Mentenanţa limbii române: trecerea de la să-ţi fac şi să-ţi dreg, la implementare

Cristian Teodorescu

Imi plac cuvintele străine naturalizate. Mai dezmorţesc limba. În
timp, unele rezistă, altele dispar. A ieşit din uz cea mai mare parte
a turcismelor şi grecismelor aclimatizate de sus în jos în Ţările
Române. Franţuzismele din limbajul administrativ al secolul 19 au
rezistat fiindcă era nevoie de ele, ca şi cuvintele nemţeşti din
limbajul tehnic. Rusismele din anii 50 ai veacului trecut au avut
viaţă scurtă. Nici nu se potriveau cu româna şi aveau şi conotaţii
nasoale.
După 1989, cine voia să pară pro-occidental începuse să anvizajeze şi
să achieseze. Îl mai ţineţi minte pe Adrian Severin? Au apărut apoi
multinaţionalele, ai căror manageri nu ştiau româneşte, românul întors
de la burse, care voia să-şi marcheze lingvistic întoarcerea din
străinătate - şi reclamele în engleză.
Adjuncţii autohtoni ai şefilor de multinaţionale au început să
vorbească o română pigmentată cu feed-back-uri şi locaţii. Secretarele
nu-şi mai spuneau decît manager assistant. Mă aşteptam să fie vorba de
crize de aclimatizare şi de micile noastre snobisme de cetăţeni ai
unei ţări mici dar vioaie. Nici gînd. S-a ajuns la un nou limbaj de
lemn, neologistic, întrebuinţat pe la posturi de radio şi de
televiziune, cum cuvinte româneşti cît se poate de utile sînt
înlocuite prosteşte de persoane care stau prost şi cu vocabularul
limbii române şi cu gramatica ei. Tot soiul de absolvenţi şi
absolvente de Spiru Haret, cărora li se adaugă politicieni inepţi şi
comentatori care par să-şi fi luat doctoratul înainte de a lua notă de
trecere la română în liceu se dau în bărcile neologismelor, cu
dezinvoltura prostului. Potrivit lor nu mai avem prilejuri, avem doar
oportunităţi. Nu mai sîntem hotărîţi să facem ceva, ci sîntem
determinaţi. Nu mai realizăm, ci implementăm. Nu ne ducem într-un loc,
ci într-o locaţie. Nu mai luăm în considerare, fiindcă anvizajăm. Nu
mai consimţim, ci achiesăm. Serviciul de întreţinere a devenit
mentenanţă. Ceva care ţi se pare obligatoriu e un must! Nu mai avem
speranţe, deoarece am trecut la expectaţiuni. Nu ne mai concentrăm,
pentru că ne focusam. Şi nu mai aşteptăm un răspuns, ci un feed back.
Cu alte cuvinte, deţinem o oportunitate pe care sîntem determinaţi să
o implementăm într-o locaţie pe care am anvizajat-o, achiesînd la o
mentenanţă care e un must şi asupra căreia ne focusăm cu expectaţiunea
unui feed-back pozitiv. Altfel, cînd ies din rol, îi auzi cu cîte un
neaoş şi superior "Să-mi bag." sau cu concluzia absolută: "Un căcat!"