marți, noiembrie 30
luni, noiembrie 29
Premiile Balului Academiei Caţavencu
Categoria "Din puţul gîndirii":
1. Sebastian Vlădescu (ministrul Finanţelor): „Există o viziune foarte clară a acestui guvern. Viziunea spune aşa: România este în impas."
2. Iulian Fota (consilier prezidenţial): „Puteţi să vă faceţi cruce, deşi nu cred că-i chiar un lucru creştinesc."
3. Victor Ponta (preşedinte PSD): „Vă rog să oprim acest război care nu se va opri."
Cîştigător
4. Traian Băsescu (preşedintele României): „Nu am nimic cu pensionarii. Dimpotrivă."
Categoria "Gîndire cu premeditare"
1. Adriana Săftoiu (deputat PNL): "Domnul Băsescu a consolidat ceea ce, de fapt, nu s-a construit."
2. Cristian Preda (europarlamentar): „Sînt conştient că blog-ul meu e mai important decît mine."
3. Dan şova (senator PSD): „Opoziţia se caracterizează prin aceea că sînt mai puţini."
Cîştigător
4. Miron Mitrea (senator PSD): „Eu am cunoscut mulţi hoţi săraci care erau atît de proşti, încît pierdeau şi ce furau."
Categoria "Meandrele concretului"
1. Sorin Oprescu (primar general al Capitalei): „Deci am chemat toţi profesorii din ţara profesorilor, de la construcţii, am luat şi analiza bitumului. Concluzia este una singură: apa care zace pe caldarîm, pentru că gurile de canal erau înfundate cu gheaţă, deci nu mai erau decelate, apa care vine dinăuntru pe străzile nerefăcute niciodată, de la ţevi, penetrează asfaltul şi superior şi inferior."
2. Mugur Isărescu (guvernator BNR): „Ne trebuie o ancorare a anticipaţiilor inflaţioniste, cînd avem atîtea variabile, incertitudini, se mai introduce o taxă sau nu, chiar dacă nu se introduce, se discută înverşunat asupra consecinţelor unei eventuale introduceri, toate acestea bineînţeles că dezancorează anticipaţiile inflaţioniste şi acesta este un mare pericol."
Cîştigător
3. Verestoy Attila (senator UDMR): "Sîntem cu toţii adepţii unei modernizări a României şi a unei progres pe care o slujim".
Categoria "Lectura nu ştie carte"
1. Dumitru Dragomir (preşedintele LPF): „Azi citeşti, mîine citeşti, poimîine citeşti… te apucă pandaliile!"
2. Gigi Becali (europarlamentar): „Mie nu-mi place să citesc, că-mi lăcrimează ochii, mă-nţelegi, mă dor ochii."
Cîştigător
3. Traian Băsescu (preşedintele României): „Cum ajungeam într-un port, cum mă duceam într-o bibliotecă."
Categoria "Cu ce iubim femeile?"
1. Marian Vanghelie (primarul sectorului 5): „Calitatea unui soţ ideal şi a unui om care mă ştiţi dumneavoastră cum sînt este ca, dacă faci, soţia să nu simtă."
2. Răzvan Theodorescu (academician): "Femeia e bună conducătoare de creştinism."
3. Ion Iliescu (preşedinte de onoare al PSD): „Este iarăşi pericolul să nu mai avem femei."
Cîstigător
4. Gigi Becali (europarlamentar): "Eu i-am cerut să mă împreunez cu nevasta mea, nu să fac sex cu nevasta mea, că eu nu fac sex cu nevasta mea!"
Categoria Emil Bobu
1. Norica Nicolai (vicepreşedinte PNL): „Liberalii au şi ei deficitul lor de lipsă de caracter."
2. Marius Marinescu (vicepreşedinte PRM): „Primul om care a ajuns pe Lună a fost un cîine."
3. Emil Boc (prim-ministru): „Deocamdată, sîntem unde ne aflăm."
Cîştigător
4. Marian Vaghelie (primarul sectorului 5): „Furăciunile sînt de asemenea natură încît au depăşit orice limită."
Monden
Categoria "Epoca mondenă şi contemporană"
Nicolae Mitea (fotbalist blond): „Maşina care mi-am luat-o, m-am sfătuit cu mine însuţi." (ProMotor, 24 aprilie)
Andreea Tivadar (fotomodel): „Nu, nu fac niciodată topless, pentru că soarele nu e bun pentru mameleon." (Antena 1, 29 iulie)
Emmy (cîntăreaţă pe bani): „Noi doi nu ne-am culcat. Nu ştiu cum e la pat. Jur! Eram dezbrăcaţi şi stăteam unul peste altul, dar nu am făcut nimic altceva decît sex oral şi atît. Sexul oral nu e chiar sex, e altceva." (Cancan, 1 mai)
Maria Dinulescu (actriţă), despre Poponeţ: „M-am bucurat să fiu alături de un suflet atît de frumos, care m-a inspirat să fiu mai bună. Îi mulţumesc pentru că mi-a oferit dragostea lui, atît de mult cît a putut el, şi-mi pare rău că nu am reuşit să fiu mai puternică pentru el." (OK!, 23 aprilie 2010)
Liviu Vârciu (fost manelist): „Eu de fapt am vrut să fiu rocker, mie rock-ul mi-a plăcut toată viaţa, dar na, s-a întîmplat să fiu manelist." (Pro TV, 21 mai)
Cîştigătoare
Rose-Marie (fostă dansatoare la Surprize, surprize): „Nu sînt însărcinată, sînt puţin balonată. Dar nu ştiu cu cine." (Antena 1, 27 iunie)
Premii speciale
Un premiu de pioşenie Poliţiei Române fiindcă, în postul Crăciunului a renunţat la Tobă şi Şoric.
1. Crin Antonescu
I se acorda premiul "Greu de găsit"
Pentru că, dintre credinţele politice, nu i-au plăcut nici politeismul, nici monoteismul, ci doar absenteismul.
Motivaţia juriului:
Din pat, direct, cum s-a trezit,
El la Senat se suie.
Era pe cînd nu l-am zărit,
Azi îl vedem și nu e.
2. Victor Ponta
Copil-pilotului Victor Ponta care conduce cea mai puternica maşina de vot din Opoziţie i se acordă premiul Daciana Duster.
Motivaţia juriului: pentru că a ratat curba de sacrificiu din raliul Iaşilor şi s-a dat de trei ori peste cap, ca să se transforme în cea mai de viitor Bunicuţă a PSD.
3. Elena Udrea
I se acorda premiul "Roberta Anastase", pentru numărarea corectă a turiştilor de pe Litoral.
4. La categoria "Dictatorul anului în România"… premiul nu se acordă.
5. La categoria "Cel mai bun premier al anului" … nici aici premiul nu se acorda, deşi a fost disputat de Emil Boc III, Emil Boc IV şi Emil Boc V.
6. Premiul "Unicul Lider al Opoziției", se acordă ex-aequo, în ordine alfabetică lui, Crin Antonescu și Victor Ponta.
7. La categoria "Capitalism cu faţă umana şi puţină burtă" i se acordă lui Dinu Patriciu premiul "Kazahstan şi Bran", pentru colecţia un miliard nouă sute de milioane care nu trebuie să lipsească din biblioteca niciunui mogul.
8. Neagu Djuvara i se acorda premiul "Tinereţe fără bătrîneţe" pentru că a dovedit că tinerii valoroşi care pleacă din ţară se mai şi întorc
· Bula demnitarului – Mircea Geaonă, Aurelian Şoric, Mădălin Voicu şi alţii
CATEGORIA DIN PUB-UL GÎNDIRII
Mircea Geoană (preşedintele Senatului): „Avem o problemă, fiindcă Irlanda se poate răspîndi."
CATEGORIA FUNCŢIA DEZBATE GRADUL
Aurelian Şoric (şeful IPJ Neamţ): „Interlop înseamnă, în primul rînd, să ai nişte locotenenţi care să-ţi execute lucrările prin forţă. Familia Mararu nu are locotenenţi."
CATEGORIA NE DOARE-N FOND
Mădălin Voicu (deputat PSD): „Băi, Fondul ăsta să ne pupe-n fund!"
CATEGORIA TOAMNA E CA TOAMNA
Traian Băsescu (preşedintele României): „Scutul antirachetă NATO este un scut antirachetă NATO."
CATEGORIA FRAZE-FRAZE, DA' BRÎNZA-I PE BANI
Roberta Anastase (preşedintele Camerei Deputaţilor): „Nu e nici pumn în gură, nici vreo forţare de regulament, nici măcar modificarea unei virgule, ci adăugarea unei fraze, care e valabilă şi în plen."
CATEGORIA COSTELUL DIN CARPAŢI
Costel Căşuneanu („regele asfaltului"): „Şi tot eu sînt cel care greşesc, presupun, cînd adesea, conducînd regulamentar, sînt depăşit şi lăsat în nori de praf de Logan."
CATEGORIA SOARE CU PREŞEDINŢI
Ioan Oltean (vicepreşedinte PDL): „Este cazul ca soarele Partidului Democrat Liberal să răsară din nou de la Bucureşti. (…) Să dea Dumnezeu să fim întotdeauna la guvernare."
CATEGORIA AFACERE ŞI ŢI SE VA DA
Traian Igaş (ministrul Administraţiei şi Internelor): „Imaginea Ministerului Afacerilor şi Internelor a avut de suferit în ultima perioadă."
CATEGORIA REFORMAREA STATULUI DEGEABA
Dan Fătuloiu (secretar de stat MAI): „Avem la nivelul structurilor ceea ce avem, adică o inactivitate."
vineri, noiembrie 26
Gabriel Liiceanu
Bulă încremenit în proiect
de Petru Romosan
Pe unde ne mai sînt intelectualii - scriitorii, filosofii, gînditorii? Ce-a mai rămas din opera miilor şi miilor de membri ai Uniunii Scriitorilor din RSR? Vă amintiţi? Tone şi tone de romane cu false problematici grele, poeţi grafomani - „anul şi cîrlanul", adică volumul, vorba lui Marin Sorescu -, buni numai de internat în case de odihnă, cu şpriţurile aferente, ca în filmele lui Nikita Mihalkov, cărţi de critică literară halucinate şi halucinante, maculatură peste maculatură. Credeam că s-a terminat. Dar nicidecum!
Avem astăzi legiuni de istorici amatori, nepregătiţi dar deja „închiriaţi" de ONG-uri străine sau secret româneşti. S-au inventat nenumărate instituţii, institute, agenţii europene, mondiale, de consultanţă, fundaţii morale şi foarte multe ortodoxiste. Aceste oficine sînt populate de experţi greu de definit. Plătim de ani buni, cu bani mulţi, un CNSAS care n-a reuşit să prindă nici o crimă comisă pe frontiere sau în beciurile fostului regim de vreun colonel sau general de Securitate. Ciudaţii cercetători ai CNSAS-ului au reuşit, în schimb, să-i „prindă" şi să-i spurce pe mai toţi adversarii eternei Securităţi. Avem ziarişti (şi multe ziariste) evident înrolaţi şi care mint, falsifică, intoxică agresiv, violent, securitistic. Dar avem, mai ales, o elită intelectuală aproape în întregime compromisă, cu nimic mai bună decît Roberta Anastase, Elena Udrea sau Emil Boc. O paranteză premonitorie: Traian Băsescu, la fel ca faraonii, îşi va putea atribui şi meritul de a fi îngropat în piramida epocii sale, pe lîngă sigla PDL-ului, şi întregul său aparat de propagandă, eseişti, falşi filosofi, scriitori, analişti, editori, guri vorbitoare TV.
În ultimii zece ani cel puţin, le-am atras atenţia multor tineri că lectura în exces, ca a unor drogaţi (ai aparatului de propagandă), din operele nemuritoare ale lui Pleşu, Liiceanu, Patapievici, Cărtărescu, plus Monica Lovinescu, Eliade, Cioran, riscă să-i lase aşa cum i-a găsit, adică destul de inculţi sau sfertoculţi. Pentru că în lumea normală li se recomandă tinerilor studiul istoriei, al ştiinţelor, al dreptului, îmbogăţirea cunoştinţelor din propria meserie, oricare ar fi ea, oricît de modestă. Noi, după consumul excesiv de literatură, de poeme, romane, critică literară (nu şi istorie literară) din anii '60-'70, am avut după 1989 şi un consum abuziv din cîţiva autori de eseuri şi simulacre de filosofie ultrarecomandaţi, foarte „fini", „rari", dar vînduţi şi în supermarketuri ca „bestselleruri". După beţia de ficţiune, ne-am îmbătat criţă cu imposturi „elitiste". Ca la nebuni! Sau ca în societăţile totalitare.
Să venim totuşi la lucruri mai serioase. Vă mai amintiţi de Bulă, celebrul sofist al epocii Ceauşescu, cel care gîndea cu voce tare: dacă ei o duc atît de rău şi noi atît de bine, de ce nouă ne merge atît de rău şi lor atît de bine? Se spune că Bulă s-ar fi reîncarnat şi ar mai fi pus de curînd o întrebare: de ce ar reuşi mai bine o democraţie făcută de aceiaşi securişti care au făcut comunismul? Comunismul l-au făcut cu sovieticii, democraţia o execută cu americanii, materialul uman folosit e însă cam acelaşi, adesea identic - atletul ideologic comunisto-capitalist Vladimir Tismăneanu e o dovadă vie.
Tov. Liiceanu, oportunist încă de prin '60 şi ceva toamna, tocmai s-a delimitat de preşedintele său anticomunist post-factum, ca şi el. A spus Băsescu că Nicolae Ceauşescu ar fi fost un mare om politic (comunist, evident) dacă se limita la două mandate (zece ani)? Expertul în Heidegger de la Marea Neagră s-a opărit tot. Da, tovarăşe Liiceanu, dacă Ceauşescu se limita la două mandate, scăpam şi de terorismul „intelectual" practicat de mătăluţă asupra românilor „comunişti". Şi cine ştie de cîte alte noxe am fi fost scutiţi în aceşti ultimi douăzeci de ani.
Douăzeci de ani? De vreo douăzeci de ani, Gabriel Liiceanu, încremenit în proiect, veghează fix din centrul tuturor tîrgurilor de carte. Parc-ar fi Ceauşescu la CC. Care nu va prinde, din motive obiective, Casa Poporului...
joi, noiembrie 25
Mircea Maliţa – Un român la nivel înalt
Text: Eveline Păuna
La 16 ani iubea matematica. La 36, diplomaţia, iar la 66, independenţa. Acum, la 83 de ani, Mircea Maliţa dă pe faţă cărţile diplomaţiei, acceptând să vorbească, în exclusivitate pentru Q Magazine, despre tumultul unei vieţi trăite în febra politicii externe, în zodia negocierilor.
Copilăria i s-a sfârşit într-o noapte îngrozitoare, când s-a refugiat din Oradea ascuns într-un camion. Lăsa familia în urmă. Nu împlinise 14 ani şi, ascuns sub prelata camionului, a văzut cum se refugia armata română. Era în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. A urmat cursul a patru licee, până a ajuns student în Bucureşti, la Facultatea de Matematică şi Filosofie. Aici, spiritul iscoditor al tânărului Maliţa avea să întâlnească primele noţiuni despre politică - „mi se deschideau alte orizonturi. Din dictatura aia antonesciană vedeam o frământare politică precum cea din '45. Mă duceam să-l aud pe Gala Galaction vrând să facă un partid democrat-creştin. Am fost la socialişti, la comunişti, la liberali, la toată lumea. Şi culmea, m-am decis spre stânga". În timpul facultăţii a fost ales preşedintele studenţilor pe ţară, în 1948. Avea să fie prima funcţie sonoră din cele pe care destinul i le pregătea. Apoi, până să ajungă profesor universitar, a fost preparator, asistent şi lector. Ultima problemă dificilă de matematică a rezolvat-o demult, în perioada anilor 60-70. Rostite de el însuşi, amintirile temporale capătă o altă valenţă. I se pare că le-a trăit recent, deşi s-au întâmplat cu mult timp înainte ca mulţi dintre cei care citesc acum aceste rânduri să se fi... născut. La Mircea Maliţa, deceniile se comprimă şi, stoarse de amintiri, lasă mărturisiri care ar face obiectul nu al unui volum, ci al unei biblioteci întregi. „În 60-70 m-am apucat de modele matematice... Deja făcusem diplomaţie şi căutam acum ceva care să lege diplomaţia de matematică. Aşa am făcut modele matematice pentru relaţiile internaţionale, mai mult obligat de Grigore Moisil. Avea un congres internaţional şi m-a obligat să fac o comunicare. Atunci am făcut un model care se numea «decizia lui Mihai Viteazul de a-i ataca pe turci la 1595»". Teoria sa a fost repede îmbrăţişată la nivel internaţional şi astfel modelele matematice în diplomaţie au început să apară, din ce în ce mai complicate, în scriitura lui Mircea Maliţa.
„ONU a fost marea academie de diplomaţie!"
Q Magazine: În perioada 1956-1960 aţi fost consilier al primei misiuni a României la ONU. Ce a însemnat acea perioadă pentru dvs. şi ce a însemnat pentru România?
Mircea Maliţa: Pentru România era o noutate mult aşteptată. Fusese un loc refuzat României, căreia nu i se recunoscuse statutul de beligerant în cel de-al Doilea Război Mondial. Şi nu a fost primită printre primii la ONU. În '56 totul a fost o mare întâmplare. Eu l-am cunoscut pe Sadoveanu în '49, la Paris, când eram student. Sadoveanu era şeful delegaţiei române. Avea nevoie de cineva care să-l ajute. Un tânăr... Şi eu am fost acel tânăr. Am început fiind trimis să îi cumpăr medicamente, apoi îi aranjam întâlniri. Pentru mine era o şansă. Să mă duc la Picasso să spun că Sadoveanu vrea o întâlnire... Să fiu eu cel care mijlocea un asemenea eveniment... Astfel am ajuns să îl cunosc pe Picasso. Sau pe Tristan Tzara. Am şi asistat la conversaţia lui Sadoveanu cu Tzara. Când m-am întors în ţară am fost propus directorul Bibliotecii Academiei. Niciodată Sadoveanu nu intervenea pentru mine. Nu spunea niciun cuvânt. Dar atunci am simțit că cineva acolo i-a amintit de mine. Apoi am fost dat afară de la bibliotecă în urma unui control de dosare, verificări... M-am supărat foarte tare. Dar am rămas la matematică şi am intrat şi la Institut, că nu îmi făceam traiul cu un singur salariu. Şi la un moment dat, vine chemarea de la Sadoveanu: „Nu vrei să lucrezi cu mine la Consiliul Păcii?". Păi era mai mult decât puteam spera. Am acceptat, deci. După ce a murit Stalin şi s-a schimbat atmosfera aveam să fiu rechemat la Academie, cu scuze. Atunci am primit prima misiune diplomatică: să merg la Montevideo, la Conferinţa UNESCO. Asta era deja diplomaţie curată! Mi-am făcut bine misiunea, iar cei de la Externe au băgat de seamă. Şi, în 1956, când s-a făcut prima delegaţie la ONU, delegaţie care era condusă de Athanase Joja, un academician care ştia ce făcusem pe plan profesional, am fost luat consilier. Aveam 29 de ani. Pentru mine, ONU a fost marea academie de diplomaţie! Nu am urmat niciodată vreo şcoală diplomatică sau de relaţii internaţionale. În schimb, 5 ani de zile am absorbit prin toți porii experienţa Naţiunilor Unite. Cât despre țara noastră, din 1956 până în 1960 pentru România era valabil principiul „consultaţi prietenii"... adică să-i consultăm pe ruşi. Ce făceau ei, făceam şi noi.
Q: Care a fost momentul care a rupt ritmul în relaţiile internaţionale, momentul care v-a impus drept un negociator versat şi abil?
M.M.: Totul s-a schimbat în '62. N-am mai făcut ce zicea rusul. A fost primul act de nesupunere. La un moment dat Dej a fost cu Maurer la Moscova. Când au venit era un moment în care Hruşciov spumega împotriva americanilor. Şi atunci Maurer i-a spus lui Dej cuvintele astea: „Ghiţă, tu ai să citeşti mâine în ziare că eşti în război cu America". L-a îngheţat pe Dej. Atunci au început distanţările. Cum să facem noi să nu fim angrenaţi automat, din cauza Alianţei, într-un război pe care nu-l voiam!? Asta a fost politica de independenţă a României. Independenţă e mult spus. Totul era cu limite. Mari limite. Că eram vegheaţi. La ONU eu eram ministru adjunct pentru ONU şi relaţii multilaterale - diplomaţia conferinţelor. Şi atunci pentru prima dată am votat altfel într-o chestiune politică. Am explicat de ce ne facem de râs că facem ca ruşii. Noi suntem redute denuclearizate şi vrem una şi când o fac latino-americanii noi ne abţinem... Păi nu se poate! Dej era în tren, s-a oprit undeva pe drum ca să aibă şedinţă şi să îmi spună mie să votez „pentru". Toată lumea socialistă, la rezoluţia americană - „abstain". Şi eu zic „yes". Şi preşedintele zice „sorry, Romania, please repeat!". „Yeees". A fost de senzație... o ţară din lagăr vota altfel... Şi acesta a fost precedentul.
„N-am putut să depolitizez învăţământul!"
Q: Ministru al învăţământului în perioada februarie 1970 - octombrie 1972... Despre acest episod din cariera dvs. spuneaţi că, în primul moment când aţi devenit ministru aţi răspuns, în gând, la trei întrebări: „Ce probleme au? Cine lucrează la soluţii? Care sunt punctele de decizie în sistem?". A fost eficient să vă puneţi aceste întrebări?
M.M.: Anii mei, trei ani cât am stat la învăţământ, au fost aşa: un an jumătate am fost destul de liber şi de capul meu. Eram obişnuit cu atmosfera de la Externe unde nu se amesteca multă lume în ceea ce făceam noi. Vreau să spun... alte instituții. Când am ajuns la învăţământ, şi când am văzut câtă lume se ocupă de secţii de la partid, ideologie... M-am speriat. Dar tot ce am putut să fac bun în sensul de modernizare, am făcut atunci. Limbi străine, informatică, management modern, recalificare. Eu cred în autonomia puterilor, o autonomie precum cea de care m-am bucurat eu un an şi jumătate. După această perioadă am intrat ca vinovat pentru vătămarea ideologiei. Am intrat în zona de tir şi am ştiut că nu stau mult. Eu am încercat să depolitizez învăţământul. Poate e mult spus...că nu puteai să îi dai afară. Erau peste tot, dar am încercat să pun accentul pe profesionalism.
Q: Apoi aţi ajuns la Consiliul de Stat. Aţi avut, la un moment dat, eticheta de „consilier al lui Ceauşescu". V-o asumaţi?
M.M.: Am devenit consilier, nu al lui Ceauşescu, că aşa s-a spus... că am fost consilierul lui Ceauşescu...nu... El, normal, era preşedintele Consiliului de Stat, dar eu nu aveam biroul la partid, ci la Consiliul de Stat. Acolo, după o reuşită mare, mi s-a dat misiunea în ţările arabe... a fost un turneu formidabil. Atunci Ceauşescu a avut marele merit că mi-a spus „nu îţi dau nicio indicaţie. Te descurci. Faci ce vrei, le spui ce vrei. Mie să-mi aduci vestea să nu fie rezoluţie de boicot a islamiştilor la conferinţă". Că era pe ordinea de zi. Am reuşit şi în plus am venit cu relaţii noi, stabilite cu nişte ţări importante. Când am venit m-a făcut ministru la Consiliul de Stat. Doamna (n.r. - Elena Ceauşescu) s-a supărat pe mine şi atunci eu am ştiut că am zilele numărate. Ea era o primejdie socială! Avea totuşi un instinct de orientare foarte primitiv, îndrăzneală câtă vrei, obrăznicie peste limită... Era foarte rea. Şi când vedea că cineva nu-i poate sluji ei...
Q: Să revenim la învăţământ şi să aducem discuţia în prezent.
M.M.: Toată lumea spune că învăţământul este în criză. Criza asta cu învăţământul aproape niciodată nu a încetat. Nu neg, e foarte greu de rezolvat din cauză că lumea îşi propune să facă reforme. Nu există o anumită reformă a învăţământului. Există o reformă continuă. Toată lumea vrea să o bată în cuie, în legi, în socoteli. Au nenorocit învăţământul! Nu îi dau putere de mişcare, nu îi lasă putere de adaptare, nu îi dau permisiunea să facă experimente, nu-l lasă să gândească, să decidă! Strâng reforma într-o lege şi după aceea se minunează că e paralitică. Noi l-am avut pe Spiru Haret. Puţine ţări au avut un Haret. A făcut o minune, o bijuterie de învăţământ! Reforma era riguros făcută. Semna regele diploma de profesor în România! Era ordine! Şi autoritate! Nici nu pot să vorbesc de aşa ceva acum! Eu nu pot să vorbesc de un minister care e flancat de vreo cinci sau şase agenţii cu titluri nepronunţabile, misterioase, care sunt căpuşele ministerului. Ministerul e minister şi astea fac treaba pe chestiunea calităţii... Toate au fost furate de la minister. Toate le făcea ministerul înainte. Ce este risipa asta? Idioţenia asta? Generaţia asta de „inovatori" de acum spune toate prostiile culese din Occident. Toate sunt acolo! Acum este un învăţământ de imagine, fără substanţă, se înghite această gogoriţă a Uniunii Europene care are câteva fixuri: control, îndrumare, apreciere, valorificare... au terminologii extraordinare. Numai ce nu au?! Substanţă! O grămadă de cursuri se ţin şi le intră tinerilor pe o ureche şi ies pe cealaltă. Nu există laboratoare, nu există experimente, nu există îndrumare profesională. Pentru că nu se regăsesc în vocabularul la modă din nu ştiu care ţară pe care o maimuţărim. Doamne fereşte! Ar trebui să vină un om capabil, un om care să-i spună unui neavenit „du-te, plimbă-te!". Sunt revoltat de toată această deteriorare intervenită din corupţie. Ăştia au salarii crase. Şi cum să le aibă dacă nu se inventează roluri?!... Nu au nicio legătură cu învăţământul. Sunt nişte personaje puse acolo să se joace de-a educaţia. Să mimeze educaţia. Mă înţelegeţi că nu există educaţie?!
„În Elveţia am trăit în high-society-ul vremii"
Q: Lăsăm portofoliul de ministru şi alunecăm spre cariera de diplomat. Ajungem în anul 1980, la Berna. Aveaţi un post râvnit, mai ales în perioada aceea. Ce semnale aveaţi atunci de la cei care vizau acelaşi fotoliu? Plecaţi, totuşi, dintr-o Românie gri, spre o Elveție proverbială pentru corectitudine, dezvoltare... V-aţi gândit vreun moment să rămâneţi acolo definitiv?
M.M.: Nu ştiu dacă era de invidiat. Nu cred. Berna era capitala unei ţări mici. După ce am fost ministru, funcţia asta nu mă mai încânta grozav. Dar mi-am făcut-o foarte onorabil. În scurt timp aveam să fiu numit ambasador şi la Geneva. Şi la Dezarmare. Nu am vrut nicio clipă să rămân în Elveţia. Aşa am fost bănuit de o mie de ori şi că vreau să rămân în America... Pentru o carieră acolo. Nici prin cap nu mi-a trecut vreodată să plec de acasă. N-am putut... Iar în Elveţia am trăit în high-society-ul vremii. La Zürich, de pildă, mă conducea fiica lui Thomas Mann la casa nr. 10 în care a copilărit!... Eram în societatea lor!
Q: Şi un eşec la Berna?
M.M.: Am aranjat cu Nestlé să facă o fabrică de lapte praf în România. Au venit la Bucureşti şi erau gata să bată palma. În timp, fabrica s-ar fi lărgit şi pentru supe. Până la urmă au luat-o ungurii. Au câştigat câteva generaţii de pe urma ei. De ce credeţi că nu s-a făcut la noi?! Statul român nu putea să spună numărul vacilor din regiune prinse în acest program, fiind secret de stat. Iar „doamna" (n.r. - Elena Ceauşescu) a spus: „noi, care suntem maeştri în chimie, să învăţăm cum se fac supele de la elveţieni... n-avem nevoie de ei". Şi au mai existat propuneri din acestea, pe care le înghiţeam pe toate cu amărăciune. Începuse căderea liberă pentru România.
Q: Apoi ajungem... pe un alt continent! Deveneaţi ambasador în SUA. Care dintre concluziile la care ați ajuns la finalul mandatului de la Berna au fost valabile şi peste Ocean?
M.M.: Elveţia şi America. Sunt două ţări dezvoltate! Amândouă sunt vârfuri. Amândouă sunt finanţe. Amândouă se gândesc la bani şi la câştig. Nimic mai diferit totuşi într-o negociere decât cele ale acestor ţări! America - câştig imediat şi risc mare. Elveţia - câştig de durată şi prudenţă. Nu puteam să spun că o mentalitate anume se potrivea şi dincolo. Ca român, venind dintr-o ţară mică, mai degrabă iubeam prudenţa elveţiană.
Q: V-aţi temut vreodată pentru siguranţa dvs. şi a familiei dvs.?
M.M.: Cineva din familie m-a sfătuit. Mi-a spus: ia-ți cu tine un om şi măsoară radioactivitatea. Îţi pun chestii radioactive să te omoare. Asta mi-a spus cineva din familie când am plecat prima dată ca ambasador.
Q: În 1984 aţi fost rechemat în ţară şi îndepărtat din toate funcţiile publice. Ce s-a întâmplat exact?
M.M.: Era un moment de vârf în relaţiile cu Reagan. Mai bine nu se putea. Aveam cea mai mare cifră de comerţ din istorie pe America, un miliard de dolari. Din care 75 % era exportul nostru şi un sfert era importul nostru. Am muncit enorm în sfera economică. Câştigasem în sfârşit şi al treilea vot pentru Clauza naţiunii celei mai favorizate. „Doamna" Ceauşescu s-a mâniat pe mine fără replică din pricina contextului politic. Eu arătam şi calculam cât pierdeam din cauza greşelilor politice însă ea a zis... „nu vezi că face jocul americanilor, nu vezi că este omul lor!?". A mobilizat toate forurile care scriau acasă şi dădeau rapoarte despre mine. Am venit brusc acasă. Nu mai aveam dreptul să intru în Casa Titulescu pe care eu am înfiinţat-o. Nici tu paşaport, interdicţie cu străinii, fetele făcute zob... a anulat doctoratul uneia...groaznic a fost! Ea făcea totul. Nu puteai nici ajunge la Ceauşescu. Era perioada în care ea nu dădea voie să i se dea telegramele care veneau pentru el. Degradarea era în culme.
Q: Sunteţi membru al Clubului de la Roma, despre care se spune că stă în spatele Noii Ordini Mondiale. Cât de puternic sunteţi încă, în plan politic, domnule Maliţa?
M.M.: Eu?! Unde?! Nicăieri! Nimic. Absolut nimic. Nu aparţin niciunui partid. După '89 am refuzat să mai spun cuvântul „partid". Mă săturasem. Eram fericit că s-a terminat. Pentru mine partidul era un concept îngrozitor, asupritor.
Q: Ce ar fi de spus despre preşedintele Băsescu?
M.M.: Nimic. Nicio vorbă.
Q: Să înţeleg că nu îmi spuneţi nimic nici despre cineva din actualul Executiv?
M.M.: Nu. Nu-i înţeleg prea bine...
Q: Dacă ar fi ca oamenii cu putere de decizie în această ţară să va ceară ajutorul în planul politic, l-aţi acorda?
M.M.: Nu ştiu! Întâi că nu cred că ar veni şi că vor veni. Nu cred! Pentru că au avut atâta timp să o facă şi nimeni nu mi-a cerut nimic. Nimeni din ultima perioadă nu mi-a cerut, în politica externă a României, o părere în materie de politică. Nimeni nu mi-a cerut o părere în materie de educaţie. Mi-au cerut, în schimb, cei de la Clubul de la Roma, unde am şi dat două rapoarte.
Q: Empatizaţi cu Călin Georgescu. Sunteți co-autorul volumului „România după criză - reprofesionalizarea". Se spune, prin culisele politicii, că ar fi următorul prim-ministru al României. Aşa să fie?
M.M.: Nu ştiu... Cu Călin Georgescu am putut colabora într-un moment greu pentru Fundaţie... în rest... nu mă pronunţ.
Q: Previziunile dvs. pentru următorii 20 de ani ar fi...
M.M.: ... o nouă generaţie, măturarea agoniei ăsteia căreia i se spune tranziţie, sleirea şi dispariţia incompetenţei politice. Începuturi! Seriozitate, răspundere...
Q: Lăsăm diplomatul, omul politic şi vă invit să-mi povestiţi despre familie!...
M.M.: Am avut trei fete care au fost cu mine tot timpul. Personalităţi destul de independente. Două dintre ele matematiciene. Cea mijlocie era artistă. Tragedia vieţii mele a fost că ea a murit. A murit la New York, de cancer, acum doi ani. Cartea pe care am scris-o acum am dedicat-o memoriei ei. Cea mare şi cea mică vin deseori în ţară. Am trei nepoţi. Două fete şi un băiat. Fata mijlocie nu a avut copii. Ah, a fost teribil!
Q: Şi doamna care vă stă alături?
M.M.: Soţia mea s-a ocupat de fete. Ea a fost profesoară de limbi străine, are doctorat în filologie... Vai, nu am crezut că o să trecem peste tragedia de acum doi ani... Casa mea... e o casă... cu doi bătrâni. Eu spun mereu că suntem antebelici. Şi soţia îmi spune „cum dragă?! Postbelici!". Nu... antebelici. Adică „Ante Bellu". Păi la 83 de ani...
Q: Mulţi înainte!
M.M.: Ei, ar fi bine să fie mai mulţi înainte, fie numai şi ca să-mi pot lichida din restanţe. Că mai am! Acum abia am terminat o carte, mai scriu una...
Mircea Maliţa, despre decorul politicii externe
Am mare încredere în adaptarea formidabilă a românilor. E teribilă! E foarte mare! Ce ne trece pe sub geam...trece un tanc şi scrie NATO pe el. Hai şi noi! Trece o căruţă frumoasă pe care scrie UE. Ia-ne şi pe noi! Un autobuz. E America. Şi noi! Când o să înceapă să treacă nişte monştri noi ai situaţiei internaţionale şi când o să se vadă că o să treacă şi prejudecăţile cu ruşii şi cu chinezii... Se schimbă accentele şi se schimbă de la elegant, case de modă şi high-society... se schimbă la ăştia mai lower society... adică middle society. Uppermiddle class. Au mânecile încă suflecate şi au trudit ca să ajungă acolo în societăţile emergente. Ăştia săracii sunt îmbătrâniţi rău de tot - uite francezii, bătrânicioşi! Ineficienţi! Palavragii! Mitologici! Viguroşi sunt nemţii, că au suferit mai mult şi merg mai bine, englezii sunt destul de roşi, americanii sunt în cumpănă mare... Dar Obama e bun. Foarte bun! Dacă îl distrug, atunci intrăm iarăşi în fază proastă pe plan mondial. Dacă îl lăsăm să facă ce a vrut să facă în cei patru ani şi nu a putut fiind boicotat... Că el aşteaptă... Aşteaptă al doilea mandat, când nu îi va mai păsa de nimeni. Atunci va face el ce trebuie. Acum a amânat tot. Până atunci face numai concesii, râde, face, drege şi nu-l interesează decât să câştige în 2012. Noi numai după 2012 vom şti care e tonusul vieţii internaţionale. Până atunci nu ştim nimic. Până la alegerile din SUA. Până atunci o scăldăm. Şi o scăldăm că aşteptăm americanii. Nu ştiu de unde dracu' l-au găsit, ce mixtură e Obama, că n-am văzut politician asemănător. E un strateg nemaipomenit! Consilierul i-a zis: „Domnule preşedinte... vreţi să fiţi un senator bun sau vreţi să ajungeţi mai departe?!". Obama a vrut mai mult. „Atunci să fiţi un senator prost. Mediocru, şters, nu vă faceţi prieteni dar nici duşmani, mergeţi aşa printre ei, de acord cu toată lumea. Nu aveţi multe iniţiative, nu vă legaţi numele de diferite chestiuni discutabile". Acum i-a zis iar „Vreţi şi al doilea mandat?".Obama vrea mai mult. „Atunci nu aveţi de făcut decât compromisuri mari. Întârzieri, ezitări, bâlbâieli. Numai asta faceţi până la alegeri. Dacă luaţi al doilea mandat... aţi realizat scopul. Dacă îl pierdeţi... aţi pierdut totul!".
Exclusive
Mircea Maliţa - a Romanian at the highest level
When he was 16, he was in love with math. At age 36, he was in love with the diplomacy. Thirty years later, at age 66, he was in love with his independence. Now that he's 83 years young, Mircea Maliţa, agreed to discuss, exclusively for Q Magazine, the excitement of a life in the frenzy of the external politics, under the sign of negotiations. So he has agreed to reveal some of the secrets of diplomacy to us.
Text: Eveline Păuna / Foto: Bogdan Dincă / Translation: Irina Preda
His childhood ended abruptly one terrible night during World War II, when he left Oradea, hidden in a truck and leaving his entire family behind. He hadn't yet turned 14,and, hidden under the tarpaulin of the truck, was able to see how the Romanian army was withdrawing. He changed high schools four times before finally being accepted as a student at the Math and Philosophy College in Bucharest. This is where the inquisitive spirit of the young man first came across the concepts of politics. "I was starting a new life. There was a general uproar similar to the one in the 1945, during General Antonescu's dictatorship. I was listening to Gala Galaction talking about creating a Christian democratic party. I witnessed the speeches of the socialists, the communists, the liberals, all of them. And guess what? I decided to join the left wing." In 1948, he was elected student body president. This was his first notable position that destiny had in store for him. Then, before becoming a university professor, he used to be a tutor, an assistant and a lecturer. He solved his last difficult math problem, long time ago, in the 60s-70s. His memories have a different flavor when narrated by him. To him, it's like it happened yesterday, even though it happened long ago, before most of our readers were born. His stories would fill books, maybe an entire library. "In the 60s-70s I started playing with mathematical models. I already had some experience in diplomacy and I was looking for something to link diplomacy and math. This is how I ended up creating models for international relations, more or less forced by Grigore Moisil. He gave me as a task to write a paper for one of his international congresses. This is when I created a model called "Michael the Brave's decision to attack the Turks in 1595". His theory was embraced at an international level so Mircea Malita started to create more and more complex models.
„UN was the greatest diplomacy academy!"
Q Magazine: you've been a counselor for the first Romanian mission at UN during 1956-1960. What did that time mean for you and Romania?
Mircea Maliţa: It was something new for Romania and at the same time it was something that Romania wanted for a long time. Since Romania's participation in World War II was not recognized, this was a position which was declined to Romania for so long. Therefore Romania was not accepted among the first members in UN. It was only by chance that it happened in '56. I met Mr. Sadoveanu in '49 in Paris when I was just a student. He was the head of the Romanian mission. He needed someone to help him a bit. A young man...And I happened to be that young man. I started by buying his prescription drugs but then I was also taking care of setting his appointments. For me this was an opportunity. Going to Picasso to set up an appointment for Sadoveanu, to me it was really something. This is how I got to meet Picasso or Tristan Tzara. I was even a witness to the conversation between Sadoveanu and Tzara. When I returned to Romania I was nominated to work as the Director of the Library of the Academy. But at no point in time did Sadoveanu put in a good word for me. He never said anything. But there I felt like someone reminded him of me. Then I was fired following a check of the files. I was so upset. So I returned to my math and later got accepted at the Institute because I wasn't able to live on one salary only. And out of nowhere Sadoveanu asked me: "Would you like to work with me for the Peace Council?". It was more than I had ever dreamt of. So I said yes. Then, after Stalin passed away and things changed, I was called back to the Academy, with apologies. This is when I received my first diplomatic mission: I participated at the UNESCO conference in Montevideo. This was pure diplomacy! I carried out my mission well and my actions didn't go unnoticed by the people at Foreign Affairs. Then, in 1956, I became a counselor for the first mission to UN, led by Athanase Joja, an academician who was well aware of my experience. I was 29. To me, the UN was the greatest diplomacy academy! I never graduated from a diplomatic or public relations school. However, for 5 years I had been accumulating UN experience. As for our country, between 1956 and 1960, it followed the principle "ask your friends"...meaning ask the Russians. We did whatever they did.
Q: What was the breaking point in the rhythm international relations? When did you start being seen as an experienced and sharp negotiator?
M.M.: Everything changed in '62. I stopped taking orders from the Russians. It was my first act of rebellion. At some point Dej and Maurer went to Moscow. The visit took place when Khrushchev was furious with the Americans. And then Maurer told Dej: "Ghiţă, tomorrow you will read that you're involved in a war against the Americans". Dej froze instantly. This is when we started to distance ourselves. What were we supposed to do to avoid a war that we never wanted? This was the independence policy of Romania. Maybe independence is too much to ask for. Everything had limits. We were being watched. I was working as an assistant minister for the UN and multilateral relations - the diplomacy of the conferences. And for the first time I voted differently over a political matter. I explained why we make such fools of ourselves by following the Russians. We are a nuclear free country and when the Latin-Americans make one, we were supposed to abstain? No way. Dej was on the train and he stopped somewhere on his way to hold a meeting and tell me to vote "for". All the socialists said "abstain" to the American resolution. And I said "yes". And the president said „sorry, Romania, please repeat!". „Yes". It was sensational...a country from the Bloc voted differently...And that was the precedent.
„I was unable to depoliticize the education system!"
Q: You were the Minister of Education during February 1970 - October 1972... You were saying that when you were named in this position you answered three questions for yourself "What are their problems? Who's working on the solutions? What decisions do we need to make?". Did it help answering these questions?
M.M.: my time there was split as follows: for a year and a half I did whatever I wanted. I was so used to the working style of Foreign Affairs where we did whatever we wanted and nobody would question it. I mean no other institutions would bother us. When I started this job and I saw how many people deal with the political party divisions, ideology...I got scared. But I did everything in my power to rejuvenate the system: foreign languages, informatics, modern management, etc. I believe in the autonomy of powers, the type of autonomy that I enjoyed for a year and a half. After that I was accused of damaging the ideology. I knew that my days were numbered. I tried to depoliticize the educational system. Maybe not entirely, since it was impossible to fire everybody. They were everywhere but I tried to focus the attention on professionalism.
Q: then you started to work for the State Council. You were labeled as the "Ceauşescu counselorʺ at some point. How do you feel about it?
M.M.: I became a counselor but not for Ceauşescu. He was indeed the president of the State council but my office was not at the party. My office was at the State council. Later on, after an accomplishment, I received a mission in the Arab countries. It was an amazing tour. I only had to thank Ceauşescu for one thing. He came to me and told me "I won't give you any instructions. You'll have to fend for yourself. You do whatever you want, you tell them whatever you want. I just don't want to hear about some boycott of the Islamic representatives at the conference". That was part of the agenda. I managed and on top of it I established new relationship with important countries. When I came back to Romania, I became a minister at the State Council. First lady, Elena Ceauşescu, got upset with me and I knew my days were numbered. She was a social danger. She had a sense of orientation very primitive, a lot of guts and she was very impertinent. She was a very mean woman. And when someone would not obey her...
Q: Let's go back to the education for a bit and bring the discussion to the present.
M.M.:Everybody talks about the situation of the educational system. The educational system has always been in a critical situation. It's hard to get out of it. Especially when everyone comes and suggests all kinds of reforms. There's a ceaseless reform and everyone wants to have it approved and cement it through the law. They completely destroyed the educational system. There's no flexibility, no adaptability, no experiments, no thinking out of the box, no decisions! They cement the reform through a bill and then they wonder why it's paralyzed. We had Spiru Haret. Very few countries had someone like Haret. He miraculously changed the educational system for the better. The reform was well done. The king himself was signing the teacher's diploma in Romania at that time. There was discipline. There was authority. Such things don't exist these days. I can't talk about some ministry which is supported by five or six agencies with unpronounceable names, mysterious parasitic agencies attached to the ministry. Everything was stolen. The ministry was doing everything before. What is this waste? This is stupid. This "innovative" generation is copying all the stupid things from the west. They all come from there. Now the educational system focuses on image, no substance. We‘re supposed to accept the European Union's ideas on control, direction, appreciation, values. They have really amazing choice of words. What they don't have is substance. There are so many classes where kids learn something but they forget the second they're out of school. There are no labs, no experiments, no professional counseling. These concepts no longer exist in the modern vocabulary of some country that we're trying to imitate. God forbid! We need an experienced man, a man capable of getting rid of the incompetent ones. I'm outraged by this decline caused by the corruption. Their salaries are shameless. They have nothing to do with the educational system. They only play with the educational system. They pretend to work for the educational system. Do you see what I mean? There's no educational system.
„I have been part of the high-society in Switzerland"
Q: Let's leave aside the minister position and talk a little bit about your career as a diplomat. You were in Bern in 1980. Your position was very coveted at the time. Did the people that were aspiring to the role make problems for you? You were leaving behind a grey Romania for Switzerland , a country well known for its characteristics like honesty, open for development...Have you ever thought about staying there for good?
M.M.: I'm not sure if it was really something to be envied for. I don't think so. Bern was the capital of a very small country. After being a minister, this position was not so fascinating to me. But I honored it. Shortly after, I became an ambassador at Geneva. Then I started to work at the Disarmament. I never wanted to settle down in Switzerland. I know people suspected that I wanted to settle down in US as well, for my career. I never even dreamt of leaving my country. I just couldn't. And please note that in Switzerland I was part of the high-society of that time. For instance, in Zürich, Thomas Mann's daughter was inviting me over to their house where she spent her childhood. I was one of them.
Q: You also had a failure in Bern. Tell us about that.
M.M.: we had a deal with Nestlé to build a powdered milk factory in Romania. They came to Bucharest and they were ready to seal the deal. In time the factory would've been extended to produce soups too. It ended up being sealed with the Hungarians. A few generations gained out of this deal. Why do you think we lost the deal? Romania wasn't able to reveal the number of cows that were supposed to be part of this program because it was top secret. Besides, the "first lady" (e.n. - Elena Ceauşescu) said: "we don't need the Swiss to teach us how to make soup... we are masters in chemistry". And there were some other opportunities that we missed because of this kind of attitude. This is when our country's downfall started.
Q: let's go on a different continent now! You were an ambassador to the US. Did your experience in Bern help you across the ocean?
M.M.: Switzerland and US are two developed countries. They are both top countries. They both think about money and profit. However the negotiation style is completely different. While the US was aiming for large profits in the short term with big risks, Switzerland was aiming for large profits in the long term with lots of caution. We definitely talk about two very different mentalities. As a Romanian, coming from a small country, I have to admit that I preferred the Swiss's caution.
Q: Have you ever been afraid for your family's safety?
M.M.: Someone in my family once gave me a piece of advice. Have someone with you who's good at measuring the radioactivity. They can slip in radioactive things to kill you. This is something that someone in my family told me before I left for the first time as an ambassador.
Q: In 1984 you were recalled and release from all public functions. What happened?
M.M.: We had a really good relationship with the US President Reagan. It couldn't be better. We had the biggest trade number in our history with the US, a billion dollars. 75% was made of exports and the remainder was our imports. I worked a lot in the economic zone. We were even granted for the third time the Most Favored Nation clause. "Mrs." Ceauşescu got upset with me because of the political context. I had the courage to show and to calculate how much we were losing because of the political mistakes and she said: "Can't you see he's the Americans' man? He's playing their game." She set into motion an entire team who were writing and reporting about me. I immediately came home. I was denied the right to get in the Titulescu House which I started. No passport, no right to be in touch with the people outside the country. My daughters were devastated... They cancelled the doctor's degree of one of them. It was terrible. She was doing everything. You couldn't even talk to Ceauşescu. She was filtering all the telegrams addressed to him. It was really bad.
Q: You are a member of the Club of Rome, which is allegedly behind the New World Order. How powerful are you still on the political scene Mr. Maliţa?
M.M.: Me?! Where?! Nowhere! Nothing. Absolutely nothing. I'm not part of any political party. After '89 I refused to pronounce the word "party". I had it with it. I was happy it was all over. To me this concept was terrible and oppressive.
Q: What would you have to say about president Băsescu?
M.M.: Nothing. No comment.
Q: What about someone else in our current Administration?
M.M.: No. I don't get them very well ...
Q: If some of the decision makers in our country would come to ask for your advice, would you give it to them?
M.M.: I don't know. First of all, I don't believe they would. I don't think so. They had so much time to do it and they never did. No one asked for my advice pertaining to the external affairs or the educational system. On the other hand, representatives from the Club of Rome did and I even submitted two reports.
Q: You empathize with Călin Georgescu. You are the co-author of the book "Romania after the crisis - reprofessionalizing". They say, behind the scenes, that he would be the next prime minister of Romania. What do you think about that?
M.M.: I don't know... I collaborated with Călin Georgescu during very difficult times for the Foundation. Other than that...no comment.
Q: What would be your forecast for the next 20 years?
M.M.: ... there's a new generation coming. The agony of this so-called transition will be over. The incompetence in the politics will be weaker and eventually will go away. New beginnings! Professionalism, responsibility...
Q: Let's leave aside the diplomat and the politician and talk a little bit about your family...
M.M.: my three daughters followed me everywhere I went. They have pretty strong and independent personalities. Two of them are mathematicians. My second daughter was an artist. It was the tragedy of my life. She died of cancer two years ago in New York. The book I just finished writing is dedicated to her. My youngest and my oldest come often to visit me here in Romania. I have three grandchildren: two granddaughters and a grandson. My second daughter didn't have any kids. Ah, it was terrible!
Q: And your life partner?
M.M.: my wife took care of the girls. She used to be a foreign languages teacher. She's got a doctor's degree in philology. We thought we would never be over the tragedy that hit us two years ago. My home is a home with two old people. I always tell her that we are ante-bellum. And my wife replies: "my dear we are post-bellum". No..antebellum meaning "ante Bellu". What can I say when I am 83...
Q: I wish you many more years to come!
M.M.: I wish, so I could pay my debts because I have a few left. I just finished writing a book and I started another one...
Mircea Maliţa, about the landscape of the international political scene
I have faith in the Romanians'' great capacity to adapt. It's really amazing. There's an OTAN tank passing under our window. Here we go! There an EU beautiful carriage. Here we go too! An American bus. Here we go there too! We're going to watch some new monsters born out of the international situation. We're going get over our preconceptions pertaining to the Russians and the Chinese. The emphasis will no longer be on elegant, fashion labels and high-society. It will change to a lower society meaning a middle society. Upper-middle class. They're still making efforts after working hard to get to the emerging societies. Look at the French. They're pretty overrated, inefficient, babbling, mythologists. The Germans are the vigorous ones because they suffered more and they work well. The British are pretty worn-out. The Americans are in big trouble. But Obama is good. Very good! If they destroy him then we are going to get in trouble again at an international level. If they let him do whatever he wanted to do and let him get a second mandate to finish his work, then he will do whatever needs to be done. He's waiting for his second mandate when he's not going to care about what everyone says so he can do whatever he wants. Until then he's making compromises, he smiles and all he wants is to win in 2012. We will finally find out the tone of the international situation in 2012. We don't know anything before the US elections, so we kind of wait for the Americans. I have no idea where they found Obama but I haven't seen anything like him. He's an amazing strategy expert. Allegedly his counselor asked him: "Mr. president...would you like to be a good senator or more?!" Obama wanted more. "Then you need to be a mediocre senator. Don't make any friends or enemies, just go with the flow. Don't have too many initiatives; don't let your name get connected to debatable matters". The he asked him again "Would you like a second mandate?" Obama wants more. "Then you need to make big compromises, delays, hesitations, impediments. That's what you need to do until the elections. If you get a second mandate, then you achieved your goal. If you lose....you lost everything!"
marți, noiembrie 23
ROMANSHA
Un reporter frenetic: Iorga (1937)
Sunt vreo 60.000 in toata Elvetia si isi spun, cu mandrie, "romansi":
oamenii liberi ai muntilor, de alt neam decat vorbitorii de limba
germana si italiana care ii inconjoara din toate partile. Candva, tara
lor, asezata la aproape 4000 de metri inaltime, se numea Retia. Azi se
numeste Engadin si se afla in cantonul
elvetian Grison. Cu toate ca limba lor a fost recunoscuta abia in
1938, dupa lupte grele si indelungate, ca cea de-a patra limba
nationala, ea e de fapt singurul grai nascut si vorbit pe actualul
teritoriu elvetian (germana, franceza si italiana fiind limbi de
imprumut, aduse de peste munti). Nu de mult, romansii
si-au sarbatorit, ca si noi, 2000 de ani de continuitate istorica, chiar daca
sunt, tot ca si noi, mult mai vechi. Urmasi ai mandrilor reti,
latinizati la fel de greu ca si dacii de armatele Imperiului roman,
Nicolae Iorga le spunea "frati mai mici" ai românilor. In studiul sau
"Paralelisme româno-helvetice", marele istoric ii socotea inruditi cu
traco-ilirii, dar si cu celtii, de la care au mostenit un fond de
cuvinte prezente si in limba noastra.
Iorga afirma ca e cel dintai român care a ajuns pe inaltimile Alpilor,
intre romansi. "Cel dintai care s-a dus sa-i vada acasa la dânsii, sa
le vorbeasca limba asa de asemenea cu a noastra si sa se uite in ochii
aceia negri, destepti, care lumineaza fata rotunda sub parul des si
darz", marturisindu-si regretul ca
nu le poate infatisa romanilor "si vederi din satele lor si nu le pot
aduce inainte figurile asa de asemanatoare cu ale oamenilor nostri."
Intr-o conferinta rostita la Radio , Iorga vorbea chiar despre "o
singura unitate, care pornea de la Oceanul Atlantic si mergea pana la
Marea Neagra... Intre noi (romanii), care
ne intindem pe amandoua malurile Tisei (...) si intre ceea ce au ramas
ei(romansii, n.n.) nu e nici o discontinuitate. O singura panza de
rasa influentata de romani, o singura limba, cuprinzand elemente
sufletesti dominante ale marelui popor iesit din vechea rasa
ilirico-traca si din Roma strabuna..."
Ce nebunie mai frumoasa pentru un reporter, la inceputul unui nou
secol, decat sa porneasca intr-acolo, incercand sa vada ce-a mai ramas
astazi din "fratii" nostri indepartati? Sa le priveasca chipurile, sa
le asculte limba, sa se intrebe daca povestea lui Iorga despre
romansi nu a fost doar vanare de vant.
Dar, dupa o saptamana de peregrinari prin muntii helvetici, mi-am dat
seama ca n-a fost in zadar. Nu pot aduce neaparat dovezi, nu sunt
specialist in istorie si graiuri vechi. Ceea ce pot spune e ca acolo,
printre oamenii aceia din Alpi, printre taranii aceia crescatori de
vaci si de oi, acolo m-am simtit cu adevarat Acasa.
Istorie si fan
Pashun Craista (Creasta Pasunilor). Un satuc de vreo opt case, catarat
undeva spre izvoarele Mustairului. Deasupra noastra, pereti de stanci
acoperiti de zapezi vesnice. In fata, peste o vale colosala, alti
munti drepti, nemiscati, unul in spatele celuilalt, umpland cu semetia
lor bolta albastra. Engadin, tara romansilor si a padurilor
nesfarsite.
Fratii nostri din Alpi
"Fratii" de la Formula As : Sorin Preda, Horia Turcanu, Sanziana Pop,
Andrei Cheran si autorul reportajului
Pe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cu mana a binete. Doi
tarani, doi oameni ai locului. Siluetele lor voinice se proiecteaza pe
muntii din spate. Oprim masina si ne intoarcem mirati. Dupa atatea
zile de mers prin Elvetia, e prima oara cand intalnim oameni care ne
saluta cu bucurie. Un tata si un fiu,
singurii locuitori ai catunului dintre stanci. Gospodari, stapani de
munti si vaci multe. Baiatul e inalt, puternic, chipes, un adevarat
Fat-Frumos. Il cheama Vreni, n-are mai mult de 20 de ani. Vorbeste
bine frantuzeste - lucru cam rar intalnit in tinuturile astea - si-mi
spune ca desi familia lor se numeste Lamprecht, ei sunt romansi "vechi
de cinci generatii", doar ca numele le-a fost
germanizat. Palmele fiului sunt negre, crapate de munca. Pe haine are
urme de fan. E vremea cositului. Tot satul miroase a fan. Un sat
arhaic, cu o istorie grea, pe care tanarul cel chipes o spune cu
gravitate, ca pe un mesaj ce trebuie transmis neaparat mai departe.
Pierderea limbii si a obiceiurilor stramosilor a
inceput inca din vremuri medievale. Raul a urcat spre romansi dinspre
vãi. De acolo, de jos, a pornit nenorocirea. Romansii au urcat tot mai
sus, pe munti, cautand sa se ascunda. N-au reusit. Italienii au venit
din sud, francezii din vest, nemtii din nord. I-au prins ca intr-o
menghina. Vreni e mandru ca e
romans. Cand vorbeste despre asta, isi pune palma pe inima. A facut
"scoala de tarani" in oraselul Santa Maria, acolo a invatat tot ce
stie. Pe urma s-a intors in satucul lui drag. Desi e frumos ca un
print din povesti, desi a avut nenumarate propuneri sa plece la oras
si chiar in strainatate, el n-a vrut. A ales sa traiasca mai departe
in satul cu opt case, de pe culmile Alpilor, sa porneasca la fiecare
revarsat al zorilor cu vitele pe creste, sa-si strice mainile de atata
munca, sa priveasca seara, culcat in fan, cele mai
stralucitoare stele de pe pamant. Asta a vrut. Si zice ca aici ar vrea
sa ramana pana la moarte. In Pashun Craista. Creasta pasunilor.
Vreni ii traduce tatalui tot ce vorbim. Sunt momente cand cei doi rad
intre ei, hatri, cercetandu-ne din crestet pana-n talpi, intrebandu-se
ce-or fi cautand niste romani pe coclaurile astea. La inceput, cei doi
nu-si dau seama ca eu pricep cam tot ce vorbesc.
Inteleg o gramada de cuvinte: "plug", "mos", "casa", "munt", "ram",
"muma","frar", "sour", "scolar", "corp", "alb", "eu sun", "el fa", dar
inteleg mai cu seama intonatia lor, o cadenta, o anumita muzica a
graiului, atat de asemanatoare cu a noastra, incat parca nici n-ai
nevoie de cuvinte, parca pricepi totul din vioiciunea spuselor, din
gesturi, din inclinarea trupului, din privirile ce insotesc mereu
fiecare exclamatie. Asa vor fi toti oamenii pe care
ii voi intalni aici, in batranii munti retici: parca nu vorbesc cu
cuvinte.Parca vorbesc direct cu sufletul.
Valchava (Valceaua), alt sat pe valea Mustairului, cuibarit intr-o
vale larga,din care pornesc pretutindeni nenumarate fire de drum. E
sambata dupa amiaza si romansii ies in fata casoaielor vechi, cu
fatade pictate si flori rosii revarsate peste feresti. Se odihnesc,
isi trag sufletul dupa o zi de munca. O tihna blanda, aurie, invaluie
asezarea. Oamenii sed pe niste bancute vechi,innegrite de vremi, cu
spatele lipit de zidurile groase. Aceleasi bancute unde
au sezut altadata parintii, bunicii lor si tot neamul. Sporovaiesc
intre ei,zambesc, trag din tigara rar, ganditori, imi dau seama ca
principalele lor discutii sunt legate de turme, de stani, de
schimbarea vremii. E imposibil,privindu-i, sa nu te duca gandul la
pastorii nostri. Aceeasi saga, aceleasiocheade aruncate strainilor,
aceleasi salutari sugubete strigate vecinului de pe bancuta
de-alaturi, aceleasi taifasuri in care pun "tara la cale", aceeasi
pace
contemplativa care-i cuprinde uneori pe toti, cand se uita la munti.
Bancuta din fata casei e nelipsita in tot Engadinul. Multe din ele au
o scobitura facuta in zid, dinadins pentru a baga acolo o banca de
lemn. Din stravechime, locului i se zice "vamporta" (in fata portii),
locul unde romansii stau sa vorbeasca sau sa priveasca lumea. Pentru
romansi, vecinatatea e mai presus de orice. Asa s-au
ridicat comunele, asa s-au pastrat traditiile si limba. Prin
vecinatate. Prin sate trainice si unite. Oamenii se inteleg, se ajuta,
se viziteaza des, fara a-si anunta sosirea dinainte, intra
nestingheriti unul in casa altuia, isi imprumuta unelte, bani, orice.
"Un bun vashin vala pu co un paraint", "un bun vecin valoreaza mai
mult decat o ruda", spune un vechi proverb romans, laudand
milenara vecinatate omeneasca, pierduta prin alte parti.
Casa focului
Ma-ndrept spre o batrana care sade pe banca, la poarta, si-i spun fara
ocolisuri ca-mi place casa ei inundata de flori. "Casa e bela", ii
zic. Batrana ma iscodeste pe sub sprancene. Apoi imi zambeste. Imi
multumeste, putin rusinata, pentru vorbele mele. Si, la fel de
brusc... ma pofteste in casa! Deschide larg usa marii bolti sapate in
piatra - atat de asemanatoare cu cele ale caselor
noastre din Ardeal. Strabatem un culoar caruia-i zice "suler" -
coridorul prin care intra in casa carutele si animalele -, apoi cotim
spre o odaie magica: casa focului (casa da fo), bucataria, "vatra"
gospodariei, locul unde focul nu se
stinge niciodata. Odaia tihnei si a povestilor batranesti. Chiar
deasupra ferestrei, sunt doua "sgraffito", doua picturi stravechi: un
Isus zugravit naiv, ca de un pictor taran, alaturi de un dragon, de un
diavol: dracesc si sfant, paganism si crestinism, cele doua dimensiuni
ale vietii romansilor. Asemeni noua, acesti reti romanizati au fost
crestinati cu mare greutate si foarte
tarziu, abia prin secolul al Vii-lea. Bisericile lor sunt ridicate pe
sanctuare pagane. Chiar si azi sunt bantuiti de vechile credinte
populare precrestine, traind - mai ales batranii - inca in plina
magie. Ei se incred si acum in povesti cu zane, strigoi, vrajitoare si
lupi ce vorbesc cu glas omenesc, in istorii pastoresti despre vaci
blestemate, despre locuri magice, ascunse in munti, pe care trebuie sa
le privesti cu teama sau cu evlavie.
Apoi femeia ma duce in grajdul casei, un adevarat muzeu al clopotelor
pastoresti. Sute de talangi mici si uriase, pentru oi si vite, sunt
agatate peste tot, pe peretii din barne. La romansi, talangile batrane
nu se arunca. Se transforma in piese de muzeu ale familiei. Aproape
orice gospodarie romansa are in grajd, pe pereti, aceasta multime de
clopote. Aproape toate traditiile
romanse - nuntile, urcarea si coborarea turmelor din munti,
Chalandamarz(calendele lui Martie, cand feciorii bat din clopote
pentru a alunga iarna si spiritele rele), Bauania (tragerea la sorti a
ursitului), Tscheiver (jocul cu masti) - sunt insotite de dangatul
prelung al talangilor. Clopotele sunt istorie vie. Simbolul traditiei,
"Fuienetta", vatra in care focul nu se stinge niciodata.
Romanca din Scuol
(O romanca intre romansi: Mihaela Demonti)
Scuol. Capitala Engadinului de Jos, cel mai reprezentativ tinut
romans, in ce priveste limba si traditiile. Iorga a fost aici. La fel
Ovid Densusianu, marele lingvist, care a studiat ani la rand nume de
munti, de piscuri, de vai sau de ape, realizand un curs de "Toponimie
retoromana" la Universitatea din Bucuresti.
Ii inteleg incantarea. E mai mare dragul sa-i auzi pe oameni vorbind o
limba atat de asemanatoare cu a noastra: "ce faci?", "dorm bain?" (ai
dormit bine?),"buna saira", "bun di", "buna not"... Lumea e vesela,
gata de vorba, ti se da buna ziua, chiar daca trecatorul habar nu are
cine esti. Daca multumesti cuiva,
ti se raspunde "cun plachere" ("cu placere"), intocmai ca in romana.
Prin magazine, te poti pomeni ca nu-ti sunt primiti "euro-ii", de
parca vanzatorul n-ar fi vazut in viata lui astfel de bani. In
general, oamenii au o antipatie
fatisa fata de mititelele bancnote ale vecinilor. Si tot in general,
oamenii nici nu vor sa auda de Uniunea Europeana...
Aici, in Scuol, am norocul de a o intalni pe Mihaela din... Romania. O
adevarata celebritate locala. Aproape nu exista om in Scuol care sa
n-o cunoasca, care sa n-aiba incredere deplina in ea. Toti stiu, macar
din auzite, de frumoasa romanca din orasul lor. Mihaela Demonti e
casatorita cu un barbat romans si traieste de
paisprezece ani in Elvetia. Este - dupa stirea ei - singura romanca din Engadin.
A invatat limba in doar doua luni. Fara dictionare, numai prin
discutii cu oamenii. Ne da dreptate ca-i foarte asemanatoare cu
romana. De altfel, "si oamenii de aici parca sunt la fel", spune ea.
"La inceput, am avut un soc. Nu stiam nimic despre Engadin, despre
romansi. Ma pregatisem pentru o Elvetie rece,
"ca ceasul". Nu mi-a luat mult timp sa-mi dau seama ca ei sunt de fapt
cu totul "altceva": mai sentimentali, mai calzi, dar totodata si
aprigi, dintr-o bucata. Trebuie doar sa le dai importanta pe care-o
merita, sa-i mangai, sa-i asculti,
sa le vorbesti pe limba lor. Si sa-i vedeti ce cantareti sunt!... Ce
dansatori!... Ei canta tot timpul, chiar si cand muncesc. Iar daca
asculti corurile lor, e imposibil sa nu pleci cu ochii in lacrimi. Nu
stiu cum, dar inca de cand am venit, am simtit ceva familiar, ceva ce
ma ducea mereu cu gandul spre acasa. Am fost si eu mirata cat de usor
am putut sa ma adaptez. Ca sa le cad la
inima n-a trebuit sa fac nimic altceva decat sa fiu eu insami."
"Noi si voi suntem frati!"
Fratii nostri din Alpi
Case vechi in Valchava
Mihaela e nespus de incantata ca s-a intalnit cu romani. Nici nu sta
pe ganduri sa ne pofteasca la ea acasa, unde sotul sau, Plasch Demonti
- anuntat prin telefon - ne asteapta cu masa. Mihaela locuieste in
Sent, un sat superb, aflat chiar deasupra Scuolului, o adevarata
cetate de case albe, avand in mijloc o piata si o biserica. Aici a
trait ca un pustnic, studiind folclorul si limba
neamului sau, mai intai intr-o moara veche, apoi in turnul unei
biserici parasite, marele scriitor si luptator romans pentru
neatarnare, Peider Lansel, primul traducator al baladei noastre
"Miorita", autor al celebrului dicton "Nici italieni, nici germani,
romansi vrem sa ramanem!", lozinca devenita apoi adevarat imn, "torta
culturii retice", cum s-a spus.
Marturisesc ca nicicand, nici in deplasarile mele de reporter prin
tara, nu am fost primit cu atata dragoste ca in casa Mihaelei din
Sent. Plasch Demonti ma intampinase cu imbratisari: la atata departare
de Carpati, un roman si un romans
se tin in brate ca fratii, privind muntii unul peste umarul celuilalt.
Plasch(trad. "Placut") are ceva din mandria gospodarului roman care te
"omeneste" acasa la el. In aceste clipe, parca nici nu mai traieste
pentru sine, ci doar pentru oaspetii sai. Ne indeamna "sa mai servim",
mereu ne intreaba daca avem nevoie de ceva, e atent la orice detaliu.
Si vorbim, mereu vorbim. Cu cele cateva cuvinte romanesti pe care le
stie, aproape ca nu mai am nevoie de
traducator. A fost si el in Romania , in muntii Fagarasului, pe la
Curtea de Arges, si acolo a impartasit deplin credinta sotiei sale:
"Noi si voi suntem frati!". Asa zice, si-mi strange atat de tare palma
in pumnul sau ca barosul, ca-mi dau lacrimile. Plasch e mandru ca e
romans. Doar il cheama Demonti ("al muntelui"), "om liber al
muntilor", cum ii place sa-si spuna. Abia asteapta sa
treaca cele trei zile pana cand va urca in Alpi, unde va ramane vreme
de trei saptamani. "Uite acolo!", zice, si-mi arata un punct
indepartat, intre crestele albe -, singur intr-o cabanuta pastoreasca
din pustietati neumblate. Asa face mereu, cand il apuca dorul de duca.
Nu poate trai fara munti. Fara munti, spune el, "ar muri pe picioare".
Fratii nostri din Alpi
Niculin
Spre seara, Mihaela imi aduce la ea acasa doi romansi "foarte vechi",
al caror neam se pierde in negura vremurilor: Stupan Niculin si
Giacumina. Sot si sotie, casatoriti de 55 de ani. Abia cand ii vad
intrand sontac, tinandu-se unul pe altul de brat, in odaia cea mare,
abia atunci imi spun ca, intr-adevar, acestea
trebuie sa fie chipurile mult laudate de Iorga. Sunt duiosi batranii
acestia,cand se aseaza tacticos la masa, putin nedumeriti, nepricepand
prea bine ce vrem de la dansii. El, Niculin, a fost cioban la oi. Apoi
baciul unei mari stane din tinut. Apoi comerciant de oi, ajungand cu
turmele tocmai pana in Elvetia
franceza. Desi e unul din cei mai bogati oameni ai Sentului, el se
poarta mai departe in sfeterul de lana si pantalonii de costum nitel
ponositi, tare modest cu vecinii, iar gandul ii sta tot la stanele din
munti si la oile care acum, din pacate, sunt din ce in ce mai putine.
Ea, Giacumina, a fost mai mult casnica. S-a ocupat de cele patru fete
ale lor. Le-a maritat cu romansi, le-a invatat sa fie mandre ca-s
romanse. Niculin si Giacumina se iubesc si acum. Se tin mereu de mana
pe sub masa, ca doi scolari, in timp ce-mi vorbesc. Iar eu stiu ce
sa-i intreb. Le pun exact aceleasi intrebari pe care le-as fi pus
oricarui cioban de-al nostru din Carpati. Da, inca mai exista
transhumanta in Engadin, raspunde Niculin. Turmele pornesc primavara
prin mai si se intorc in noiembrie. Conform
unui vechi ritual, ciobanii urca mai intai singuri, pana pe Piscul
Minschun, la peste 3000 de metri, doar pentru a se inchina in fata
unei pietre sfinte. O piatra despre care ei zic ca e "a Maicii" - Mama
Dona, Fecioara Maria - si-n fata careia staruie indelung in rugaciune,
acoperind-o cu sarutari. Pastorii au
credinta ca daca nu saruta aceasta stanca, atunci nu vor avea noroc la
pasunat si le va merge rau intreg anul. Si Niculin s-a inchinat la
piatra Mamei Dona. A fost urcat pe brate pana acolo, in varful
muntelui, grav bolnav, paralizat din pricina unei congestii cerebrale.
A atins si el cu buzele piatra binecuvantata si a plans. S-a rugat la
munti, la paduri, la cerul "clar" al Alpilor, caci in
toate acestea se afla ascuns Dumnezeu. "Dumnezeu nu e o persoana.
Dumnezeu e natura insasi", zice el. Si pana la urma s-a vindecat. Prin
rugaciune, zice.Numai prin rugaciune.
Fratii nostri din Alpi
Giacumina
Impreuna cu iubita lui sotie, batranul isi aminteste cat de simpla era
viata satului altadata, cat de curati si credinciosi erau oamenii.
Unele episoade le-au trait ei insisi, in copilarie, altele le-au fost
povestite de parinti, de bunici. Mihaela imi traduce fascinata. Nu
aflase despre toate acestea pana atunci. Batrana Giacumina reinvie
vorbind un sat izolat in munti, care altadata n-avea nevoie de nimic
din afara. Vremuri in care painea si panza se faceau in
casa, cu razboaie de tesut si roti de tors, de catre femei stranse
intr-o"adunare" (sezatoare), unde se spuneau cele mai frumoase
povesti. In capul satului exista si azi un loc numit "El Fourn", acolo
se afla odinioara marele cuptor de paine al satului. In timpul liber,
in noptile lungi de iarna, Niculin scrie poezii. Poezii nascute din
traditiile satului, din marea dragoste ce i-o
poarta Giacuminei. In copilarie a vazut-o cu ochii lui pe ultima
vrajitoare("stria") din Sent. Avea vreo opt ani pe atunci. Isi
aminteste cum au adus-o oamenii in piata satului, imbracata in
zdrentele unui strai barbatesc de pastor,
cum au bagat-o cu mainile in apa clocotita pana cand a recunoscut ca
ea a facut toate blestematiile. Altadata, vrajitoarele erau multe,
maestre in ale descantecului. Un platou inalt, undeva spre Ardez, se
numeste si azi "Cuptorul Vrajitoarelor". In acel loc, oamenii vedeau
aparand urme de picior femeiesc intrand adanc in pamant, dar pe nimeni
care sa lase aceste urme. Vrajitoarele aveau de-a face mai ales cu
ciobanii singuratici din munti. Ii momeau cu ispite
femeiesti, preschimbandu-se in fecioare frumoase, le secau ugerul
vitelor, le stricau capitele de fan ori le rasturnau carutele dupa o
zi istovitoare de munca. Mihaela traduce, iar eu ma infior: cum as
putea sa nu ma gandesc la ciobanii aceia ai nostri, cu care facusem
atatea reportaje prin Carpati? Chiarfelul de a povesti e acelasi.
Bineinteles, Niculin nu a vazut cu ochii lui vrajile, a auzit povestea
pe care mi-o spune de la un pastor din Plumeran, caruia i s-a
intamplat. Omul statea cu vita pe pajiste si deodata s-a desfacut
lantul de la gatul animalului, tras parca de-o putere nevazuta.
Ciobanul i-l lega la loc, strans. Lantul iarasi cadea la pamant. De
nenumarate ori. Pe urma, cand ducea vita la apa, lantul se ridica de
jos si se prindea singur de gatul ei. N-o lasa sa bea apa. Singur se
ridica! Singur! O vrajitoare ii facea asta ciobanului. Niculin n-ar fi
crezut, insa omul era gospodar serios, respectat. Nu
putea sa minta. A vazut totul cu ochii lui...
Epilog cu Carpati
Iorga a vizitat Engadinul in anul 1937. Astazi, dupa aproape sapte
decenii, reporterul are sansa de-a cunoaste, in acelasi loc, un alt
mare istoric, de data aceasta elvetian: pr. dr. Martin Bundi, fost
presedinte al Consiliului National al Elvetiei din Chur. Specialistul
in istorie antica il confirma pe savantul roman: "Da, se poate vorbi
de un paralelism intre noi si voi. Aici au fost colonizati retii, la
voi dacii. Iar intre reti si daci exista multe asemanari.
Limbile s-au conservat atat de bine, pentru ca si noi si voi am trait
atata amar de vreme izolati: noi, intr-o mare germanica, voi, intr-o
mare slava. Desi avem putine marturii despre limba retica ca s-o putem
reconstrui - doar cateva inscriptii pe piatra - cu siguranta ca
aceasta nu a fost una indo-europeana, asa cum nici limba daca n-a
fost..." Retii au fost - s-a scris -, ca si dacii, un popor mare si
mandru. La lupta nu se temeau de moarte: "furor raeticus". Au
fost, tot ca si dacii, prin excelenta "oameni ai muntilor". Pastori si
razboinici. Ei hartuiau adesea, cu un curaj nemaivazut, armatele
romane din campie, cele din campia Padului mai ales. Au fost infranti
cu greu, in ascunzatorile lor din munti. A fost nevoie de doua armate
romane, care-au urcat spre ei, pe o parte si pe alta a Alpilor,
prinzandu-i ca-ntr-un cleste...
Calatoria noastra se apropie de sfarsit. Falera e ultimul sat de
romansi al popasului nostru elvetian. O masa lunga, alba, cu noi,
romanii, in mijloc, inconjurati de localnici: doamna Silvia Casutt,
primarita comunei, doamna Rita Cathomen si sotul acesteia, Ignaz, alti
cativa pastori bastinasi. Mancam un fel de sarmale romanse. Fereastra
casei e plina de soare, iar soarele lumineaza o vale verde si o
biserica veche. Alaturi, pornind chiar din altarul bisericii, o
multime de pietre, megaliti si menhire din epoca bronzului, formeaza
un gigantic calendar solar, de o precizie matematica uimitoare. Aflu
ca pe o piatra numita "Sageata Lunii" e incrustata pozitia exacta a
stelelor atunci cand a avut loc
eclipsa totala de soare din 25 decembrie, de "Craciunul" anului 1089
inainte de Cristos. O grupare de alte trei pietre formeaza un triunghi
pythagoreic perfect(a2+b2=c2). Asadar, acesti reti nu erau
fistecine... Falera e una din cele mai vechi asezari ale romansilor,
atestata documentar si locuita absolut fara nici o
intrerupere din anul 3500 i.Hr. Intr-un tarziu, Ignaz Cathomen avea
sa-mi spuna ceva care imi va taia respiratia: "E la noi un cuvant
foarte vechi, poate chiar cel mai vechi, la fel de batran ca si
megalitii astia din piatra pe care-i vedeti. E vorba de cuvantul
"carp", ceea ce in romansa inseamna "piatra","stanca". Nimeni n-a
putut stabili vreodata originea acestui cuvant, ea se pierde in
adancul istoriei. Noi insa il avem in numeroase nume de locuri, de
munti si de vai: Carp, Carpet, Carppa... Cateva piscuri de aici, din
jurul satului, se numesc chiar asa: Carp. Un altul se numeste Carpats.
Da, Carpats, de ce va mirati?..." Mananc sarmale romanse si zambesc.
Acum am, intr-adevar, toate motivele ca sa ma simt aici ca acasa.
*********************************************