Totul este determinat de trecut. Chiar şi viitorul are o anterioritate de care nu poate scăpa. În succesiunea timpurilor, trecutul este rege. Anterioritatea nu poate fi anulată. În suprarealism te poţi juca prin filtrul fanteziei, dar, în istorie, realitatea are o înlănţuire logică. Înlănţuirea cauză- efect nu se poate anula. Şi încercăm a demonstra cât de prezentă şi de puternică este anterioritatea în viaţa noastră!
Principele Carol abia împlinise zece ani de domnie în provinciile dunărene, provincii periferice şi prea exotice pentru oricine ar fi sosit aici dintr-un oraş european, când un epigramist anonim ne-a lăsat câteva mărturii. Mărturii a căror vechime, deşi îndepărtată, pare să fie realitatea unui perpetuu prezent sau a unui timp viitor care-şi refuză trecutul!
Cum era epoca la 1870?
Nu foarte diferită de aceea de azi. Derbedeii politici, şantajabili şi transpartinici, prevalau faţă de oamenii pregătiţi să administreze societatea, după ce şi-au construit o carieră, dovedind astfel mai întâi calităţi în administrarea profesiei lor.
Sevrajul puterii este deplin în „epoca în care trăim", precum şi la 1874:
„Epoca în care trăim/ Ne face să'i semuim./ În ea cei cu gărgăuni/ Nu sunt taxaţi de nebuni./ Pe când cei blânzi şi'nvăţaţi/ Stau ascunşi şi ne'nsemnaţi./ Vreţi exemple?/ Abia ieşit din găoace,/ Azi copilului îi place/ Deputat să se trezească/ Sau la sfat să se numească./ -Iată, cărţi ţi-am cumpărat!/ -Nu! Voi să fiu deputat!/ -Covrigi de zahăr îţi dau!/ -Nu! Eu la Comună vreau!/ Abia se'mpacă, se linişteşte,/ Şi-l vezi că mingea îşi părăseşte: Smeului dulce şi la arşice/ Un scurtu adio apoi le zice,/ Şi, într'al nopţii profund mister,/ El se gândeşte la minister!/ Conclusiunea, iubiţi confraţi?/ Vă creşteţi fiii, sau nu-i creaţi!/ Iar voi mame, ce-i îngrijiţi,/ Ori faceţi oameni, ori nu-i prăsiţi!"
Fiţele beizadelelor
Motoare, muşchi tatuaţi, grimase, mers afectat, ochelari fumurii, poşete învârtite pe deget, competiţie în obrăznicii şi nesimţire, epatare - istoria celor numiţi „pierde-vară" a respirat oxigen din plin în toate perioadele istorice oricât de complicată ar fi fost viaţa.
Varianta masculină a acestor privilegiaţi era astfel descrisă la 1874:
„Pălărie ţuguiată,/ Geamu în ochi, ţigară'n gură,/ Freză creaţă, pomădată,/ Guler 'nalt peste măsură;/ Haină strâmtă, pirpirie/ Şi mustaţă răsucită;/ O'nţepată ţăcălie/ Şi o biciuşcă pricopsită:/ Iată partea principală/ A pretinşilor cocheţi/ Ce'ngâmfaţi şi plini de fală/ Toacă câinilor bureţi!/ Pantalonii?...doamne sfinte, ca o pâlnie de soi,/ Serv s'arate că coconii sunt din ceata lui Baboi/ Şi c'adesea, pe la birtir în grădini,la cafenea,/ Sorb cu halba, sorb cu şnitul, din butelii, din oca./ Nu ştiu carte, n'au glagore, dar au funcţii însemnate!.../ E destul să facă parte din ciocoi, din tagma lor,/ Şi favorurile cu pumnul le sunt zilnic aruncate/ Ca să'njure'n franţuzeşte şi să-şi râdă de popor!/ Răsturnaţi într'o caretă şi la vânt cu nasul sus,/ Te stropesc chiar cu noroiul ce pe ţară au adus!/ Pensionari fără vârstă, de bugete rozători,/ Îi hrănim cu munca noastră, asudând din noapte'n zori!/ Pot să fie pe lume privilegiu mai făţi,/ Mai neaoş de cât timpul caftanlîului vişiniu?"
Desigur, aceşti masculi efeminaţi aveau şi variaţiile lor cu fustă:
„Coada rochiei şi cocul/ Azi se poartă cât de lungi./ Bărbaţi – bată-vă norocul!/ De ce vă uitaţi la pungi?/ Nu cum-va veţi crede oare/ Cozile de sex frumos/ Că sunt prea costistoare/ Fără să aibă vreun folos?/ Doamnelor, iată părerea/ Ce propunem s-o primiţi./ Când ve-ţi cheltui averea,/ Ce ar trebui să ştiţi!/ Azi balonul se constată/ Că s-a perfecţionat/ Şi că-n moda decoltată/ Poate fi întrebunţat./ Aşa dar şi prin urmare/ De baloane agăţaţi/ Coada cocului prea mare/ Şi a rochiei ce purtaţi./ Ideia, vedeţi, e nouă: Bărbaţii se vor mira/ Şi ne veţi mulţumi nouă/ Decă vă vor adora./ Economii înzecite/ Mai puteţi realiza/ Numeroase, de praf păzite/ Câte cinci ani le-ţi purta./ Baloanele...'n fiecare/ Poate sta câte-un bărbat,/ Fie prin legitimare./ Fie numai adoptat./ Pe a bulevardului stradă,/ Pentru a vă'ncredinţa,/ Încercaţi numai o dată/ Şi apoi, vă veţi pronunţa!"
Ce fac românii?
Pălărie ţuguiată, Geam în ochi, ţigări în gură, Freză creaţă, pomadată, Guler înalt peste măsură
Ei se tot întreabă, privind la peisajul plin de golani politici, când le va fi mai bine, în care vreme, în care generaţiune?
Răspuns amânat etern şi aruncat în eter, adesea eludat cu dibăcie seculară de mardeiaşii vieţii politice. Scenariul este mereu acelaşi:
„Românul a întrebat/ Şi a cerut ai se spune/ Ce, unde, când a lucrat/ Noua generaţiune.../ Ştim că e ceva bun,/ Însă ca excepţiune,/ În maturii ce compun/ noua generaţiune;/ Dar... cei mulţi sunt cum se vede./ Cin' s'o uita ne va crede.../ Ce au produs de zece ani (şi noi ne întrebăm în anul 2000!)/ În politică'n, ştiinţă/ Cei ridicaţi de golani/Prin muncă, prin suferinţă?/ Ce au produs? Lumea ghiceşte,/ Căci îi ştie şi'i priveşte./ Diogene, dacă ar fi/ Şi dară vrea să mai caute,/ Prin grădine i'ar găsi,/ Prin saloane înfundate,/ Acolo, prin chefuire,/ Duc ţara la fericre!/ Dar ce zicem? Nici gândesc/ C'au o ţară împilată,/ Că'n sdrobirile'i, ce cresc,/ Ea cu dor la dânşii cată./ Mai bine o slujbuşoară/ Sau un chief, decât o ţară!/ Ce fac astăzi dumnealor?/ Vrea Românul ca să ştie?/ Şed, petrec, îşi văd de ale lor/ Sau se plimbă la moşie!.../ Asta nu e o lucrare? Ba da, şi încă mare!"
Răspunsul faţă de mizeria socială este solidaritatea oamenilor oneşti şi curajoşi. Mişeii şi trădătorii sunt cunoscuţi. Dar, cu toate acestea, le este lăsată puterea, administrarea ţării, iar jaful, aroganţa, indolenţa, indiferenţa sunt la vedere. Astăzi se întrebăm cum de este posibil, întrebarea aflându-se pe buzele multor români şi cu peste 150 de ani în urmă:
„Mulţi întreabă prin gazete:/ Cum, în ce am progresat? Alţii le răspund cu sete/ Că progresul e însemnat./ Această discuţiune/ Meritând a ne îngriji,/ Cu cinstită plecăciune/ O representăm aci./ Pentru ce patriotismul azi patre amuţit,/ Când străinul, sărăcia şi ciocoiul ne-au sdrobit?/ Pentru ce din noi trecutul se întoarse furios,/ Puind biciul pe spinarea unui popor generos?/ Pentru ce, bătrâni şi tineri, unii d'alţii isolaţi,/ Nu se adună să excludă pe mişei, pe renegaţi?/ Pentru ce e rară munca, iar şederea s-a întins,/ Şi desgustul, scepticismul sufletele au cuprins?/ Pentru ce iubirea sfântă; sfinte, dulci ilusiuni/ Azi se zice că se află numai doar la nebuni?/ Pentru ce nu e caracter, energie, simţământ?/ De ce patria, virtute au rămas un sec cuvânt?/ Pentru ce? Pentru că dracul este astăzi între noi/Desbinare se numeşte, viciu, intrigă, nevoi!/ Pentru că inima astăzi n'are locul ce-a avut,/ Ci se află într'o pungă şi într'o sticlă de băut!!/ Iată de ce regresu,/ Iată în ce progresu!/ Îl vedeţi pe dumnealui? E spiritul timpului!"
Cum era guvernată ţara?
Prost. Dezastrul se distra cu românul la masă. Cu alte cuvinte, aveai atâta dreptate câtă putere deţineai. Dacă aveai spate, un cont, un potent care să intervină pentru tine, viaţa devenea frumoasă. Realitatea în desfăşurare se înfăţişa astfel:
„Avocaţi/ Cu voce mare,/ Procurori şi magistraţi;/ Deputaţi/ De prin cămară/ Şi miniştri învăţaţi/ Strigă toţi cât le ia gura/ Că românii sunt egali/ Şi cu'o lege, dată dura,/ Apără pe criminali!/ Când vr'o crimă se comite/ Şi'i pofteşti la puşcării,/ N'ar fi rău să se invite/ Şi aceşti domni cu teorii/ Cel bogat merge'ndelete/ Sau în birjă tolănit;/ Cel sărac în baionete/ Sau în dubă ghemuit./ Cel bogat şi cu favori/ Bea, mănâncă îngâmfat;/ Cel sărac, lipsit de soare/ E bătut şi maltrat./ La bogat cuţitul taie: are vinu şi servitor;/ La sărac un strat de paie,/ Apă veche'ntr-un urcior!/ Cel bogat, lăsat în pace,/ doarme bine, stă pe puf:/ cel sărac în umbră zace,/ Iarna'n ger, vara'n zăduf./ După legi: egalitate!/ După fapte: Strâmbătate!"
În România modernă precum şi în aceea de azi existau două lumi: aceia care mai avea acces la câte un mic secret de stat şi astfel îşi umpleau buzunarele, iar restul, „boborul", trăieşte perpetuu aidoma muştelor. Lumi paralele. Cei de sus, puţini şi aroganţi, au sentimentul zeificării, moştenind putere, informaţii şi funcţii prin legitimitatea părinţilor şi partidului sau mai bine zis, serviciilor. Acest mecanism medieval mergea ca uns şi la 1870, atunci numindu-se eufemistic „dorul de minister":
Cel bogat merge'ndelete/ Sau în birjă tolănit;/ Cel sarac în baionete/ Sau în dubă ghemuit
„Dorul de minister.
Ah! mi-e dor, mi-e dor de tine,/ Minister cu dulci lumine!/ Ah! mi-e dor şi plâng cu jale/ De ghelirurile tale.../
Zi şi noapte, cu durere,/ Duios punga mi te cere,/ Şi cu dulci, cu blânde şoapte/ Te chiem veşnic zi şi noapte./
Funcţie mult iubită,/ Unde-i faţa ta slăvită?/ Unde banu'ţi ce pătrunde,/ Unde eşti, draga mea, unde?/
Dar'fi cerul cu iubire,/ Mi'ar aduce a ta'nţolire,/ Din buget o consolare,/ Din palat dulce favoare./
Dar... vai mie! Vremea sboară,/ Mulţi miniştri se strecoară/ Şi ai mei ochi nu te văd încă./ Şi durerea mi-e adâncă./
Portofoliul e soare:/ După el sufletu-mi moare/ Minister, ah! Turbez/ Pe acela ce îl vânează."
În acest timp Europa...
...cea de azi ne taie finanţările din cauza fraudelor. Dar în vremuri mai îndepărtate, pe când era curtată să ne întindă o mână (nu în 2007, ci în 1874!), realitatea era aceasta:
„Toţi o vor, toţi îi fac curte, fiecare'n felul său:/ Unii oftând,/ Alţii cântând,/ Şi mulţi mâinile'ntinzând./ Numai unul stă de'o parte şi'i arată încruntat/ Că de n'o vrea/ Iubirea sa,/ Va da cu frigarea'n ea!/ Aţi ghicit cine'i cochetul? Poreclit semi-zeu,/ Care-a prădat/ şi-a devastat/ Şi azi s-a reabilitat./ E o vorbă mare care zice: "iubeşte-mă că te tai!"/ Tocmai aşa/ I-ar cam plăcea/ Să'şi impuie voia sa!/ Dacă aţi privi Eruopa, astfel precum se găseşte,/ Cu copii murind de foame, pe cari jugul îi hârseşte;/ Dacă n'aţi uita îmbrâncirea ce primi de la o vreme;/ Veţi găsi c'are dreptate de curtesani a se teme!.../ Declaraţii înfocate, d'un bun trai, de lungă pace,/ Vorbe mari şi jurăminte cum minciuna poate face,/ seamănă cu-acele fraze ce vestiţii moftangii/ Fac femeilor de stradă, când vânează muşterii!!/ D'o fi proastă şi i-o crede, în curând se va căi/ Şi cam multe o să paţă până se va pocăi!...".
În concluzie
Pentru o reală schimbare ar fi necesară şansa unui eveniment istoric sub a cărui "înrâurire sufletească" să se "modifice felul de a fi al celor care iau parte la dânsul". Să considerăm schimbările din decembrie 1989 evenimentul istoric potrivit schimbărilor radicale, dar "lucrurile se petrec cu totul altfel". De ce? Pe de o parte, "cu cât un om are o mentalitate mai formată, cu atât influenţa evenimentelor e mai mică asupra lui (vezi sloganul „Noi muncim. Nu gândim!" - n.m.), şi pe de altă parte, "cu cât capacitatea lui de reducere a întâmplărilor e mai intensă, şi plasticitatea lui intelectuală e mai redusă" (Micea Vulcănescu). Cu alte cuvinte, "influenţa maximă a istoriei se resimte în perioada adolescenţei". Adolescenţii din 1989-1990 sunt în pericol de a fi metamorfozaţi în ciupercari şi căpşunari căci, vorba unui refren, "ţara te vrea prost" şi manipulabil. Astfel devine explicabilă "deprimarea care cuprinde pe orice tânăr întors de la studii, umbra ratării lui faţă de orgia politicienească ce se desfăşoară în toate părţile" (Mircea Eliade), iar "comportarea extremistă" reprezintă "reacţiunea împotriva mizeriei şi foamei, pe de o parte; revolta împotriva profitorilor de tot felul, pe de alta" (Mircea Vulcănescu). Salvarea generaţiilor active, dinamic intelectual în general şi a generaţiilor tinere în special constă "într-o solidarizare de breaslă a valorilor" care să respingă în bloc favoritisimul, nepotismul, necinstea, demagogia. Toate acestea formează eşafodajul unei corupţii "cinice şi tradiţionale" de tip feudal. Dacă coalizarea solidarizării de breaslă a valorilor eşuează (şi din cauza politicii oficiale dusă cu bună ştiinţă împotriva ei, n.m.), atunci avem "destinul celei mai triste generaţii, pe care o pândesc foamea şi ratarea iremediabilă" într-o perpetuă "ţară a măgarilor".
Criza comericială la 1874. Unii cântă şi alţii joaca, unii beau şi alţii plătesc!
Din nefericire au rămas "numai câţiva izolaţi care continuă cu probleme serioase, însă pentru aceştia vieţuirea într-un astfel de mediu a devenit o imposibilitate". Aceasta în timp ce politicienii "sunt nişte nulităţi, nişte inconştienţi, lipsiţi complet de un spirit problematic, incapabili să depăşească ideea vulgară de eficienţă. Din acest motiv, valorile politice sunt la periferia valorilor spirituale, iar a vorbi de primatul politicului echivalează cu un elogiu al platitudinii, nulităţii şi exteriorităţii". Într-o astfel de atmosferă "nu au ce căuta decât mediocrităţile" deoarece "înspre politic nu evoluează decât oamenii fără substanţă şi fără posibilităţi interioare, cu rezerve lăuntrice inexistente, incapabili de cea mai măruntă problematică". Faptul că în România "problemele n-au nici o valoare decât puse în legătură cu realităţile de la noi" putem vedea în aceasta "încă un triumf al spiritului politic. Vă mai miraţi, atunci, de ce totul e caricatural, compromis şi fad?" Or, dacă o generaţie care-şi trăieşte universul într-un astfel de context "caricatural, compromis şi fad", nu-şi doreşte şi "altceva decât ceea ce primeşte, ar însemna că-şi recunoaşte ea însăşi, prin aceasta, inutilitatea de a trăi!". O inutilitate care se defineşte prin "lipsa de scop" a tinerilor smulşi din mediul lor spiritual, "dezrădăcinaţi, dezaxaţi, rupţi de credinţa părinţilor lor şi din privegherea dragostei acestora şi aruncaţi pe drumuri, în nădejdea unei îmbunătăţiri iluzorii a stării lor materiale, ajunşi să-şi dispreţuiască părinţii, să se ruşineze de ei, fără a izbuti să se integreze, în schimb, altundeva, plutind fără rost, lucid de goliciunea lui spirituală, vânător al unei ratări sigure şi fără leac!".
Dar să ne silim să fim oameni de nădejde căci "un om de nădejde nu poate spune niciodată că nu mai este nimic de făcut. Chiar împotriva evidenţei" (Mircea Vulcănescu, „Ultimul cuvânt").
P.S. (din partea epigramistului din almanahul „Ghimpele", 1874):
„Prea mult... / Prea multă poezie provoacă delir./ Prea mult repaus e amorţeală./ Prea mult zgomot e zăpăcire./ Prea multă răceală e nepăsare./ Prea multă activitatea e boală./ Prea mult amor tulbură mintea./ Prea mult remediu e otravă./ Prea multă fineţe e prefăcătorie./ Prea multă rigoare e cruzime./ Prea multă îndrăzneală e temeritate./ Prea multă lăcomie e avariţie./ Prea mult bine e dezgust./ Prea multă onoare este sclavie./ Prea multe plăcerri duc la mormânt./ Prea multă încredere ne pierde./ Prea multă sinceritate e dezmăţare./ Prea multă bunătate devine slăbiciune./ Prea multă mândrie e îngâmfare./ Prea multă complesenţă e servilism./ Prea multă politeţă e povară./ Prea multă binefacree e ruină./ Prea multă bucurie e desilusie./ Prea multă bogăţie e ridicul./ Prea multă întristare e oftică./ Prea multă sărăcie e... să spună cei săraci."
Adrian Majuru
