Într-o seară liniştită de toamnă, într-o companie plăcută, într-unul
dintre cele mai selecte cartiere bucureştene, o replică a doamnei
ambasador m-a pus pe gînduri. Soţul său, reprezentantul diplomatic al
Germaniei, organizase o cină pentru o mînă de ziarişti. Nu mai ţin
minte în ce an eram şi nici care era subiectul general al
conversaţiei. Tocmai admirasem arhitectura superbei vile din
apropierea Arcului de Triumf, remarcasem puţinătatea obiectelor
personale din interior şi aflasem că respectiva casă fusese
retrocedată familiei celui care o construise (pare-se, unul dintre
primii importatori de medicamente, fost însoţitor de tren pe ruta
Bucureşti-Viena). Împreună cu domnul ambasador, comentam posibilitatea
ca, în locul splendidei vile şi a curţii superbe, să apară încă un
"bloculete" de 4 etaje, la preţ exorbitant. Tocmai întinsesem mîna
după paharul de coniac. Atunci s-au văzut pe cer, dinspre zona
parcului Herăstrău, nişte artificii. Nu era nici o sărbătoare publică,
astfel încît, la nedumerirea exprimată de doamna ambasador, am
presupus că o fi vreo petrecere privată, o nuntă, un botez sau o
reuniune de 20 de ani de la terminarea liceului. Am rămas uşor uimit
de duritatea expresiei distinsei doamne. Nu putea să priceapă de ce se
aruncă banii pe artificii, într-o manifestare lipsită, în opinia sa,
de bun-simţ. Sincer, nu am priceput vehemenţa reacţiei. Erau nişte
oameni care doreau să îşi sărbătorească (inclusiv cu artificii)
bucuria legată de vreun eveniment fericit. "Indecent" - a replicat
doamna ambasador. "Cu banii ăştia se pot face multe alte lucruri cu
adevărat utile." Apoi mi-a dat un exemplu. Domnia sa lucra ca voluntar
într-o grădiniţă pentru copii cu autism. Făcea strîngere de fonduri,
acorda asistenţă pihologică părinţilor, ajuta la documentarea despre
cele mai noi terapii. "Admirabil" - mi-am spus. Am petrecut restul
serii aflînd tot soiul de amănunte despre efortul uriaş necesar
recuperării, măcar parţiale, a copiilor cu autism.
După ce Adrian Sobaru a făcut gestul din Parlament, am ascultat
reacţii, discuţii, comentarii. Nu vreau să fiu ipocrit. Am urmărit ce
se vorbea pentru că îl cunosc relativ bine pe Adi. Am lucrat cu el ani
de zile, la redacţia economică. Ne vedeam zilnic, prin anii '97-'98,
atunci cînd a aflat care este diagnosticul primului născut. Era
doborît. Ne-am uitat pe Internet (în vremea aia cred că nu exista nici
măcar Wikipedia) şi i-am turuit puţinele lucruri pe care le ştiam
despre autism, dintr-o fragilă cultură generală pe temă, căpătată din
filme (Rainman, de exemplu) şi din almanahuri. "Sînt copii speciali,
deficitul de capacitate de comunicare se compensează cu abilităţi
neobişnuite, au o sensibilitate ieşită din comun, sînt cazuri multe de
pictori geniali, profesori universitari de excepţie, scriitori
nemaipomeniţi". Ce mai! Încercam să ridic moralul colegului meu
dezorientat total. Cred că îi făceau bine conversaţiile noastre, deşi
recunosc că erau strict la nivelul "totul va fi bine, o să vezi".
Argumente serioase nu aveam.
Apoi, a început să se intereseze de grădiniţe speciale. A găsit una,
îngrozitor de scumpă. O perioadă nu ne-am mai văzut. Am înţeles că s-a
angajat ca şofer la grădiniţa respectivă, pentru a fi tot timpul cît
mai aproape de fiul lui. De-abia după nişte ani a revenit în TVR. Am
mai lucrat de cîteva ori împreună. Părea să fie bine. Un tip
extraordinar de politicos, muncitor, foarte bun coleg. La orice
filmare mergeai cu Adiţă, el căra valiza de "electrică" (normal, asta
era treaba lui), dar şi trepiedul operatorului sau bagajele unei
colege, dacă mergeam în deplasare. Zîmbea tot timpul şi nu puteam să
îl conving să mă (ne) tutuiască. Nu l-am auzit niciodată să vorbească
urît sau să mai scape vreo expresie cazonă. Un tip foarte timid. Cînd
am auzit că el a făcut gestul acela (numele lui a fost spus un pic mai
tîrziu), nu mi-a venit a crede.
Mi-am dat seama că, în ultimii zece ani, nu l-am întrebat nici măcar o
dată ce mai face fi-su, cum merge terapia sau dacă Mădălina (soţia
lui) a găsit serviciu. Găseam mereu alte subiecte de conversaţie,
uşurele, cît mai plăcute, aşa, ca nişte focuri de artificii.
Îmi pare rău.
2 comentarii:
si noi, si noi
Vasile Gheorghe
Asa facem cam toti ... adica ocolim cele grele si aruncam artificii peste saracia, mizeria si durerea altuia.
Dar aici, ce sa intamplat cu Adrian Surdu, l-a intors pe G.G. spre el insusi si a gasit o vina care e numai a lui. E bine ca a marturisit-o in ziar. Este actul lui de cainta. Dovada de caracter, puterea de a deveni mai bun din recunoasterea greselilor. O sinceritate si umilinta necesara care, paradoxal iti da demnitatea reala.
Unii se grabeau sa il scoata nebun pe Adrian Surdu! Tromepeti ai dictaturii cu fatza actuala a Dreptului Carmaci, sau oameni mari cu discernamant mic!
Cati avem curajul sa ne facem aceasa judecata ... inainte de Judecata de Apoi?
Voluntarismul nu este de apreciat niciodata, domnule Giurgiu.
Nici macar atunci cand cineva cara un trepied sau bagajele unui colege, daca nu aia este treaba lui, s-o faca.
Si eu am foarte multe motivatzii spre a ma arunca de la balcon, dar am motivatziile astea, destul de "clipa de clipa" de foarte multi ani.
Esti dator, in primul ran tie, sa traiesti. Scriam la Selma Yusuf ca VIATZA , printre alte posibilitatzi de a o compara, o poti compara cu alpinismul. Nu e suficient sa te agati de viatza ci, trebuie sa sui (macar si ca melcul ala din problema aceea matematica unde urca ziua 4 metri si aluneca noaptea, (parca) 1 metru, inapoi.
Trebuie sa ne ducem (purtam) fiecare, crucea.
Nu cred ca ii e usor cuiva, sa aibe (un) copil care sa fie altcumva decat "sanatos". Dar nici nu cred ca are cineva vina cand se intampla asa.
Cand urmau sa vina ai mei, multi ma intrebau, ce imi doresc sa fie; fata sau baiat ?
Raspunsul meu invariabil a fost, si ar fi oricand : sanatos.
Am avut norocul sa ii am, sanatosi. Si, extrem de frumosi. Si cuminti.Si buni. Buni, cum putini oameni din lume pot fi.
2002. Inotam, in mijloc de ocean. Faceam ceea ce facusem toata viatza, dar ma scufundam. Tineam in bratele mele, nevasta si copii. Luam apa din ce in ce mai rau. La incuviintarea ei din cap am dat drumul nevestei din brate, aruncand-o cu mainile mele in valuri, si am ramas cu copii. Am injghebat o platforma destul de subreda si am plecat ca in "lupul, capra si cu varza" si eu, in valuri. Ne-am regasit cu greu, unul cate unul, si inca de-abia ne tinem ca sa nu ne desparta furtuna. Suntem toti 4 . De fapt, suntem doar trei, pentru ca puiul cel mare era prea mare pentru a invatza un zbor strain. Sotia mea nu si-a mai vazut vreodata parintii mai inainte ca ei sa moara. Ai mei sunt batrani si se vor duce si ei. Vorbesc cu maica-mea la telefon, si geme.
E mult mai groaznic sa stii ca-ti traieste fiul, undeva aiurea, si sa nu-l poti vedea, decat sa-l sti mort. Odata declarat mort, inceteaza cautarile si, sufletul se linisteste.
Noi, ne-am ucis vietile, traind. Si nu doar noi, ci mii de oameni de care voi, "romanii interiori" in multe randuri, radetzi.
Am despartit, fara sa dorim vreo clipa asta, doi fratzi. Vorbesc (ei intre ei) pe net, ne vizitam, dar despartirea, despartire ramane.
Am facut, si facem, tot ce depinde de noi spre a fi, nu zic "bine", ci "posibil". Nu sunt motive pentru mine de a ridica cumva fruntea, sus. Dar nici s-o plec, nu am de ce.
Sunt camionagiu. O singura slabire a stransurii volanului ma poate arunca de pe poduri inalte, in hauri de sub mine, fara ca cineva sa mai stie vreodata daca a fost sau nu, accident.
Scartai, din tot felul de balamale, fizic. Nu mai vad bine, iar asta imi da dureri ingrozitoare in condus, dantura e indescriptibila, hernie de disc si alte maruntisuri.
Dar nu ai voie sa violezi,domnule. Nu ai voie sa impui altora sa faca in asa fel incat sa-ti fie tie bine. Singurul loc in care impunerea ta nu este viol, este cabina de vot.
Invatza sa alegi. Construieste societatea pe care o vrei, dar admisa si de ceilalti. Construieste clipa de clipa, nu odata la 4 ani ( si cei mai multi, nici atunci). Invatza filozofie. Tot ce se face in viatza se face in baza uneia sau alteia filozofii. Trebuie sa o alegi pe cea mai buna, dar ca sa o poti alege trebuie sa o aprofundezi, sa o cercetezi pe toate fetzele ei, teoretice si practice, sa-ti bati capul sa intelegi problema si rezolvarea ei. Nici un fel de batalie nu se castiga dandu-te cu capul de un zid.
Trimiteți un comentariu