Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________

marți, noiembrie 23

ROMANSHA

Limba elvetiana este...... ROMANSHA.

 Un reporter frenetic: Iorga (1937)

Sunt vreo 60.000 in toata Elvetia si isi spun, cu mandrie, "romansi":
oamenii liberi ai muntilor, de alt neam decat vorbitorii de limba
germana si italiana care ii inconjoara din toate partile. Candva, tara
lor, asezata la aproape 4000 de metri inaltime, se numea Retia. Azi se
numeste Engadin si se afla in cantonul
elvetian Grison. Cu toate ca limba lor a fost recunoscuta abia in
1938, dupa lupte grele si indelungate, ca cea de-a patra limba
nationala, ea e de fapt singurul grai nascut si vorbit pe actualul
teritoriu elvetian (germana, franceza si italiana fiind limbi de
imprumut, aduse de peste munti). Nu de mult, romansii
si-au sarbatorit, ca si noi, 2000 de ani de continuitate istorica, chiar daca
sunt, tot ca si noi, mult mai vechi. Urmasi ai mandrilor reti,
latinizati la fel de greu ca si dacii de armatele Imperiului roman,
Nicolae Iorga le spunea "frati mai mici" ai românilor. In studiul sau
"Paralelisme româno-helvetice", marele istoric ii socotea inruditi cu
traco-ilirii, dar si cu celtii, de la care au mostenit un fond de
cuvinte prezente si in limba noastra.
Iorga afirma ca e cel dintai român care a ajuns pe inaltimile Alpilor,
intre romansi. "Cel dintai care s-a dus sa-i vada acasa la dânsii, sa
le vorbeasca limba asa de asemenea cu a noastra si sa se uite in ochii
aceia negri, destepti, care lumineaza fata rotunda sub parul des si
darz", marturisindu-si regretul ca
nu le poate infatisa romanilor "si vederi din satele lor si nu le pot
aduce inainte figurile asa de asemanatoare cu ale oamenilor nostri."
Intr-o conferinta rostita la Radio , Iorga vorbea chiar despre "o
singura unitate, care pornea de la Oceanul Atlantic si mergea pana la
Marea Neagra... Intre noi (romanii), care
ne intindem pe amandoua malurile Tisei (...) si intre ceea ce au ramas
ei(romansii, n.n.) nu e nici o discontinuitate. O singura panza de
rasa influentata de romani, o singura limba, cuprinzand elemente
sufletesti dominante ale marelui popor iesit din vechea rasa
ilirico-traca si din Roma strabuna..."
Ce nebunie mai frumoasa pentru un reporter, la inceputul unui nou
secol, decat sa porneasca intr-acolo, incercand sa vada ce-a mai ramas
astazi din "fratii" nostri indepartati? Sa le priveasca chipurile, sa
le asculte limba, sa se  intrebe daca povestea lui Iorga despre
romansi nu a fost doar vanare de vant.
Dar, dupa o saptamana de peregrinari prin muntii helvetici, mi-am dat
seama ca n-a fost in zadar. Nu pot aduce neaparat dovezi, nu sunt
specialist in istorie si graiuri vechi. Ceea ce pot spune e ca acolo,
printre oamenii aceia din Alpi, printre taranii aceia crescatori de
vaci si de oi, acolo m-am simtit cu adevarat Acasa.

Istorie si fan

Pashun Craista (Creasta Pasunilor). Un satuc de vreo opt case, catarat
undeva spre izvoarele Mustairului. Deasupra noastra, pereti de stanci
acoperiti de zapezi vesnice. In fata, peste o vale colosala, alti
munti drepti, nemiscati, unul in spatele celuilalt, umpland cu semetia
lor bolta albastra. Engadin, tara romansilor si a padurilor
nesfarsite.

Fratii nostri din Alpi

"Fratii" de la Formula As : Sorin Preda, Horia Turcanu, Sanziana Pop,
Andrei Cheran si autorul reportajului
Pe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cu mana a binete. Doi
tarani, doi oameni ai locului. Siluetele lor voinice se proiecteaza pe
muntii din spate. Oprim masina si ne intoarcem mirati. Dupa atatea
zile de mers prin Elvetia, e prima oara cand intalnim oameni care ne
saluta cu bucurie. Un tata si un fiu,
singurii locuitori ai catunului dintre stanci. Gospodari, stapani de
munti si vaci multe. Baiatul e inalt, puternic, chipes, un adevarat
Fat-Frumos. Il cheama Vreni, n-are mai mult de 20 de ani. Vorbeste
bine frantuzeste - lucru cam rar intalnit in tinuturile astea - si-mi
spune ca desi familia lor se numeste Lamprecht, ei sunt romansi "vechi
de cinci generatii", doar ca numele le-a fost
germanizat. Palmele fiului sunt negre, crapate de munca. Pe haine are
urme de fan. E vremea cositului. Tot satul miroase a fan. Un sat
arhaic, cu o istorie grea, pe care tanarul cel chipes o spune cu
gravitate, ca pe un mesaj ce trebuie transmis neaparat mai departe.
Pierderea limbii si a obiceiurilor stramosilor a
inceput inca din vremuri medievale. Raul a urcat spre romansi dinspre
vãi. De acolo, de jos, a pornit nenorocirea. Romansii au urcat tot mai
sus, pe munti, cautand sa se ascunda. N-au reusit. Italienii au venit
din sud, francezii din vest, nemtii din nord. I-au prins ca intr-o
menghina. Vreni e mandru ca e
romans. Cand vorbeste despre asta, isi pune palma pe inima. A facut
"scoala de tarani" in oraselul Santa Maria, acolo a invatat tot ce
stie. Pe urma s-a intors in satucul lui drag. Desi e frumos ca un
print din povesti, desi a avut nenumarate propuneri sa plece la oras
si chiar in strainatate, el n-a vrut. A ales sa traiasca mai departe
in satul cu opt case, de pe culmile Alpilor, sa porneasca la fiecare
revarsat al zorilor cu vitele pe creste, sa-si strice mainile de atata
munca, sa priveasca seara, culcat in fan, cele mai
stralucitoare stele de pe pamant. Asta a vrut. Si zice ca aici ar vrea
sa ramana pana la moarte. In Pashun Craista. Creasta pasunilor.

Vreni ii traduce tatalui tot ce vorbim. Sunt momente cand cei doi rad
intre ei, hatri, cercetandu-ne din crestet pana-n talpi, intrebandu-se
ce-or fi cautand niste romani pe coclaurile astea. La inceput, cei doi
nu-si dau seama ca eu pricep cam tot ce vorbesc.

Inteleg o gramada de cuvinte: "plug", "mos", "casa", "munt", "ram",
"muma","frar", "sour", "scolar", "corp", "alb", "eu sun", "el fa", dar
inteleg mai cu seama intonatia lor, o cadenta, o anumita muzica a
graiului, atat de asemanatoare cu a noastra, incat parca nici n-ai
nevoie de cuvinte, parca pricepi totul din vioiciunea spuselor, din
gesturi, din inclinarea trupului, din privirile ce insotesc mereu
fiecare exclamatie. Asa vor fi toti oamenii pe care
ii voi intalni aici, in batranii munti retici: parca nu vorbesc cu
cuvinte.Parca vorbesc direct cu sufletul.

Valchava (Valceaua), alt sat pe valea Mustairului, cuibarit intr-o
vale larga,din care pornesc pretutindeni nenumarate fire de drum. E
sambata dupa amiaza si romansii ies in fata casoaielor vechi, cu
fatade pictate si flori rosii revarsate peste feresti. Se odihnesc,
isi trag sufletul dupa o zi de munca. O tihna blanda, aurie, invaluie
asezarea. Oamenii sed pe niste bancute vechi,innegrite de vremi, cu
spatele lipit de zidurile groase. Aceleasi bancute unde
au sezut altadata parintii, bunicii lor si tot neamul. Sporovaiesc
intre ei,zambesc, trag din tigara rar, ganditori, imi dau seama ca
principalele lor discutii sunt legate de turme, de stani, de
schimbarea vremii. E imposibil,privindu-i, sa nu te duca gandul la
pastorii nostri. Aceeasi saga, aceleasiocheade aruncate strainilor,
aceleasi salutari sugubete strigate vecinului de pe bancuta
de-alaturi, aceleasi taifasuri in care pun "tara la cale", aceeasi
pace
contemplativa care-i cuprinde uneori pe toti, cand se uita la munti.
Bancuta din fata casei e nelipsita in tot Engadinul. Multe din ele au
o scobitura facuta in zid, dinadins pentru a baga acolo o banca de
lemn. Din stravechime, locului i se zice "vamporta" (in fata portii),
locul unde romansii stau sa vorbeasca sau sa priveasca lumea. Pentru
romansi, vecinatatea e mai presus de orice. Asa s-au
ridicat comunele, asa s-au pastrat traditiile si limba. Prin
vecinatate. Prin sate trainice si unite. Oamenii se inteleg, se ajuta,
se viziteaza des, fara a-si anunta sosirea dinainte, intra
nestingheriti unul in casa altuia, isi imprumuta unelte, bani, orice.
"Un bun vashin vala pu co un paraint", "un bun vecin valoreaza mai
mult decat o ruda", spune un vechi proverb romans, laudand
milenara vecinatate omeneasca, pierduta prin alte parti.

Casa focului
Ma-ndrept spre o batrana care sade pe banca, la poarta, si-i spun fara
ocolisuri ca-mi place casa ei inundata de flori. "Casa e bela", ii
zic. Batrana ma iscodeste pe sub sprancene. Apoi imi zambeste. Imi
multumeste, putin rusinata, pentru vorbele mele. Si, la fel de
brusc... ma pofteste in casa! Deschide larg usa marii bolti sapate in
piatra - atat de asemanatoare cu cele ale caselor
noastre din Ardeal. Strabatem un culoar caruia-i zice "suler" -
coridorul prin care intra in casa carutele si animalele -, apoi cotim
spre o odaie magica: casa focului (casa da fo), bucataria, "vatra"
gospodariei, locul unde focul nu se
stinge niciodata. Odaia tihnei si a povestilor batranesti. Chiar
deasupra ferestrei, sunt doua "sgraffito", doua picturi stravechi: un
Isus zugravit naiv, ca de un pictor taran, alaturi de un dragon, de un
diavol: dracesc si sfant, paganism si crestinism, cele doua dimensiuni
ale vietii romansilor. Asemeni noua, acesti reti romanizati au fost
crestinati cu mare greutate si foarte
tarziu, abia prin secolul al Vii-lea. Bisericile lor sunt ridicate pe
sanctuare pagane. Chiar si azi sunt bantuiti de vechile credinte
populare precrestine, traind - mai ales batranii - inca in plina
magie. Ei se incred si acum in povesti cu zane, strigoi, vrajitoare si
lupi ce vorbesc cu glas omenesc, in istorii pastoresti despre vaci
blestemate, despre locuri magice, ascunse in munti, pe care trebuie sa
le privesti cu teama sau cu evlavie.
Apoi femeia ma duce in grajdul casei, un adevarat muzeu al clopotelor
pastoresti. Sute de talangi mici si uriase, pentru oi si vite, sunt
agatate peste tot, pe peretii din barne. La romansi, talangile batrane
nu se arunca. Se transforma in piese de muzeu ale familiei. Aproape
orice gospodarie romansa are in grajd, pe pereti, aceasta multime de
clopote. Aproape toate traditiile
romanse - nuntile, urcarea si coborarea turmelor din munti,
Chalandamarz(calendele lui Martie, cand feciorii bat din clopote
pentru a alunga iarna si spiritele rele), Bauania (tragerea la sorti a
ursitului), Tscheiver (jocul cu masti) - sunt insotite de dangatul
prelung al talangilor. Clopotele sunt istorie vie. Simbolul traditiei,
"Fuienetta", vatra in care focul nu se stinge niciodata.
Romanca din Scuol
(O romanca intre romansi: Mihaela Demonti)
Scuol. Capitala Engadinului de Jos, cel mai reprezentativ tinut
romans, in ce priveste limba si traditiile. Iorga a fost aici. La fel
Ovid Densusianu, marele lingvist, care a studiat ani la rand nume de
munti, de piscuri, de vai sau de ape, realizand un curs de "Toponimie
retoromana" la Universitatea din Bucuresti.
Ii inteleg incantarea. E mai mare dragul sa-i auzi pe oameni vorbind o
limba atat de asemanatoare cu a noastra: "ce faci?", "dorm bain?" (ai
dormit bine?),"buna saira", "bun di", "buna not"... Lumea e vesela,
gata de vorba, ti se da buna ziua, chiar daca trecatorul habar nu are
cine esti. Daca multumesti cuiva,
ti se raspunde "cun plachere" ("cu placere"), intocmai ca in romana.
Prin magazine, te poti pomeni ca nu-ti sunt primiti "euro-ii", de
parca vanzatorul n-ar fi vazut in viata lui astfel de bani. In
general, oamenii au o antipatie
fatisa fata de mititelele bancnote ale vecinilor. Si tot in general,
oamenii nici nu vor sa auda de Uniunea Europeana...

Aici, in Scuol, am norocul de a o intalni pe Mihaela din... Romania. O
adevarata celebritate locala. Aproape nu exista om in Scuol care sa
n-o cunoasca, care sa n-aiba incredere deplina in ea. Toti stiu, macar
din auzite, de frumoasa romanca din orasul lor. Mihaela Demonti e
casatorita cu un barbat romans si traieste de
paisprezece ani in Elvetia. Este - dupa stirea ei - singura romanca din Engadin.
A invatat limba in doar doua luni. Fara dictionare, numai prin
discutii cu oamenii. Ne da dreptate ca-i foarte asemanatoare cu
romana. De altfel, "si oamenii de aici parca sunt la fel", spune ea.
"La inceput, am avut un soc. Nu stiam nimic despre Engadin, despre
romansi. Ma pregatisem pentru o Elvetie rece,
"ca ceasul". Nu mi-a luat mult timp sa-mi dau seama ca ei sunt de fapt
cu totul "altceva": mai sentimentali, mai calzi, dar totodata si
aprigi, dintr-o bucata. Trebuie doar sa le dai importanta pe care-o
merita, sa-i mangai, sa-i asculti,
sa le vorbesti pe limba lor. Si sa-i vedeti ce cantareti sunt!... Ce
dansatori!... Ei canta tot timpul, chiar si cand muncesc. Iar daca
asculti corurile lor, e imposibil sa nu pleci cu ochii in lacrimi. Nu
stiu cum, dar inca de cand am venit, am simtit ceva familiar, ceva ce
ma ducea mereu cu gandul spre acasa. Am fost si eu mirata cat de usor
am putut sa ma adaptez. Ca sa le cad la
inima n-a trebuit sa fac nimic altceva decat sa fiu eu insami."
"Noi si voi suntem frati!"
Fratii nostri din Alpi
Case vechi in Valchava
Mihaela e nespus de incantata ca s-a intalnit cu romani. Nici nu sta
pe ganduri sa ne pofteasca la ea acasa, unde sotul sau, Plasch Demonti
- anuntat prin telefon - ne asteapta cu masa. Mihaela locuieste in
Sent, un sat superb, aflat chiar deasupra Scuolului, o adevarata
cetate de case albe, avand in mijloc o piata si o biserica. Aici a
trait ca un pustnic, studiind folclorul si limba
neamului sau, mai intai intr-o moara veche, apoi in turnul unei
biserici parasite, marele scriitor si luptator romans pentru
neatarnare, Peider Lansel, primul traducator al baladei noastre
"Miorita", autor al celebrului dicton "Nici italieni, nici germani,
romansi vrem sa ramanem!", lozinca devenita apoi adevarat imn, "torta
culturii retice", cum s-a spus.
Marturisesc ca nicicand, nici in deplasarile mele de reporter prin
tara, nu am fost primit cu atata dragoste ca in casa Mihaelei din
Sent. Plasch Demonti ma intampinase cu imbratisari: la atata departare
de Carpati, un roman si un romans
se tin in brate ca fratii, privind muntii unul peste umarul celuilalt.
Plasch(trad. "Placut") are ceva din mandria gospodarului roman care te
"omeneste" acasa la el. In aceste clipe, parca nici nu mai traieste
pentru sine, ci doar pentru oaspetii sai. Ne indeamna "sa mai servim",
mereu ne intreaba daca avem nevoie de ceva, e atent la orice detaliu.
Si vorbim, mereu vorbim. Cu cele cateva cuvinte romanesti pe care le
stie, aproape ca nu mai am nevoie de
traducator. A fost si el in Romania , in muntii Fagarasului, pe la
Curtea de Arges, si acolo a impartasit deplin credinta sotiei sale:
"Noi si voi suntem frati!". Asa zice, si-mi strange atat de tare palma
in pumnul sau ca barosul, ca-mi dau lacrimile. Plasch e mandru ca e
romans. Doar il cheama Demonti ("al muntelui"), "om liber al
muntilor", cum ii place sa-si spuna. Abia asteapta sa
treaca cele trei zile pana cand va urca in Alpi, unde va ramane vreme
de trei saptamani. "Uite acolo!", zice, si-mi arata un punct
indepartat, intre crestele albe -, singur intr-o cabanuta pastoreasca
din pustietati neumblate. Asa face mereu, cand il apuca dorul de duca.
Nu poate trai fara munti. Fara munti, spune el, "ar muri pe picioare".
Fratii nostri din Alpi
Niculin
Spre seara, Mihaela imi aduce la ea acasa doi romansi "foarte vechi",
al caror neam se pierde in negura vremurilor: Stupan Niculin si
Giacumina. Sot si sotie, casatoriti de 55 de ani. Abia cand ii vad
intrand sontac, tinandu-se unul pe altul de brat, in odaia cea mare,
abia atunci imi spun ca, intr-adevar, acestea
trebuie sa fie chipurile mult laudate de Iorga. Sunt duiosi batranii
acestia,cand se aseaza tacticos la masa, putin nedumeriti, nepricepand
prea bine ce vrem de la dansii. El, Niculin, a fost cioban la oi. Apoi
baciul unei mari stane din tinut. Apoi comerciant de oi, ajungand cu
turmele tocmai pana in Elvetia
franceza. Desi e unul din cei mai bogati oameni ai Sentului, el se
poarta mai departe in sfeterul de lana si pantalonii de costum nitel
ponositi, tare modest cu vecinii, iar gandul ii sta tot la stanele din
munti si la oile care acum, din pacate, sunt din ce in ce mai putine.
Ea, Giacumina, a fost mai mult casnica. S-a ocupat de cele patru fete
ale lor. Le-a maritat cu romansi, le-a invatat sa fie mandre ca-s
romanse. Niculin si Giacumina se iubesc si acum. Se tin mereu de mana
pe sub masa, ca doi scolari, in timp ce-mi vorbesc. Iar eu stiu ce
sa-i intreb. Le pun exact aceleasi intrebari pe care le-as fi pus
oricarui cioban de-al nostru din Carpati. Da, inca mai exista
transhumanta in Engadin, raspunde Niculin. Turmele pornesc primavara
prin mai si se intorc in noiembrie. Conform
unui vechi ritual, ciobanii urca mai intai singuri, pana pe Piscul
Minschun, la peste 3000 de metri, doar pentru a se inchina in fata
unei pietre sfinte. O piatra despre care ei zic ca e "a Maicii" - Mama
Dona, Fecioara Maria - si-n fata careia staruie indelung in rugaciune,
acoperind-o cu sarutari. Pastorii au
credinta ca daca nu saruta aceasta stanca, atunci nu vor avea noroc la
pasunat si le va merge rau intreg anul. Si Niculin s-a inchinat la
piatra Mamei Dona. A fost urcat pe brate pana acolo, in varful
muntelui, grav bolnav, paralizat din pricina unei congestii cerebrale.
A atins si el cu buzele piatra binecuvantata si a plans. S-a rugat la
munti, la paduri, la cerul "clar" al Alpilor, caci in
toate acestea se afla ascuns Dumnezeu. "Dumnezeu nu e o persoana.
Dumnezeu e natura insasi", zice el. Si pana la urma s-a vindecat. Prin
rugaciune, zice.Numai prin rugaciune.
Fratii nostri din Alpi
Giacumina
Impreuna cu iubita lui sotie, batranul isi aminteste cat de simpla era
viata satului altadata, cat de curati si credinciosi erau oamenii.
Unele episoade le-au trait ei insisi, in copilarie, altele le-au fost
povestite de parinti, de bunici. Mihaela imi traduce fascinata. Nu
aflase despre toate acestea pana atunci. Batrana Giacumina reinvie
vorbind un sat izolat in munti, care altadata n-avea nevoie de nimic
din afara. Vremuri in care painea si panza se faceau in
casa, cu razboaie de tesut si roti de tors, de catre femei stranse
intr-o"adunare" (sezatoare), unde se spuneau cele mai frumoase
povesti. In capul satului exista si azi un loc numit "El Fourn", acolo
se afla odinioara marele cuptor de paine al satului. In timpul liber,
in noptile lungi de iarna, Niculin scrie poezii. Poezii nascute din
traditiile satului, din marea dragoste ce i-o
poarta Giacuminei. In copilarie a vazut-o cu ochii lui pe ultima
vrajitoare("stria") din Sent. Avea vreo opt ani pe atunci. Isi
aminteste cum au adus-o oamenii in piata satului, imbracata in
zdrentele unui strai barbatesc de pastor,
cum au bagat-o cu mainile in apa clocotita pana cand a recunoscut ca
ea a facut toate blestematiile. Altadata, vrajitoarele erau multe,
maestre in ale descantecului. Un platou inalt, undeva spre Ardez, se
numeste si azi "Cuptorul Vrajitoarelor". In acel loc, oamenii vedeau
aparand urme de picior femeiesc intrand adanc in pamant, dar pe nimeni
care sa lase aceste urme. Vrajitoarele aveau de-a face mai ales cu
ciobanii singuratici din munti. Ii momeau cu ispite
femeiesti, preschimbandu-se in fecioare frumoase, le secau ugerul
vitelor, le stricau capitele de fan ori le rasturnau carutele dupa o
zi istovitoare de munca. Mihaela traduce, iar eu ma infior: cum as
putea sa nu ma gandesc la ciobanii aceia ai nostri, cu care facusem
atatea reportaje prin Carpati? Chiarfelul de a povesti e acelasi.
Bineinteles, Niculin nu a vazut cu ochii lui vrajile, a auzit povestea
pe care mi-o spune de la un pastor din Plumeran, caruia i s-a
intamplat. Omul statea cu vita pe pajiste si deodata s-a desfacut
lantul de la gatul animalului, tras parca de-o putere nevazuta.
Ciobanul i-l lega la loc, strans. Lantul iarasi cadea la pamant. De
nenumarate ori. Pe urma, cand ducea vita la apa, lantul se ridica de
jos si se prindea singur de gatul ei. N-o lasa sa bea apa. Singur se
ridica! Singur! O vrajitoare ii facea asta ciobanului. Niculin n-ar fi
crezut, insa omul era gospodar serios, respectat. Nu
putea sa minta. A vazut totul cu ochii lui...
Epilog cu Carpati
Iorga a vizitat Engadinul in anul 1937. Astazi, dupa aproape sapte
decenii, reporterul are sansa de-a cunoaste, in acelasi loc, un alt
mare istoric, de data aceasta elvetian: pr. dr. Martin Bundi, fost
presedinte al Consiliului National al Elvetiei din Chur. Specialistul
in istorie antica il confirma pe savantul roman: "Da, se poate vorbi
de un paralelism intre noi si voi. Aici au fost colonizati retii, la
voi dacii. Iar intre reti si daci exista multe asemanari.
Limbile s-au conservat atat de bine, pentru ca si noi si voi am trait
atata amar de vreme izolati: noi, intr-o mare germanica, voi, intr-o
mare slava. Desi avem putine marturii despre limba retica ca s-o putem
reconstrui - doar cateva inscriptii pe piatra - cu siguranta ca
aceasta nu a fost una indo-europeana, asa cum nici limba daca n-a
fost..." Retii au fost - s-a scris -, ca si dacii, un popor mare si
mandru. La lupta nu se temeau de moarte: "furor raeticus". Au
fost, tot ca si dacii, prin excelenta "oameni ai muntilor". Pastori si
razboinici. Ei hartuiau adesea, cu un curaj nemaivazut, armatele
romane din campie, cele din campia Padului mai ales. Au fost infranti
cu greu, in ascunzatorile lor din munti. A fost nevoie de doua armate
romane, care-au urcat spre ei, pe o parte si pe alta a Alpilor,
prinzandu-i ca-ntr-un cleste...

Calatoria noastra se apropie de sfarsit. Falera e ultimul sat de
romansi al popasului nostru elvetian. O masa lunga, alba, cu noi,
romanii, in mijloc, inconjurati de localnici: doamna Silvia Casutt,
primarita comunei, doamna Rita Cathomen si sotul acesteia, Ignaz, alti
cativa pastori bastinasi. Mancam un fel de sarmale romanse. Fereastra
casei e plina de soare, iar soarele lumineaza o vale verde si o
biserica veche. Alaturi, pornind chiar din altarul bisericii, o
multime de pietre, megaliti si menhire din epoca bronzului, formeaza
un gigantic calendar solar, de o precizie matematica uimitoare. Aflu
ca pe o piatra numita "Sageata Lunii" e incrustata pozitia exacta a
stelelor atunci cand a avut loc
eclipsa totala de soare din 25 decembrie, de "Craciunul" anului 1089
inainte de Cristos. O grupare de alte trei pietre formeaza un triunghi
pythagoreic perfect(a2+b2=c2). Asadar, acesti reti nu erau
fistecine... Falera e una din cele mai vechi asezari ale romansilor,
atestata documentar si locuita absolut fara nici o
intrerupere din anul 3500 i.Hr. Intr-un tarziu, Ignaz Cathomen avea
sa-mi spuna ceva care imi va taia respiratia: "E la noi un cuvant
foarte vechi, poate chiar cel mai vechi, la fel de batran ca si
megalitii astia din piatra pe care-i vedeti. E vorba de cuvantul
"carp", ceea ce in romansa inseamna "piatra","stanca". Nimeni n-a
putut stabili vreodata originea acestui cuvant, ea se pierde in
adancul istoriei. Noi insa il avem in numeroase nume de locuri, de
munti si de vai: Carp, Carpet, Carppa... Cateva piscuri de aici, din
jurul satului, se numesc chiar asa: Carp. Un altul se numeste Carpats.
Da, Carpats, de ce va mirati?..." Mananc sarmale romanse si zambesc.
Acum am, intr-adevar, toate motivele ca sa ma simt aici ca acasa.
*********************************************

Niciun comentariu: