Fiindcă vor unii să ştie cum e cu Mircea Dinescu, scrisei şi eu mai
ieri următoarele:
Primul care a apărut la Televiziunea română, în 1989, a fost chiar
revoluționarul de profesie Mircea Dinescu. Era cel mai indicat să
reprezinte poporul, fiindcă venise de la Slobozia (născut în 1950),
localitate care, prin denumire, vorbea deja de originea lui nobilă în
sensul dorinței de slobozenie.
Mircea Dinescu a venit prima dată la București cu gândul să se facă
actor. Nu a reușit la facultate și s-a aciuiat pe lângă cenaclul lui
Eugen Barbu, încă lansator de talente pe acea vreme. De sub bagheta
magică a lui Barbu și a lui Fănuș Neagu va ajunge, peste ani, un
apropiat al lui Marin Preda. Dar până atunci mai avea de curtat niște
frumoase tinere și câțiva critici și istorici literari: Romul
Munteanu, Eugen Simion, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu.
În 1971, lui Mircea Dinescu îi apare primul volum de versuri,
„Invocație nimănui". Avea 21 de ani și este socotit „noul Rimbaud
român". Scandalurile cu scriitorii, succesul la fete, băutul în
public, lipsa respectului pentru ceilalți justificau elogiul. Curând
va deveni secretarul organizației tinerilor uteciști din Uniunea
Scriitorilor. Poemul lui „Sunt tânăr, doamnă!" face furori: „Sunt
tânăr, Doamnă, vinul mă știe pe de rost/ și ochiul sclav îmi cară
feciorele prin sânge,/ cum aș putea întoarce copilul care-am fost/
când carnea-mi înflorește și doar uitarea plânge".
Mircea Dinescu este un bun actor, chiar dacă nu-l ajută prea mult
dicția; discursul lui se bazează pe limbajul non-vebal, mâinile,
buzele și scărpinatul în ceafă (la tâmplă se atinge rar) fiind
componente de bază.
Biografia lui este demnă de un erou balzacian: venit în Capitală doar
cu iluzii, ca mai toți scriitorii, se va însura cu fiica unei rusoaice
și a unui ungur, va fi premiat și răspremiat de Uniunea Scriitorilor,
de Academie și va trăi din sinecură: întâi portar (?) la Asociația
scriitorilor (evident, doar cu numele), apoi redactor la revista
Luceafărul (ei, da, ăsta chiar era visul oricărui tânăr scriitor).
Armata o face lângă casă, cică la intervenţia lui Fănuș Neagu,
întâmplător, desigur, la o unitate a Securității. Cărțile lui au fost
traduse în maghiară și în germană (de Werner Söllner, un distins
colaborator al securității române).
Debutul lui în poezie a fost strălucitor: critici tineri, bătrâni,
universitari sau debutanți s-au grăbit să-l elogieze. Lucian Raicu,
cel cu care va sta cu Marin Preda la masă în noaptea morții, văzuse în
Dinescu un poet „bântuit de talent, un extraordinar talent, cuvintele
șoc și metaforele percutante îi vin în cascadă, proaspete și
nepăsătoare, cu încărcătură afectuoasă și cinică, brutal repezite și
tandre, proletare și nobile, înscriindu-se laolaltă pe un traseu
totuși bine determinat, spunând exact ce li s-a menit să spună, fără
ezitări, fără ambiguități."
Pentru cazul în care „rivoluția" ar fi întârziat și mai mult, Mircea
Dinescu își pregătise și varianta „trăiesc bine cu comuniștii până la
moarte, că am origine sănătoasă" și astfel a absolvit academia de
Științe politice Ștefan Gheorghiu, patronată de tovarășul Leonte
Răutu. Acesta era bun prieten cu tovarășul Gheorghe Rădulescu, astfel
că, înainte de 89, Mircea face parte dintre apropiații lui Gogu, pe
care-l vizitează la casa de vacanță a acestuia, situată în Câmpia
Dunării, icișa la Comana. Nu vorbeau numai despre „cetatea ideală" a
lui Platon, ci și despre literatură, căci acolo poposeau și alți
viitori revoluționari, ca Ana Blandiana, Andrei Pleșu, Ion Caramitru.
Iar el nu era prea ocupat cu studiile, fiind la fără frecvență și,
oricum el era intersat de școala vieții, nu de doctrine, fie ele chiar
de stânga (oare, de stânga?).
După apariția de la televizor, imediat după fuga dictatorului, jucând
bine rolul oferit de Ion Caramitru (devenit regizor prost dintr-un
actor foarte bun) care-i recomandă „Mircea, fă-te că lucrezi", Dinescu
ajunge, chiar în acea seară, președintele Uniunii Scriitorilor. Va fi
susţinut de floarea cea vestită a întregului Apus (sau Răsărit):
Octavian Paler, Eugen Simion, Aurel Dragoș Munteanu. Nu a fost,
totuși, prea ușor, fiindcă poeta Ana Blandiana (și ea contestatară și
prietenă cu Gogu) l-ar fi vrut pe George Macovescu. A ieșit
învingătoare generația tânără. Macovescu era cominternist, dar făcuse
„greșeala" de a-l susține pe Ceaușescu la congresul în care îi
contestase C. Pârvulescu realegerea ca secretar general al partidului.
Acum lua sfârșit naționalismul ceaușist, se creau condiții pentru
globalizarea venită dinspre Vest.
Despre prestația lui Dinescu, fostul coleg de la revista Luceafărul,
poetul Cezar Ivănescu, va afirma: „Uniunea Scriitorilor trebuia să
devină după Revoluţie acea centrală de energie, acel nucleu de energie
care să numească şi să buşească preşedinţi în ţara asta. Pentru că
aveam această autoritate. Din această instituţie de autoritate şi de
ţinută morală, a ajuns o instituţie oarecare, falimentară. Din ce
cauză? Din cauza faptului că s-a ocupat numai cu bişniţa măruntă, cu
afacerile lor de bişniţari nenorociţi de la Dinescu şi până la
actualii conducători ai Uniunii – şi nu cu lucrurile mari. Nu s-au
gândit la condiţia scriitorului român, nu s-au gândit cum să
transforme această instituţie, care a fost foarte puternică sub
comunişti şi a fost o adevărată redută a democraţiei, cum s-o
transforme din nou într-o instituţie puternică şi în democraţie, care
să poată să facă ceva în ţara asta".
Nemainsemnând prea multe Uniunea Scriitorilor, fiindcă noii guvernanți
nu mai aveau nevoie să țină scriitorii într-o organizație puternică și
cu autoritate morală, Mircea Dinescu se dedică afacerilor.
Mărturisește că sfatul l-a primit de la o funcționară a ambasdei
germane care i-ar fi spus prietenește că literatura nu mai înseamnă
nimic în capitalism, banul este totul. Drept urmare, înființează
reviste, le vinde, înființează altele, mai vinde din ele și cupără
terenuri agricole și vii.
La o lansare de produs, vin marca Dinescu, îl are oaspete chiar pe
președintele Iliescu. La plecare îl conduce pe acesta la automobil și
vrea să-i dea o damigeană de vin. Președintele, sărac și cinstit, cum
îi e felul, refuză, dar Mircică insistă: „ia-o, bre, nea Ioane, ce
dracu, dacă nu bei dumneata, bea coana Nina"! Harașo democrație! Lume
civilizată, soro, nu glumă.
Având de ales între eternitatea artei și foșnetul rublei, poetul din
Slobozia a optat pentru moneda europeană. Din tânărul prin care
treceau „săgețile vestirii", se mai văd cu ușurință doar buzele
groase, de lăutar care a cântat pe la nunțile boierilor, salivând după
un ciubuc gras.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu