmai intelectualii sînt marii adepţi ai lui Băsescu şi ai regimului său..."

InimaRea spunea...

Două secte - rasaţi şi rataţi

Nora Iuga sesisează just diferenţa dintre meritele fostei echipe manageriale a ICR şi vocaţia cassandrică a aceleiaşi, de după îndepărtarea sa de acolo. După cum fixează şi motivul intim al neliniştii metafizice a patapiştilor - loialitatea faţă de Băsescu.
Pare că-n opinia "Elitei" (descrisă de Nora Iuga) cetăţenii culturali ai Ro sînt de categoria I ("Elita" şi partizanii săi) şi de categoria a II-a - toţi ceilalţi. Singurii apţi a prezerva autenticele valori culturale româneşti ar fi cetăţenii culturali de categoria I.
E un şovinism faţă cu care păleşte naţionalismul cetăţenilor culturali de categoria a II-a. E aproape rasism: pe de o parte "rasaţii", pe de alta - "rataţii". Două specii incompatibile dar numai dacă "rataţii" deţin controlul ICR. Atunci, "Elita" simte nevoia să emigreze... cultural, probabil.
Interesant este că-n vremea dominaţiei "Elitei", "rataţii" nu resimţeau aceeaşi nevoie deşi, în mod organizat, programatic, erau excluşi de la beneficiile posibile prin programele ICR/HRP.
Asta-nseamnă că, la mijloc, e mai mult decît loialitate/adversitate faţă de Băsescu. Din partea "Elitei" şi a culturalilor săi, ar fi conştiinţa superiorităţii zdrobitoare faţă de "culturnici" - cetăţenii culturali de categoria a II-a - dat fiind pedegree-ul, probabil. Cei de prima clasă se revendică de la interbelici (poate chiar de la paşoptişti) lăsîndu-le celorlalţi nefericirea de a se trage din naţionalism-comunismul cultural (de genul protocronism, etnofolcloric ori poate chiar realist-socialist).
E tipar arab, aici (pentru a da un exemplu sincronic): o minoritate (confesională, de regulă) alcătuieşte elita societăţii, pe care o şi conduce deoarece majoritatea se-nchină la Dumnezeul greşit. Ori se-nchină greşit la acelaşi Dumnezeu, ceea ce nu-i mai puţin apostazie.
Se poate glosa îndelung pe valabilitatea motivelor unora şi ale celorlalţi de a-şi susţine punctul de vedere ori poziţiile pierdute-cîştigate. Ar conta mult, într-o asemenea discuţie, recunoaşterea faptului că sîntem martorii unui adevărat asalt - ca asupra Palatului de Iarnă din Petersburg - al "culturnicilor naţionalişti", asupra "cosmopolit-culturalilor". Pluteşte în aer lozinca "Să nu rămînă piatră pe piatră". Şi e cît se poate de trist că se-ntîmplă aşa ceva, că gestionarea afacerilor culturale ajunse casus belli, între două rase jurîndu-şi exterminarea reciprocă.
Însă putem ieşi din scenariul horror, admiţînd că totul e mult mai simplu, mai valah - aşa: fiecare cu gaşca lui. Cînd "fiecare" ăsta - HRP ori Marga, bunăoară - are pâinea şi cuţitul, năpădeşte locul (ICR, aici) cu troops în a căror valoare culturală investeşte încredere. Iar asta se-ntîmplă pe toate palierele vieţii social-politice şi culturale, la toate nivelele, de la minister la comisie judeţeană, de la premier, la primăria de cătun uitat de lume.
Ce-am putea face pentru a evita carnagii de acest fel? Să legiferăm inamovibilitate pentru aboslut toată lumea, eventual - nimeni să nu mai poată fi înlăturat din post, funcţia să fie viageră, De ce nu, cu drept testimonial - transmisă urmaşilor ca titlul nobiliar.
Ori să vorbim despre ce se-ntîmplă, nu despre ce ni se năzare. Bunăoară, despre clientelism şi favoritism, iar nu despre naţionalism, antieuropenism şi altele din aceeaşi linie.
Numai că, şi-n acest caz, s-ar găsi unul a zice: Să ridice piatra...