De la un cititor peromaneste

I

Cautam intodeauna modele in viata, un resort interior care tine de zestrea noastra genetica ne dicteaza etalonul dorit, dar suntem noi in masura sa decidem daca ni se potriveste? Dorintele noastre launtrice genereaza trairi pe care de multe ori nu le intelegem, pasiuni care de multe ori ne aduc in pragul disperarii, cautam si nu gasim rezolvare, uitand,ca nascindu-ne patrundem intr-o lume care functioneaza extrem de simplu. Dragostea de aproapele tau transcede din dorinta umana de socializare, de a te confrunta cu problemele existentiale mai usor, impartind astfel greutatile pe care de altfel le facem artificial. Curatenia sufletului vine insa din cu totul alt loc al universului uman, vine din dorinta noastra sincera de a face bine dezinteresat, fara a dori ceva in schimb, de a intelege pacatele celui de linga tine fara repros. Iubirea nu are o explicatie logica ea exista sau nu, explicatiile de tot felul ascund de fapt angoase de care suferim. Ascundem astfel partile intunecate ale caracterului nostru, inconjurindu-ne de ipocrizie, uitind astfel ca modelul suntem noi.

II

Tot ce scriu se afla in memoria interioara, gindurile mele rezulta din faptul ca atunci cind, dominat de neputinta, incerc sa gasesc calea intelegerii, ma inchid; greu de spus unde duce rezultatul acestui fel de gindiri. Un lucru este cert si imi asigura calea unui viitor mai clar, dorinta ascunsa de a impartasi si celorlalti secretele mele, trairile mele... Toate acestea la un loc formeza si structureza o personalitete de care n-o sa-mi fie vreodata rusine. Ma gindeam sa scriu, sa scriu mai mult, intereseaza oare pe cineva viata mea personala? Nu cred... Intereseaza pe cineva filosofia (necultivata)? Nu cred. Si atunci...

III

cine sunt, de unde vin si mai ales, unde ma duc?

Am incercat sa fac multe, sunt atitea de spus, ori sunt prost ori am inebunit. Ideile imi vin, le am ordonate in minte si totusi nu merge; simt pe umeri o imensa greutate, nu pot sa ma gindesc numai-la mine. Toata viata m-am simtit ca un berbec, minat doar de instincte care la un moment mi-au venit de hac. Uneori am credinta ca pot face orice, bineinteles fara ca cineva sa mi-o ceara, poate fi asta vreun sindrom psihic? Probabil vreun psiholog ar defini acest simptom ca pe o posibila boala, dar daca nu, senzatia ramine, timpul continua sa curga ramanindu-mi prea putin pentru problemele existentiale. Credinta in DUMNEZEU poate rezolva aceste probleme, insa nici aici nu stiu daca pot vorbi despre o certitudine, pornind de la pacatul pimordial - Adam cu Eva lui au avut pe umerii lor aceeasi responsabilitate, negindindu-se Eva minata de instinct, ne-a schimbat istoria aruncindu-ne in lumea intunecata a incertitudinii, unde am inceput sa credem in himere. Astfel nascindu-ne patrundem intr-un univers murdar, dominat de lupte intestine care odata sfirsite incep de la capat cu o si mai mare forta. Pentru ce lupt eu ca si component al acestei desfasurari, pentru o existenta efemera pe cara mi-o asigura BANUL, pentru un loc mai bun in acest loc pe care la zamislit DUMNEZEU, ramanind ca mai apoi sa–mi astept sfirsitul in speranta reinvierii.

IV

Am ajuns in pragul unei virste cind cred ca unele intrebari si-au gasit raspunsul, dar… Acum, mai mult ca niciodata, incep sa vina si de multe ori nu le gasesc logica. Stau si ma gindesc ca toate au o anumita istorie, intrebarile acestea vin de undeva de departe din adolescenta, poate copilarie… Atunci, ca si acuma, raspunsurile erau sau nu concludente. De ce ? Nu stiu, incerc sa gasesc un raspuns. Am uneori senzatia ca viata asta este scurta tare si nu voi mai apuca sa fac ceva; si nu-i deajuns. In interiorul meu se duce o lupta surda intre diferitele trairi pe care le genereaza felul meu de a fi. Vreau uneori sa plec departe, sa calatoresc detasat de relitatile mele, sa cunosc oameni si locuri cu alte culturi, cu alte mentalitati. Daca as descoperi vreo poarta spre o alta dimensiune sigur m-ar tenta, as intra. Cred de cele mai multe ori ca nu m-am nascut cind trebuia, ori poate eram potrivit intr-un alt timp. De ce oare Dumnezeu asta a lasat atita durere in noi, de ce complicam totul, de ce suntem rai, egoisti, lasi, de ce? Si apoi, dragostea asta , care macina inimi, suflete, ducind uneori la crime care nu-si au nici o logica, ne legam, facem copii, devenim egoisti , dorim bunastare care intr-un final se transforma in... vint. Murind lasam in urma totul, toate trairile bune si rele, iubirile, dusmaniile, parintii, copii totul se sterge si ne napadeste intunericul. Poate ca toate astea sunt generate de noi si de mintea noastra, a mea in mod special. Unde pot sa ajung, ce vreau sa fac cu mine , ce pot face cu mine? Spuneam odata, de fapt scriam ca ma simt uneori ca marea care se izbeste la nesfirsit de tarm, potopita de furtuna, dupa apare soarele, iar ea, marea, linistita se scurge pentru scurt timp lin, imbratisind tarmurile de aceasta data, apoi furtuna asta pina cind ma topesc in neantul de unde am venit. Vezi, asta este, eu nu pot sa concep sfirsitul, pentru ca inca nici nu am inceput...

Nicolae Scurtu