Punctul pe i

Andrei Plesu

România e, în multe privinţe, o alcătuire paradoxală. De aceea e greu
sistematizabilă, de aceea e greu de guvernat.
Reuşim lucruri care, în mod normal, nu merg împreună.
Reuşim de pildă, constatase deja Titu Maiorescu, să producem forme,
pentru care ne lipseşte cu totul fondul. Aşa ceva nu e la îndemâna
oricui. Şi ceea ce e spectaculos e că, una peste alta, ţara
funcţionează, aşa paradoxală, improbabilă cum este! Să dăm câteva
exemple:

Una dintre neobişnuitele noastre reuşite este să avem un coeficient
imens de poluare (în aer, în apă şi pe pământ), fără să avem o mare
industrie. Industria noastră este sublimă, dar imperceptibilă altfel
decât prin cantitatea de toxine pe care o emană. Ne otrăvim, aşadar,
fără otravă sau, mai exact, obţinem otravă din te miri ce.

O altă reuşităparadoxală: avem medici foarte buni şi spitale foarte
proaste.. E inexplicabil cum poţi avea medici de calibru, când mai
tuturor le lipseşte instrumentarul necesar pentru a-şi face meseria
onorabil. Şi totuşi şi-o fac. Medicul te salvează, "sistemul" te
omoară.

Alt miracol: avem o mare concentrare de "atracţii turistice" şi n-avem
turism. Turismul n-ar da rezultate la noi decât dacă s-ar generaliza
un mod de teleportare a turiştilor, aşa încât ei să ajungă în faţa
frumuseţilor patriei fără să aibă nevoie de drumuri, de hoteluri şi de
servicii în general.
Paradox colateral: suntem ospitalieri, dar umflăm grosolan nota de
plată, pe baza ideii că "străinul" trebuie jumulit.

Mai departe: ne lăudăm cu elevi eminenţi, foarte bine calificaţi la
felurite olimpiade intern aţionale, dar ştim cu toţii că învăţământul
autohton e în criză, că profesorii s-au descalificat, că şcolile sunt
delabrate şi salariile sunt mici.

Avem tradiţii agrare incontestabile, pământ fertil, mână de lucru, dar
nu prea mai avem agricultură: mâncăm pâine turcească, fructe şi legume
comunitare, iar carne şi produse din carne importăm din toată lumea.

Suntem săraci, dar am umplut Bucureştiul de automobile pretenţioase,
cârciumile sunt pline, călătorii români se înghesuie prin avioane
trans-europene şi trans-atlantice cu bagaje de apocalipsă.

Suntem patrioţi, dar n-avem patriotism: adică nu ne preocupă
grădinărirea limbii strămoşeşti, viitorul imediat şi concret al ţării,
istoria ei, monumentele ei, instituţiile ei. Avem la chefuri
romanţioase suspinuri naţionale, dar primul gând când ne amintim de
ţărişoară e s-o delapidăm.
Pe măsură ce avem elite mai puţine, dezvoltăm faţă de ele un dispreţ
tot mai mare.
Avem şomaj, dar muncim la negru, n-avem bani, dar ne descurcăm, suntem
creştini, dar la câte un hram sau la câte o sărbătoare ortodoxă ne
îmbulzim, ne ocărâm şi vociferăm ca o hoardă fără istorie şi fără
credinţă.
Orice analiză a României contemporane (sau eterne?) se blocheaza, la
un moment dat, în paradoxuri asemănătoare. Inventarul lor pare
infinit.
În rezumat, s-ar spune că ori avem evoluţii interminabile, care nu
culminează niciodată într-un scop atins, ori avem împliniri care nu se
justifică prin nicio evoluţie. Ori drum fără ţintă, ori ţintă fără
drum. Creşterea organică, cu rezultat conştient şi previzibil,
continuitatea, consecvenţa, organizarea, tenacitatea iată virtuţile
care ne lipsesc. Dar ne descurcăm noi şi fără...