jumătate de persoane, sunt o parte însemnată a poporului român care
s-a mutat în altă ţară... Lucru fără precedent în istorie, care
depăşeşte cu mult valul emigraţionist de la începutul secolului al
XX-lea, din Transilvania şi Bucovina, fenomenul plecării la muncă în
Europa a pus România pe harta forţei de muncă ieftine şi umile,
românii fiind văzuţi deseori ca europeni de mâna a doua sau a treia.
Cu toate acestea, cel puţin românii din Italia refuză să se întoarcă
acasă, şi-au găsit slujbe, şi-au întemeiat familii ori şi-au adus cu
ei familiile din ţară. O nouă... geometrie socială ia naştere sub ochii
noştri, în miezul Europei Unite. Verii italieni, la rândul lor, ştiu
că, la nevoie, au deja o a doua patrie, România. şi sunt mulţi cei
care vin şi se stabilesc la noi. Interferenţele sunt multiple şi
complicate, ca viaţa însăşi. Mentalităţile sunt diferite, relaţiile de
familie şi de afaceri, educaţia, credinţa, tradiţiile culturale şi
obiceiurile culinare sunt şi ele particularizate de istorii separate.
Într-un serial de scrisori trimise redacţiei, compatrioata noastră
Oriana Stan din Veneţia face un portret colectiv al italienilor şi al
românilor, aşa cum se văd unii pe alţii, fără prejudecăţi.
Curajul disperării
Nu doresc să povestesc destinul meu în aceste rânduri, doresc doar ca
aceia care vor citi să-şi dea seama că părăsirea locului natal este o
probă de mare curaj, un curaj al disperării de cele mai multe ori.
Faptul că provenim dintr-o ţară ex-comunistă va rămâne un stigmat
pentru următorii cel puţin 50 de ani, stigmat din cauza căruia suntem
judecaţi din prisma unei mentalităţi puţin spus retrograde... Mare
parte dintre verii noştri italieni au această mentalitate: provii
dintr-o ţară săracă, unicul lucru pe care îl poţi face este să devii
servitorul nostru, femeile voastre sunt în mod sigur dispuse la o
prestaţie sexuală ieftină sau gratuită, trebuie să faceţi muncile
inferioare pe care noi nu vrem să le facem (pot să afirm fără teamă că
suntem consideraţi o rasă umană de mâna a doua). Am cunoscut cazuri
când propriul animal domestic se bucură de mai multă înţelegere şi
atenţie decât fiinţa umană... La aceste mentalităţi greu de depăşit se
adaugă propaganda pe care înşişi cetăţenii români nu au ezitat să o
facă propriei ţări. Mă refer la acea categorie de "doamne" care, odată
ajunse pe plaiurile lui Dante, au început să detalieze promiscuitatea
familiilor din care proveneau, povestind cum sunt maltratate de soţi,
agresiunile fizice şi teroarea psihică la care erau supuse,
compromisurile pe care erau obligate să le facă, susţinând că aceasta
este o practică normală a poporului român, pierzându-se în detalii
înfiorătoare. În mod deosebit, am văzut acest lucru la cele care
proveneau din Oltenia şi la cele venite de pe marginea Dunării.
Efectul pe care l-au avut aceste "mărturisiri" a fost contrar celui la
care se aşteptau - nici o urmă de compasiune şi înţelegere, ci,
dimpotrivă, o detaşare netă. Am avut ocazia să înfrunt şi să răspund
la întrebări delicate: chiar toţi bărbaţii români sunt beţivi, răi şi
teribili? Am încercat să explic împrejurările - 60 de ani de comunism
au distrus o parte din valorile poporului nostru, bărbatul român se
vede în faţa unui tunel, practic fără nici o rază de speranţă, în acel
moment frustrările descărcându-se pe cei apropiaţi, pe familie, iar el
devenind nevrotic din cauza lipsei oricărei perspective. Pot să afirm
că toate aceste aspecte nu interesează câtuşi de puţin, este inutil să
spun că nu înţeleg şi nici nu vor să înţeleagă ce se întâmplă cu noi.
Italienii nu înţeleg cum o femeie maltratată nu se opune, de ce nu
există o protecţie socială....Vedeţi, aici bărbatul care ridică mâna
la o femeie petrece circa o săptămână în închisoare, după care este
obligat la plata daunelor morale şi materiale (o zi de spital costă în
jur de 400 de euro). Judecat, recidiva este categoric aspră, până îşi
pierde cheful de a face rău cuiva. De asemenea, este obligat la plata
lunară, până la moartea consoartei, a unei pensii alimentare, în caz
de divorţ.
De ce am plecat din România?
Cauza pentru care am plecat din ţară este lipsa totală de speranţe.
Aveam 29 de ani, un salariu mai mult decât umilitor, simţeam că mă
scufund într-o mizerie umană şi materială fără precedent, mă simţeam
sufocată de mentalităţile şi sărăcia în care se adânceau (şi continuă
s-o facă) toţi. Eu nu văd sărăcia ca pe un lucru normal. Exista în
mine o mică speranţă că în altă ţară nu poate fi atât de greu ca la
noi. Într-o zi, am renunţat să mai plătesc taxele către statul român
şi am decis să plec. Nu am avut posibilităţi materiale pentru a ajunge
în Canada sau ţările scandinave, singurele ţări (în viziunea mea) în
care viitorul este deja prezent. Cum am obţinut cetăţenia italiană
este un subiect strict personal, pentru nimic în lume ilegal,
dimpotrivă... Fără cetăţenia italiană, înainte de 2007, nu aş fi
reuşit să deţin un loc de muncă potrivit pregătirii mele, nu aş fi
avut acces la concursurile în administraţia publică italiană (valabile
doar pentru Comunitatea Europeană), ar fi trebuit să accept umilinţele
la care erau supuşi toţi extracomunitarii (acest cuvânt se pronunţă cu
un fel de scârbă de către cetăţenii italieni - ei folosesc acest
cuvânt pentru a delimita condiţia umană, cei bogaţi de cei săraci...).
"Cum poate avea viitor o ţară unde nu există tineri?"
Nu sunt pesimistă atunci când scriu aceste rânduri. Sper ca cineva
să-mi răspundă într-o zi la următoarea întrebare: cei aproape 3
milioane de români, mulţi absolvenţi de facultăţi, de ce pleacă din
ţară? Acesta este un exod de proporţii, nici o altă ţară din fostul
bloc comunist nu a văzut milioane de tineri şi adulţi de până în 50
de ani părăsind propria ţară. Cum poate avea viitor o ţară unde nu
există tineri? Situaţia în România este gravă (în decembrie 2009 s-a
riscat aşa-zisa "banca-rotta", mai exact falimentul total).
Televiziunile româneşti intoxică cu gunoaie spiritul şi raţiunea
românilor. În adâncul conştiinţei celor aflaţi în ultimii 20 de ani la
guvernare există teama ca deznădejdea românului să nu se transforme în
furie. Vedeţi, pentru a reuşi să reconstruim un viitor decent, unica
soluţie ar fi fost îndepărtarea securiştilor din structurile puterii
şi afacerilor. I-am lăsat să devină miliardari, vânzând şi furând ceea
ce se mai găsea în România; i-am lăsat să prindă rădăcini şi putere şi
am ales să plecăm pentru a îndura umilinţe de la analfabeţii
occidentali, preferând mafia italiană mafiei neocomuniştilor. Suntem
de două ori umiliţi: de cei rămaşi acasă şi de cei care ne tolerează
printre ei - atunci de ce nu suntem înţeleşi când devenim bestii
pentru a supravieţui?
De ce am ales Italia în locul Spaniei?
Am plecat din ţară cu mica speranţă de a reuşi să-mi întemeiez o
familie şi de a avea o viaţă fără lipsuri, decentă, absolut normală,
aşa cum cred că îşi doreşte orice fiinţă umană. De ce am ales Italia
în locul Spaniei? A fost efectiv o alegere a destinului. Spaniolii se
aseamănă în comportament minorităţii rrome de la noi, fiind
încrucişaţi cu arabii de-a lungul celor cinci secole de ocupaţie
arabă. Am avut ocazia de a lucra cu colegi asistenţi medicali
spanioli. Doriţi adevărul? Sunt leneşi, mari petrecăreţi nocturni (de
aceea este greu să îi aduci la serviciu la ora 7 dimineaţa),
nemotivaţi. Salariul spaniol fiind cu circa 500 de euro inferior celui
italian, mulţi dintre ei au venit să lucreze în Italia, dar s-au
speriat efectiv de ritmul de lucru impus aici (nu rezistau mai mult de
doi ani). Românii ocupă în Spania locurile de muncă cele mai grele,
care presupun un efort fizic mare - construcţiile şi agricultura. Când
am ajuns în Italia, luasem deja o decizie - de a-mi însuşi doar ce
este cu adevărat bun şi valoros de la poporul român şi de la cel
italian, de restul debarasându-mă spontan.
Ţara mediocrilor
Marea mea dramă este că m-am refugiat în ţara mediocrilor. Nu pot
să-mi iert faptul că n-am avut posibilităţi materiale pentru a ajunge
într-o ţară cu adevărat civilizată, cum ar fi, de exemplu, ţările
Peninsulei Scandinave. Deţin de nouă ani exclusiv documente de
identitate italiene, şi nu mai vreau să plec în altă parte. Am semnat
aici un contract, am de plătit rate pentru 4 pereţi până la vârsta de
65 de ani, trăiesc, aşa cum am menţionat deja, într-o ţară de mediocri
(creierele italiene sunt deja cumpărate de alte state), plătesc cele
mai aberante taxe din UE (pentru a întreţine maşinile albastre ale
protocolului de stat italian, care cheltuie de 4 ori mai mult decât
Alteţa Regală de la Buckingham Palace, numai Berlusconi având cel
puţin 10 bodyguarzi). Plătesc taxe uriaşe pentru a întreţine senatori
aleşi pe viaţă, cu 20.000 de euro pe lună salariu, nişte sclerotici de
90 de ani, vânduţi mafiei şi masoneriei. Contractul asistentelor
medicale din Italia prevede, din 2005, o obligaţie - nici o asistentă
medicală nu poate profesa în orele libere, nu poate avea nici o altă
sursă de câştig în afara salariului. Dar salariul unei asistente
medicale (cu cod deontologic de 50 de obligaţii civile şi penale) este
similar cu al unui muncitor necalificat! Acesta este cadrul legislativ
în care eşti obligat să munceşti. De aceea au 40.000 de locuri vacante
în acest domeniu, mâna de lucru provenind din ţările ex-comuniste,
ţări inferioare după părerea lor (în timp ce ei înşişi lustruiesc
cizmele soldaţilor americani).
"Mai mult de jumătate dintre copiii italieni nu beneficiază de afecţiune"
Am să încerc să vă descriu în mod obiectiv societatea italiană, cea
din Nord, deoarece în Centru şi Sud lucrurile sunt mult mai diverse.
Există şi mame care îşi ucid propriii copii (în fiecare lună apare un
nou caz). De ce o fac? Motivele nu sunt niciodată explicate, dar, după
mine, există o realitate clară: unele tinere, după terminarea a 10
clase, au două căi: urmează mai departe o şcoală sau intră în câmpul
muncii. Şi, cum n-au nici un chef să urmeze vreuna dintre aceste două
căi, o aleg pe cea mai simplă (după părerea lor) - trec din casa
tatălui în casa soţului. Cum? Rămânând gravide (aici, bărbatul este
deosebit de fericit să aibă copii). După cele nouă luni, în care
tânăra este felicitată de rude şi prieteni, odată cu venirea pe lume a
micuţului, rudele şi prietenii se volatilizează efectiv, inventând
fiecare probleme personale. De obicei, aceste tinere mame se găsesc în
faţa unei situaţii mai mult decât jenante: în braţe cu o creatură
nedorită şi părăsită de propriii părinţi (care găsesc de cuviinţă că
excursiile organizate în diferite părţi ale Europei sunt mult mai
interesante). Aceste căsătorii durează maxim 5 ani, în faţa
judecătorului femeia este partea slabă a familiei, astfel rămâne cu o
casă în care nu a investit absolut nimic şi cu o pensie alimentară
consistentă (atât pentru ea, cât şi pentru copil). Din 1974 a apărut
şi legea divorţului în Italia (a fost nevoie de un referendum
naţional, deoarece Vaticanul împiedica acest lucru). Deci, pentru o
femeie, cel mai bun motiv de a sta acasă îl reprezintă creşterea şi
educarea fiilor. Din păcate, mai mult de jumătate dintre ei nu
beneficiază de afecţiune, nu mai vorbesc de educaţie (consecinţele
asupra viitorului lor sunt lesne de înţeles). Atunci când se scrie în
ziare că 15% dintre tinerii italieni sunt xenofobi, trebuie să luaţi
în calcul că procentajul este mult mai mare: în jur de 50%...
Bărbaţii italieni
Graţie legilor de protecţie a femeii, în urma unui divorţ, bărbatul
italian se vede aruncat în stradă (din casa lui, cumpărată cu
sacrificii de părinţi sau bunici), chiar dacă a fost unicul care a
muncit şi a investit în familie. Cu o valiză şi ultimele economii
salvate din ghearele soţiei, aterizează în România (unde nu întâlneşte
xenofobie şi ostilitate), reuşind să-şi multiplice economiile printr-o
bună afacere, măcar acolo unde lipsa legilor clare le permite acest
lucru (nu sunt obligaţi să declare cât câştigă în România, doar dacă
există un detectiv privat pe urmele lor). Practic, 90% dintre bărbaţii
italieni trecuţi de 50 de ani sunt daţi afară din casă (pentru simplul
fapt că nu au o prestaţie sexuală satisfăcătoare, din cauza
stresului). Ei au fii şi fiice de 25 de ani, studenţi, care nu au
afecţiune pentru propriul tată - important este să primească cei o mie
de euro pe lună de cheltuială, în rest nu îi interesează nimic.
Aceasta este realitatea în care ar trebui să se integreze cei care vin
de pe plaiurile mioritice. Apropo de judecători - toţi, dar absolut
toţi sunt numiţi în funcţii doar dacă fac parte din Partidul Democrat
(adică comunist). Personal, am resimţit pe propria piele acest
dezavantaj - după trei ani de contract ca asistentă medicală, am
demisionat pentru încadrarea, în urma unui concurs de stat, într-un
spital. Şefa acestei cooperative prestatoare de servicii m-a ameninţat
cu moartea prin telefon, deoarece eram constrânsă să apelez la un
avocat pentru a recupera în jur de 5.000 de euro, bani pe care această
cooperativă socială trebuia să mi-i dea prin lege, la încheierea
contractului. Această persoană deţinea, desigur, funcţii de conducere
şi în partidul comunist, fluturând steagul roşu în fiecare primăvară
la Roma, când se întruneau. A fost de ajuns să dea un telefon la
instanţă, ca să înţeleg că nu voi câştiga procesul, fiind o cauză
pierdută. Există corupţie în Italia, şi încă cum! Doar că este
camuflată extrem de bine.
"Bunicii nici nu vor să audă de existenţa nepoţilor"
Instinctiv, am încercat să fiu acceptată de italieni. Situaţia mea nu
poate fi încadrată într-un eşantion precis, deoarece nu am fost
servitoare nici măcar o zi în casa unui italian. Am cunoscut un tânăr
de exact aceeaşi vârstă cu mine, care trecuse cu opt luni înainte
printr-o situaţie dificilă: a fost abandonat de soţie (care era cu 5
ani mai tânără), cu un bilet pe masă şi doi copii într-un pătuţ,
fugind cu un bărbat divorţat, având şi el doi copii, cu 15 ani mai
vârstnic şi 15 centimetri mai puţin decât ea în înălţime. Acest tânăr
s-a trezit singur cu aceşti doi copii (un băiat de 4 ani şi o fetiţă
de doi ani), drama fiind şi mai mare prin faptul că părinţii săi, două
persoane fără probleme de sănătate, în vârstă de 60 de ani, nu doreau
să aibă grijă de propriii nepoţi. Una din realităţile dure ale
societăţii italiene din Nord este aceasta: bunicii nici nu vor să audă
de existenţa nepoţilor (vă asigur că, dacă stau două-trei ore pe
săptămână cu nepoţii, se simt deja obosiţi şi reproşează propriilor
fii acest lucru). Încearcă să evite responsabilităţi, cu alte cuvinte,
a devenit o ruşine să-şi îngrijească propriii nepoţi (deoarece nu vor
ca prietenii să râdă de ei). După aceea, când îmbătrânesc cu adevărat
şi nu se mai pot ridica din pat, cer ajutorul necondiţionat al fiilor
şi nepoţilor, primind exact ceea ce au dat, adică nimic. Vă rog să mă
credeţi că ceea ce scriu este purul adevăr; pentru noi, lucruri de
neconceput, în nordul Italiei, lucruri normale... Un alt aspect, deloc
de neglijat, este faptul că, încercând să cresc aceşti doi copii, m-am
trezit marginalizată de persoanele pe care le cunoşteam, dându-mi
seama că în societatea italiană este o mare ruşine să îngrijeşti copii
care nu sunt ai tăi. Foarte puţine persoane au continuat să mă
respecte, deoarece vedeau un salt calitativ major al copiilor (m-am
aflat, la început, în faţa a doi prunci practic sălbatici, deoarece
resimţeau lipsa de afecţiune a bunicilor şi a mamei naturale). După
două luni, aceşti copii mă chemau "mama", singura persoană care era
fericită fiind tatăl lor. Mentalităţile italienilor sunt cele de acum
200 de ani din Bărăganul României, nu reuşesc să înţeleg cum pot fi
atât de înapoiaţi spiritual, în timp ce locuiesc în vile (nu au case).
În cinci ani, bunicii celor doi copii, geloşi pe afecţiunea purtată
mie de nepoţii lor, au reuşit să-mi submineze autoritatea şi respectul
pe care mi-l purtau micuţii. Potrivit legilor, mama celor doi nu era
vinovată cu nimic. Abandonul căminului conjugal nu mai este incriminat
de 15 ani, iar abandonul de minor este interpretabil. Separarea şi
apoi divorţul de cea care l-a abandonat au durat cinci ani din viaţa
acestui tânăr şi frumoasa sumă de 50.000 de euro. Realitatea cea mai
cruntă este că sunt numeroase femeile care-şi abandonează propria
familie; nu vă gândiţi că este vina comportamentului masculin -
dimpotrivă, sunt bărbaţi extrem de bine educaţi, nu au vicii ascunse
(fumat, alcool), sunt foarte buni taţi. Făcând o comparaţie, multor
bărbaţi români le trebuie încă 200 de ani de evoluţie pentru a merita
să aibă o familie... Gândiţi-vă că, în 5 ani, nu am dus o sacoşă în
mână, atât de grijuliu era cu mine...
Doici din Est, doamne din Vest...
Dacă eşti o doică ce vine din fostul bloc comunist, va trebui să
învingi mentalităţi dure: eşti considerată o subspecie umană, singurul
lucru pe care îl poţi face este să faci curăţenie în casele lor, să
îndepărtezi solitudinea bătrânilor, să fii baby-sitter (sau toate
aceste trei îndeletniciri la un loc, cu un singur salariu sau mai bine
"la negru"). Am avut ocazia să lucrez în colective formate din 80%
femei. Atunci când vorbesc între ele de accesorii, haine,
încălţăminte, noutăţi pe plan local, au grijă să nu fii lângă ele, nu
am reuşit încă să aflu motivul pentru care se comportă aşa, dar
acelaşi lucru au observat şi doamnele de alte naţionalităţi din Est.
Dacă nu eşti estică şi eşti occidentală, atunci situaţia se schimbă
radical: sunt deschise, joviale, interesate de modul de viaţă al
celorlalte.
Ţiganii fac şi aici ceea ce sunt obişnuiţi să facă în România
Ţiganii? Un capitol mereu deschis. Ceea ce sunt obişnuiţi să facă în
România fac şi aici. Sunt extrem de bine informaţi despre consecinţele
legale ale faptelor pe care le săvârşesc, deoarece au avocaţi romi în
toate organizaţiile internaţionale; chiar dacă sunt analfabeţi, cunosc
căile de a se salva. Am fost informată de grăniceri români că, la
nivelul frontierelor dintre state, ţiganii se bucură de protecţie -
există se pare legi internaţionale care-i protejează (nu sunt
controlaţi în maşini, actele autovehiculelor nu sunt cerute de
autorităţi). Italienii confundă destul de uşor terminologia rom cu
români, jurnaliştii italieni fiind plătiţi (am citit acum câteva luni,
într-o revistă italiană, dezvăluirea unui jurnalist care recunoştea
compensaţii în bani în schimbul denigrării emigraţiei româneşti în
Italia - un jurnalist care are un împrumut bancar de 800 de euro pe
lună, doi copii de întreţinut şi soţia care inventează orice pentru a
nu-şi găsi un loc de muncă - ce poate face în această situaţie?
Coboară în infernul compromisurilor pentru a-şi stabiliza infernul
casnic). Ţiganii italieni sunt educaţi, chiar sfioşi, cuminţi aş putea
spune, aproximativ 300.000 la o populaţie de 58 de milioane. Nu s-au
născut în exces. Eu nu am nici o poziţie în comunitatea românească de
aici, aşa că nu am nimic de pierdut. Singurul loc unde pot întâlni
conaţionali este incinta bisericii ortodoxe române din Trieste -
maximum 25 de persoane din 3.000 declarate oficial.
Familia, Vaticanul, mănăstirea ortodoxă
La familiile italiene "unite"... De fapt, familiile din centru sunt mai
unite, cei din sud primesc o educaţie arabă, nu există respect pentru
femeie, sunt apropriaţi ca ideologie de ţigani - o fiică în familie nu
prea este dorită, cea de-a doua devine un blestem ceresc. Italia este
o ţară formată din multe regiuni autonome (cum doresc să facă ungurii
la noi, pentru a le alipi apoi Ungariei) şi două state: Vaticanul şi
Republica San Marino. Vaticanul funcţionează ca o dictatură comunistă
- preoţii care au o părere personală, diferită de cea dictată de Papă,
sunt marginalizaţi sau chiar excluşi. Toţi ştiu în sinea lor că
credinţa ortodoxă este cea adevărată. Am avut ocazia să vorbesc cu
mulţi preoţi catolici. Până acum 20 de ani, italienii nu aveau voie să
deţină în casă o Biblie, trebuiau doar să asculte cuvântul preotului
în biserică. Ştiţi câte măreţe catedrale sunt practic goale, chiar şi
duminica? Vă semnalez un fapt important: am avut ocazia să asist în
2001 (când încă nu existau preoţi români pe aici) la o slujbă de
Înviere în provincia Veneto, slujbă ortodoxă într-o mănăstire ortodoxă
italiană (caz rar). Am aflat istoria acelor locuri care se găsesc la
poalele pre-Alpilor - practic, acum circa 200 de ani, locuitorii s-au
răzvrătit împotriva birurilor impuse de Vatican, deoarece erau destul
de săraci, trăiau din vânzarea vinului, fructelor, legumelor sau
fasolei. Într-un an deosebit de secetos, producţia a fost distrusă de
grindină, dar birul trebuia plătit. Cum nu reuşeau nici să divorţeze,
nici să-şi plătească taxele, s-au răsculat împotriva dogmelor
catolice, construind această mănăstire deosebit de frumoasă, slujba
ţinându-se în latină, italiană, română şi greacă.
"Dragi români, încetaţi de a descrie cu lux de amănunte aspectele
negative ale României din care aţi plecat: italienilor nu le pasă de
noi"
Dragi români! Încetaţi de a descrie cu lux de amănunte lipsurile,
corupţia, aspectele negative ale României din care aţi plecat. Nu este
cazul de a povesti, odată ajunşi în Italia, cum sunteţi trataţi în
spitale, în magazine, despre lipsa colaborării cu instituţiile
statului, despre umilirile la care sunteţi expuşi în fiecare zi,
pentru simplul fapt că acestor italieni nu le pasă de noi. Suntem în
Italia doar pentru a munci, a presta servicii pe care alţii refuză să
le îndeplinească. Aţi ajuns în Italia pentru a salva ceea ce a rămas
din demnitatea voastră umană, lăsând acasă copii, bătrâni. Este chiar
atât de dificil de înţeles că toleranţa şi compasiunea sunt calităţi
total absente printre "fraţii" italieni, micile excepţii confirmând
regula? Înainte de a vă mărturisi frustrările, încercaţi să fiţi
siguri că aveţi în faţa voastră persoana capabilă de a înţelege drama
de zi cu zi a unui român. Din păcate, nu aveţi cum să cunoaşteţi
esenţa poporului italian, cum gândesc, cum reacţionează aceşti oameni
- depinde enorm zona de unde provine fiecare persoană. Este nevoie de
o experienţă de mulţi ani pentru o imagine clară despre ceea ce
înseamnă mentalitatea celor care ne acceptă printre ei. Singurii care
vă pot înţelege sunt vârstnicii care au fost martorii lipsurilor din
cel de Al Doilea Război Mondial şi foametei care a urmat (bătrâni care
acum au 80-90 de ani, o parte dintre ei suferă de demenţă senilă,
alţii sunt doborâţi de patologii grave). Nu confundaţi faptul că o
familie italiană are nevoie de voi pe post de "badante", "colf" sau
"baby-sitter", cu ospitalitatea sau bunătatea umană. Nu trebuie să
credeţi că munca de "om bun la de toate" în casa unui italian vă dă
dreptul de a face parte din acea familie. Aceste persoane ne acceptă
atât timp cât reuşim să îndeplinim rolul pentru care suntem plătiţi.
Povestind situaţii şi fapte jenante din trecutul vostru din România,
speraţi, probabil, să fiţi înţeleşi şi compătimiţi de italieni?
Comiteţi o mare eroare! Chiar dacă aparent aveţi parte de compătimire,
poveştile voastre de tipul "bărbatul meu a murit de infarct, deoarece
nu am dat destulă şpagă la medic" sau "când deschizi robinetul, în loc
de apă vine rugină" sau "soţul m-a bătut ori de câte ori venea beat
acasă" nu vor adăuga în nici un caz cinste nimănui. Nu este oare
suficientă "imaginea" creată de violuri, hoţii, accidente rutiere în
stare de ebrietate; nu este suficientă invazia ţiganilor care, nici
aici, la 1.500 de km de casă, nu ne lasă să trăim liniştiţi? Cum
puteţi spera la ajutor şi compasiune de la persoane care nu se susţin
material şi moral, pe parcursul vieţii, nici măcar între ele, în
cadrul relaţiilor de rudenie, de prietenie? Aici nu va veni niciodată
vecina "de bloc" să se ocupe pentru 2-3 ore de copilul tău, ca să-ţi
vizitezi tatăl internat în spital. Sunt extrem de puţine cazurile în
care există un ajutor real între italieni, de obicei volatilizându-se
în faţa unui nou-născut sau a unui vârstnic neputincios. Societatea
italiană, ca orice entitate capitalistă, se bazează pe profit şi
interese. Îmi permit să adresez o întrebare românilor din Peninsulă:
de câte ori aţi avut ocazia să auziţi lamentaţiile unui italian
privind situaţia reală a societăţii în care trăieşte? Măcar ale celor
care au devenit milionari în România, profitând de haosul politicii
fiscale din ţara noastră? Acum douăzeci de ani se urla "nu ne vindem
ţara", dar comuniştii şi securiştii au îngenuncheat-o, vânzând totul
străinilor şi, oricum, trei milioane de români disperaţi au devenit
braţe de muncă în afara ţării. În mod sigur nu va veni nimeni să vă
explice că, în anii '50, se murea de foame în Italia, mulţi emigrând
în Argentina, Belgia, Australia şi exportând cu "succes" mafia şi
camorra în SUA. Nimeni nu va recunoaşte că sunt datori vânduţi
americanilor, pentru ajutorul financiar acordat în reconstrucţia
ţării, nimeni nu vă va spune că, muncind în Peninsulă, plătiţi cele
mai mari taxe din Europa. Scriu aceste rânduri deoarece sunt zece ani
de când îi justific, ruşinată, pe toţi acei conaţionali, pe care nu-i
cunosc personal, încercând să dau un sens frazelor pline de ignoranţă,
emanate evident din şirul de frustrări suportate în România. Este
nevoie de o doză minimă de bun-simţ, pentru a înţelege consecinţele
denigrării sistematice a ţării din care provenim. Este oare cazul de a
complica şi mai mult situaţia delicată în care ne aflăm? În concluzie,
cu cât reuşim să ne controlăm mai bine vorbele care ne ies din gură,
cu atât vom reuşi să pretindem respectul şi stima poporului italian,
prin muncă şi verticalitate umană!
Oriana Stan, Veneţia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu