Interviu (inedit) cu Alexandru PALEOLOGU

„Omul este vinovat de nereusita lui de la 60 de ani incolo“. Interviu (inedit) cu Alexandru PALEOLOGU, realizat in 1999

Ovidiu SIMONCA

In toamna anului 1999, pornisem la drum sa fac o emisiune, la BBC Romania, despre modelele din societatea romaneasca. Emisiunea n-a mai fost niciodata difuzata. Pastrez din acea perioada un interviu (nedifuzat) pe care i l-am luat lui Alexandru Paleologu. Citiva ani uitasem de caseta, credeam ca am pierdut-o. Am gasit-o in acest an si am strins-o, zicindu-mi ca am un document care trebuie pastrat. La moartea lui Alexandru Paleologu am reascultat-o si apoi am transcris-o. Pe masura ce ascultam, eram tot mai emotionat. Alexandru Paleologu nu parea deloc batrin si bolnav. Era, pur si simplu, extraordinar. Avea un neinchipuit farmec. Puternic si atragator, ma ducea in zone fabuloase ale spiritului. Acea discutie, pe care in aceste doua pagini de revista o incredintam tiparului, devine si un omagiu adresat lui Alexandru Paleologu. Ce altceva poate fi mai frumos decit sa oferi, la moartea sa, un interviu care ni-l arata sarmant, clocotitor si cordial, asa cum a fost dintotdeauna?

Care au fost modelele dvs.?
Eu cred ca orice om care e atent in jurul lui si care face o selectie intre contemporanii lui are citeva modele, in sensul ca are citeva tipuri umane pe care le admira si cu care ar vrea sa se asemene. Acest lucru se intimpla inca de cind esti copil. Imiti pe nenea cutare, ca e ofiter, ca are sabie. Spre maturizare, exista aceasta emulatie de a alege un model pe care sa vrei sa-l egalezi. Lucrul se produce in viata contemporana si in societatea din care faci parte. Mai important este ca marile modele se iau din cultura. Ceea ce la noi in ziua de azi e foarte ingrijorator, dar nu numai la noi in tara – remarc si in Occident, nu mai exista emulatia modelelor. Are succes stupidul slogan ca „imitatia n-are valoare“. Pentru mine, contrafacerea nu are valoare, imitatia este stimulativa. Totdeauna, in epocile mari, oamenii aveau niste modele. In trecutul mai indepartat, oamenii citeau pe Plutarh si isi alegeau modele dintre oamenii ilustri ale caror vieti le-a scris Plutarh. Ce mi se pare foarte grav: modelele exista, dar nu sint identificate ca atare si nu sint luate ca model. Sau, cind sint luate ca model, devin un model prost. De pilda, pe vremea lui Ceausescu, multi secretari de partid il imitau.

- De la 15 ani am avut un model: pe Paul Zarifopol

V-am intrebat care au fost, in tinerete, modelele dvs.?
In dorinta mea, in veleitatea mea si apoi in vocatia mea, cea de scriitor, recunoscuta ca atare, public, am avut un model. Si l-am avut inca de la virsta de 15 ani. Pe Paul Zarifopol. Cind aveam 15 ani, in 1934, a aparut cartea lui postuma, Pentru arta li-terara. Am citit-o de nenumarate ori, la toate virstele, de la acea virsta pina foarte tirziu. Stiam pe dinafara multe dintre studiile lui. Mergeam pina la a ma forta sa scriu ca el. In textele mele din tinerete se pot identifica fraze sau constructii de fraza care erau luate dupa modelul Paul Zarifopol.

Ce va impresiona la Paul Zarifopol?
Luciditatea, simtul critic, ironia si o anumita structura de spirit. Ele era consi-derat un spirit sceptic, rationalist, negativist, voltairian, fara acces la experientele mai profunde, sa le numim abisale, trairile eroice sau riscante, cele care dau mai mare credit misterului trancendentei. In realitate, fiindca l-am citit toata viata si am si scris despre el la diverse virste, Paul Zarifopol avea si cautari mai profunde, mai ales in partea a doua a vietii lui. El a murit foarte tinar, la 59 de ani; asta pentru mine inseamna iesirea din adolescenta. Omul este responsabil de sine si vinovat de nereusita lui cam de la 60 de ani incolo. Zarifopol a fost un model negativ pentru generatia lui, Mircea Eliade, Mihail Sebastian si ceilalti. Lor li se parea ca Zarifopol este un spirit uscat si ricanant, fara nimic sfint, demolator de idoli, demolator fata de tot ce apare sublim si „romantic“. Ce se intimpla insa? Eu l-am descoperit foarte tirziu, in realitate. Preocuparile lui profunde, existentiale si filozofice, mergeau, daca nu la o mistica, atunci la intelegerea acestor lucruri, la ratificarea lor ca valoare umana si creatoare. Sint eseuri abia tirziu descoperite, in volume care n-au fost cunoscute decit in ultimii 20 de ani.

Dvs. l-ati cunoscut pe Paul Zarifopol?
Eram ruda prin alianta cu el. Mama mea era casatorita, a doua oara, cu un nepot al lui. Mama mea il frecventa si il vedea. Eu nu l-am vazut niciodata.

- Un fel de delir personalist

A fost numai un model cultural?
Da. Am vazut si vreo doua fotografii ale lui care imi aratau un domn cu chelie; eu aveam parul ondulat si castaniu. Invidiam chelia lui frumoasa si distinsa. Era marea lui distinctie fizica. Admiram marea lui inteligenta ironica si patrunzatoare. Acest model, Paul Zarifopol, l-am avut toata viata, pina cind l-am epuizat. Acum il cunosc prea bine. Am mai avut si alte modele: un autor din galeria oamenilor mari. Modelul meu, cam tot din tinerete asumat, de la primele mele lecturi pina cind am fost capabil sa extrag niste esente din elemente imediat vizibile, a fost Montaigne. Lecturile mele principale, la care revin mereu, sint Montaigne si convorbirile dintre Eckerman si Goethe. Am cunoscut aceasta emulatie pe care modelele mari o inspira oamenilor, nu numai celor tineri. Si oamenii ajunsi la virsta batrinetii inca mai sint apti si sugestibili de-a vrea sa-si asume marile modele.

De ce acesti autori au devenit modele?
Am avut niste afinitati, probabil. Ar fi pretentios sa numesc o afinitate conaturala, ar fi o suficienta, o grandomanie, sa spun ca am afinitati naturale cu Goethe. Dar exista temperamente omenesti care isi regasesc mai degraba sugestiile, exemplele si caile mai de adincime in anumiti autori. Evident ca eu nu pot sa fac o lista completa din acesti autori. Dar i-am citat pe Zarifopol, pe Montaigne si pe Goethe, astia mi-au venit, asta inseamna ca sint dominanti. Il mai adaug pe Caragiale. Nu am incercat sa-l imit, nu am avut talentul sa scriu cum a facut-o el, dar m-am imbibat foarte tare de spiritul caragialesc. Caragiale este luat foarte superfial de toata lumea: „a, iata un negativist, un om care a vazut numai ridicolul din lumea noastra“. Caragiale este un om genial. A avut un tip de inteligenta riguroasa, a avut un stil de o formidabila precizie si penetratie. Nici o virgula din opera lui nu se poate muta din loc. Sa spun asa: Paul Zarifopol, Montaigne, Goethe, Caragiale, hai sa spunem ca acestea au fost modelele mele. Ceea ce vreau sa spun, cu un sentiment de alarma, este ca n-am vazut nici la noi in tara, nici in alte societati, pe unde am fost, in principal in Occident, ca oamenii reliefati, oameni care au o anumita autoritate sau stil sau faima in societate, nu prea se revendica de la vreun model.

Cit de grava este aceasta situatie, sa nu te mai revendici de la un model?
Dupa mine, e foarte grav. Daca nu imiti un model care sa para exemplar si te pre-tinzi ca tu esti autentic, tu insuti, atunci ai un fel de delir personalist, care este de obicei saracitor. Ai iluzia ca adaugi ceva lumii, TU devii model altuia. Ca sa devii modelul altuia, prima conditie este sa n-o doresti. Trebuie sa ai tu un model bine ales, bine asimilat si pe care sa-l imiti in mod propriu: a accede, prin inteligenta si imaginatie, la ceea ce este esenta acelui model. Modelele se iau mai putin din lumea contemporana, chiar daca sint oameni pe care ii admiri si cu care ai vrea sa semeni. In mod clasic, modelele sint luate din cultura. Modelul te ajuta sa te construiesti pe tine. Din pacate, nu mai sint astazi modele. Poate ca ar fi, daca oamenii ar putea sa le selecteze si sa le asume. Astazi, lumea are ideea ca, daca vrei sa fii autentic, atunci trebuie sa renunti la modele.

- Oamenii cu multe aventuri nu stiu ce este femeia

N-ati avut niciodata tentatia sa va alegeti un model din lumea imediata, un om in carne si oase?
Probabil cind eram copil. Ma impresio-nau performantele remarcabile ale unor oameni, care erau barbati foarte frumosi si cu succes la femei. Eu n-am avut ambitia asta niciodata, sa am succes la femei.

Desi n-ati avut niciodata ambitia asta, ati avut succes la femei.
Da, eram un barbat foarte frumos. N-am abuzat de aceasta situatie. N-am fost un cuceritor, un Don Juan, speta pe care o dispretuiesc profund. Dispretuiesc profund pe omul cu mare palmares in domeniul cuceririlor, omul care cucereste orice femeie.

De ce o dispretuiti?
Mi se pare o infatuare ridicola; te faci cocos, te consideri irezistibil. Mi se pare ceva foarte important de spus: Don Juanii si oamenii cu multe aventuri nu stiu ce este femeia si nu stiu ce se poate obtine cu o femeie. Dragostea este o alchimie, o opera, care se savirseste in durata, in timp indelungat. Marea iubire este pentru toata viata. Sigur ca orice om are in viata lui mai multe iubiri, dar de un anumit tip. Lungile cupluri care au o indelungata convietuire fericita, chiar daca se cearta, chiar daca sint drame, reusesc asta pentru ca exista o fuziune efectiva intre ei, si sufleteasca, si fizica. Numai ca aceste cupluri sint cazuri foarte rare. Oamenii au o viata sentimentala dupa romantele care se cintau pe vremuri sau dupa filmele care s-au difuzat. Acum este o alta viziune a filmelor: nu mai transmit o anumita emulatie sentimentala.

Filmele de astazi cultiva un fals cinism. Cinismul nu e valabil decit in cazul omului foarte inteligent, iar acela nu umbla cu astfel de prostii, sa se faca strasnic prin duritate, prin lipsa de sentimente, prin laudarosenie si prin vanitate. Ceea ce mi se pare caracteristic pentru lumea contemporana este ca oamenii remarcabili, recunoscuti ca atare de societate, sint foarte putini. Sint remarcabili ca au ajuns sa fie presedinti de republica, au fost niste comandanti extraordinari in razboi. Lucrul acesta dispare acum, in cazul razboiului electronic. Poti sa fii un las si chiar un prost, dar sa stii sa manipulezi aparatura de care dispui. A disparut, asadar, si modelul eroului, modelul marelui comandant militar. Cred ca a disparut si modelul marelui om de stat. La oamenii de stat, modelele nu se asuma pur si simplu: vreau sa fac ca de Gaulle sau ca Churchill. Trebuie sa faci ceva care sa poata intra in sfera in care astfel de oameni apar si se manifesta. Si asta nu e previzibil decit foarte vag si foarte nesigur.

- Sintem intr-o lume antielitista

Credeti ca absenta modelelor in societatea romaneasca este una din cauzele crizei morale in care sintem?
Da, este una din cauze. Absenta modelelor este una din cauzele incoerentei, a lipsei de relief si de valoare din comportamentul acestor oameni. Eu cunosc personal oameni care ar putea sa fie modele. Dar nu sint, nu sint reliefati ca atare in societate. Sintem intr-o lume antielitista. Cuvintul „elite“ este discreditat. Se considera ca elitele sint antidemocratice si se spune ca nu e democratic sa fii elitist. N-o fi democratic, dar este inteligent si este chiar eroic.

Dati-mi un exemplu: cum se distrug aceste elite, cum li se da la cap?
Li se da la cap, dar ele nu dispar. Li se da la cap dintr-o viziune revolutionara, cum a fost revolutia franceza, modelul perfect al celei rusesti, doua catastrofe ale istoriei, fara nici o valoare pozitiva. Exista in aceste revolutii doar valori pozitive individuale. Asta am de spus: lipsa de modele, de selectare si asumare a modelelor, vine din incultura. Incultura nu inseamna lipsa de lecturi. Poti sa ai lecturi extraordinare, dar cultura este altceva decit insumarea unui mare numar de carti citite. Cultura este un fenomen, care, prin referinta la modele, duce la o alchimie a individului si la revelarea propriilor potente in ordinea unei creatii oarecare, intr-un plan sau in altul.

- Babele sint cele care au perpetuat civilizatia crestina

Imi puteti da un exemplu de om, din lumea noastra, care ar fi putut fi model si caruia i s-a dat la cap, care a fost faultat, lovit, discreditat?
Cei care au fost impiedicati sa se manifeste nu se cunosc. Sau se cunosc in mici cercuri. Admiratia pentru ei nu este suficient de omologata. Exista o carte celebra si de mare frumusete si importanta, pe care aproape nimeni nu o mai citeste astazi, si care se numeste Imitatio Christi. Evident, se va spune ca nu poti sa-l imiti pe Christos, ca nu esti in postura si in conditiile in care s-a aflat El. Nu-l poti imita si dintr-un alt motiv, pentru ca el este Fiul lui Dumnezeu si tu nu esti. A asuma acest principiu, a-ti lua crucea si a-l urma pe Christos, nu-i un lucru care sa se poata infaptui doar in conditii similare, cind esti persecutat si crucificat, pentru ca ai dorit sa aduci lumii un mesaj de salvare si de mintuire. Nu, poti sa-ti iei crucea si sa-l urmezi pe Christos in fiecare zi, daca esti atent.

Asta inseamna sa-ti asumi in mod absolut si cu toate consecintele o optiune intelectuala, morala, filozofica si religioasa. Reducerea religiei la un fenomen sociologic, impresia pe care o poti avea vazind bisericile pline, unde se fac gesturi devotionale, fac matanii, aprind luminari, n-are nici un efect asupra comportarii oamenilor. Acest tip de religie nu e operant. Altceva se poate spune in cazul babelor bisericoase. Babele sint cele care au perpetuat civilizatia crestina, cultura specific crestina, nu neaparat savanta. Eu stau mult de vorba cu babele, babele de la piata sau babele din lumea mea, babele boieroaice, cite mai sint – ca babe. Nenorocirea este ca femeile din lumea buna incearca sa evite sa ajunga babe, cu fel de fel de vrajeli cosmetice, cu lifting, cu vopsit parul. Evitind sa fie babe nu ajung la suprema treapta de noblete, de gratie si de valoare. Imitatio Christi este o carte care foarte rar se citeste. Si cind se citeste nu stiu daca produce emulatia pe care ar trebui sa o produca. E interesant de vazut ca si Don Quijote este un mare erou al imaginarului societatii, precum Oreste, Hamlet.

Don Quijote pleaca de la un model declarat si asumat: cavalerismul ratacitor. S-a ris de Don Quijote. El a fost prezentat ca un personaj nebun. Nu era asa de nebun, cred ca facea pe nebunul in buna masura. Nebunia este si o buna masca in societate, nebunia ca alibi pentru lucruri mai profunde se vede si in Hamlet. Lumea citeste Don Quijote, se amuza, i se pare ca are lungimi si ca e plicticoasa. Rareori Don Quijote e vazut ca tipul omului normal. Don Quijote este curajos, nobil, cultivat, distins, este un domn. Aceste lucruri sint reale! Ce derizorii iti apar cei care isi bat joc de el. El o fi doar ridicol, dar ridicolul lui este grandios si eroic.

Tinerii de astazi au ca modele un fotbalist, un cintaret, un om cu bani. E bine, e rau?
E normal, nu e nici bine, nu e nici rau. Mai mult rau decit bine, dar e normal. Totdeauna au fost admirati cei cu performante sportive, chiar cind sportul nu era o activitate atit de globala si atit de obligatorie, sa ai un minister al sporturilor si sa fie sportul o politica de stat. Se evoca Atena antica, emulatia sportiva ateniana, dar care nu are nici o legatura cu sportul din zilele noastre. Cel mai grav lucru este ca englezii, care au instaurat aceasta etica sportiva, acest fair-play, au dat dovada in ultimul deceniu de o lipsa de sportivitate, de o lipsa de comportament de gentlemeni – scandaloase. Daca englezii, creatorii ideii de sport, creatorii moralei sportive si ai stilului sportiv, sport like si gentleman like, sint in stare de astfel de prabusire, ce sa spunem de ceilalti?

- Un om inteligent nu-si da pumni in cap

Un tinar care are asemenea idoli, cintareti, sportivi, ce trebuie sa faca el mai departe, care i-ar fi traseul, dupa ce nu mai este indragostit de un fotbalist care da cinci goluri intr-un meci?
Este de vazut daca tinarul amator de fotbal este sau nu inteligent. Sint si unii inteligenti printre ei. Daca este inteligent, nu avem probleme. Un om inteligent poate sa faca o cariera stralucita in viata, poate sa atinga sau gloria, sau averea, dar daca este inteligent, el este pe o pozitie fericita. Inteligenta te invata sa suporti si nefericirea, si suferinta, si esecul, mai cu seama esecul. Un om inteligent nu-si da pumni in cap in fata esecului, nu se vaicareste, constata, il analizeaza, il ia cu umor sau il ia ca o lectie.

Problema se pune nu daca iti place un sportiv – si mie imi plac cintaretii de muzica usoara foarte mult, aceasta muzica percutanta si repetind intr-un mod stereotip anumite acorduri nu e fara fascinatie, atunci cind intra pe niste ritmuri naturale. In tineretea mea, era un dizeur, intimplator un om dintr-o familie ilustra boiereasca, Manole Stroici. Avea discuri cu romante foarte frumoase. Nu trebuie sa dispretuim muzica usoara. Mozart a scris si muzica usoara, a scris menuete. Imi amintesc ca in anii ’60, la Festivalul Cerbul de aur de la Brasov, au venit citiva francezi si spanioli, citiva italieni si cehi, care erau de o frumusete, de o eleganta cu totul remarcabile.

Un tinar poate sa aiba un idol si un fotbalist sau un cintaret de muzica usoara. Ce mai trebuie, care este declicul care sa-l aduca spre un model cultural, care sa-l aseze in lume?
Daca tinarul este inteligent si informat, cultivat, isi va gasi si alte modele. Eu am cunoscut, la inchisoare, multi tarani analfabeti, cu o cultura de un mare rafinament, cultura orala, transmisa prin babe, cum v-am vorbit. Erau foarte cultivati si nu puteai sa vezi la ei vreo lipsa de gust, niciodata. In arhitectura taraneasca si in toata industria lor casnica, saraca sau mai opulenta, nu exista nici o eroare de gust, nici in imbracamintea lor, nici in comportarea lor, nici in ceea ce-si fac pentru ambient. Acesti oameni au o comportare senioriala, asa cum sint ei in modestia lor. Orice conditie umana, normala, este modesta cu adevarat, daca este inteligenta.

Am cazut de acord: un tinar inteligent isi va gasi modele. Dar clasa noastra politica este inteligenta?
In suma totala, nu pare sa fie. Cunosc citiva care sint. Desi nu m-a pasionat poli-tica, nu ma socot un politician. M-am simtit obligat sa am un punct de vedere in viata publica. Trebuie sa ne interesam de comunitatea in care traim. Am ajuns ambasador in Franta, unde m-am comportat de o maniera atipica, dupa mine foarte buna. M-au pasionat problemele civice, m-am implicat in viata publica fiindca nu puteam sa fac altfel. Implicarea in viata publica si gindirea in plan politic este o obligatie a culturii, face parte din cultura si din civilizatie. Este chiar barbarie si incultura sa te rezumi sa citesti pe Eminescu sau pe Kant si sa te dezinterezi de constringerile si somatiile societatii din care faci parte.

„Cel mai rusinos fapt din istoria Romaniei“

Dvs., intr-o carte de convorbiri cu Stelian Tanase, ati recunoscut ca ati avut o anumita colaborare cu Securitatea.
N-a fost o colaborare. Eu am recunoscut ca am avut un angajament. Colaborarea s-a redus, nu chiar la zero, dar a fost aproape de zero. Problema mea a fost sa nu fac rau cuiva. Asta era fundamental. A face rau cuiva este a-ti face tie un mare rau la Judecata de Apoi. Si asta e mult mai important. Oamenii se tem de dispretul contemporanilor. Si e bine asta, dar nu se tem de dispretul lui Dumnezeu, care este mult mai grav. Eu am recunoscut acest angajament in 1988, iar in 1990 a devenit public.

In aceasta cainta, in aceasta recunoastere a angajamentului cu Securitatea, de ce credeti ca nu v-au urmat si altii? De ce nu a fost un model de urmat si aceasta marturisire?
Ma intreb si eu. Cred ca sint prosti si lasi. Daca ai pe suflet o astfel de greutate, o astfel de constringere, un astfel de secret, poti sa fii eventual santajat. Dar nu acesta e cel mai grav lucru. Acest fapt, sa ascunzi ceva de ordinul asta, e o toxina foarte periculoasa. Iti poate vicia si gindirea, si afectele. Principala mea obsesie a fost sa fac public acest lucru indata ce se va putea si sa-l declar unor oameni in care am incredere. Primul caruia i-am declara-t-o a fost prietenul meu Nicu Steinhardt. Care mi-a spus: „Eu eram sigur de asta, am avut impresia asta de la inceput, dar am avut incredere in tine, esti baiat destept si nu puteai sa faci prostii“. Ca dovada, desi stia lucrul asta, mi-a incredintat mie manuscrisul cartii lui, Jurnalul fericirii.

Tot prin mine a cautat sa gaseasca locurile unde sa tina ascuns manuscrisul, fara primejdie, nici pentru cei care il tineau ascuns, nici pentru el. Apoi, am vorbit despre angajamentul meu unei doamne, sa ma asigur ca, intr-un moment in care aveam de facut o actiune in favoarea acelei doamne, ea sa stie ca sint vulnerabil. Si am spus acest lucru si duhovnicului meu. Iar atunci cind s-a putut sa o inserez, cu toate detaliile, cu toata cazuistica, cu toata judecata mea despre mine si despre altii, am facut-o intr-o carte care urma sa apara cind se va putea. A fost posibil dupa 1990. S-au publicat niste fragmente in revista Contrapunct. Eu eram in Franta, nici n-am primit toate numerele. Cartea a aparut mai tirziu, in doua editii. Senzatia extraordinara de sanatate, de revenire la un aer foarte curat si foarte tonifiant, am avut-o in clipa cind lucrul era virtualmente publicabil, inainte de 1989, cind exista materialul ce putea fi publicat.

De ce n-au facut-o si altii? Acesta era un model de urmat: sa-ti recunosti o anumita vina pe care ai avut-o, ca sa poti merge mai departe. Spatiul rusesc a oferit asemenea modele: oameni care au fost in Partidul Comunist al URSS si care s-au cait la un moment dat.
M-au intrebat cei de la Academia Catavencu: pentru dvs. care este faptul cel mai rusinos din istoria Romaniei? Sint foarte multe fapte rusinoase. Si in istoria tuturor popoarelor sint multe fapte rusinoase. In Romania, e foarte greu sa alegi un eveniment consumat istoriceste, pe care il stii din carti. Cel mai rusinos fapt ajunge sa fie aproape de tine, intr-un fel impartasesti rusinea societatii tale. Pentru mine, cel mai rusinos fapt din istoria Romaniei sint aplauzele unor cetateni din Bucuresti la adresa minerilor in iunie 1990. Este cea mai mare rusine a tarii noastre. Si aceasta rusine este grava pentru ca da de gindit asupra posibilitatii producerii unui astfel de consens.

Va intrebam de ce nu este recunoscuta colaborarea cu regimul comunist. De ce nu recunoaste Ion Iliescu aceasta colaborare?
Iliescu o recunoaste si i se pare buna. Acum, Iliescu incearca sa cocoloseasca aceasta colaborare pe care a avut-o cu sistemul comunist, incearca sa-i dea alt limbaj. El vrea sa ramina mai departe in competitia politica si nu mai merge cu limbajul comunist. Lui i-a fost foarte greu sa iasa din tiparele mentale comuniste, in care era strict incarcerat. Nu-si putea reprezenta o comportare necomunista. Imi aduc aminte, in timpul lui Ceausescu, Iliescu era mentionat ca un personaj bun de schimb pentru Ceausescu: „Domnule, sa scapam de Ceausescu, ca il avem macar pe Iliescu, prieten cu Gorbaciov“. Mi-am dat seama ulterior ca, departe de a avea vreun regret sau vreo indoiala asupra dogmei bolsevice, Iliescu nu putea iesi din ea, nu are posibilitatea sa-si reprezinte altfel de existenta, altfel de angajare si altfel de viziune a lumii. El a facut eforturi sa simuleze ca gindeste altfel. Si, intr-o buna masura, chiar reuseste. Fiind coleg la Comisia de politica externa de la Senat, l-am auzit spunind, de doua ori, lucruri foarte rezo-nabile si foarte detaliate. Si i-am si spus lui Iliescu: „Domnule senator, cu tot regretul, va felicit“.