Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________

miercuri, martie 16

o mana de ajutor!

Ce parere aveti de oportunitatea aliantelor esentiale in domeniile economic, politice militar, pe care le-ar putea urma Romania. Optiunile pot fi: USA, China, EU, Rusia...

Incurajam si asteptam comentarii

Un comentariu:

cititor de bine spunea...

Dreptul la diferenta
Octavian Paler

Vizita lui Traian Basescu peste Ocean m-a pus in fata unei probleme delicate pe care o marturisesc aici, nu cu pretentia ca am dreptate eu, ci in virtutea dreptului la diferenta, aflat la mare cinste in America.

Constat ca sunt plin de prejudecati. N-as putea sustine cu exemple ideea lui Napoleon ca „diplomatia este politia imbracata in haine de gala“ (desi banuiesc ca imparatul stia ce vorbea), dar pot sa iau in serios, fara teama ca m-as putea trezi prin tribunale, pe cea a lui Victor Hugo, care pretindea ca „diplomatii tradeaza totul cu exceptia propriilor emotii“. De aceea, am ramas la prejudecata ca diplomatia se face prin saloane sau in culise, uzand de zambete si de ipocrizii. Ceea ce ma impinge sa devin melancolic cand il aud pe Traian Basescu, tentat, se pare, sa se vrea, asemenea lui Constantinescu, un fel de „lider regional“, explicandu-ne ca azi „se discuta rapid, se iau decizii, se fac greseli, se corecteaza“ (bineinteles, daca greselile mai pot fi corectate!).

Nu pot sa scap, de asemenea, de prejudecata ca istoria n-a fost un bun pedagog pentru caracterul nostru. Ne-a invatat sa ne pitim „supt vremi“, vorba cronicarului, sau sa ne punem bine cu ele. Pe scurt, ne-a educat sa vedem in oportunism o forma de intelepciune. Vizita lui Basescu in America mi-a dat ocazia sa ma conving ca nu numai politicienii nostri se uita spre Washington cu aceeasi evlavie cu care se intorc spre Mecca musulmanii cand isi fac rugaciunile. Reflexul e mai raspandit.

Dovada graba cu care unii au vazut in aceasta calatorie peste Ocean a lui Basescu o „vizita istorica“ si s-au aratat absolut incantati ca Bush l-a numit pe presedintele nostru „prietenul meu“. Asta m-a pus in fata unei probleme delicate pe care o marturisesc aici, nu cu pretentia ca am dreptate eu, ci in virtutea dreptului la diferenta, aflat la mare cinste in America.

Sincer sa fiu, nu reusesc sa gasesc un punct de echilibru intre antiamericanism si proamericanism decat spunand ca nici una din cele doua extreme nu-mi inspira incredere. Antiamericanismul, ca atitudine, mi se pare o prostie. America e o mare natiune, cu un rol imens in progresul omenirii, stiintific si tehnic, mai ales. Asa ca nu tin deloc sa ma alatur celor care fac din „americanofobie“ un soi de panas. Dar recunosc, cum am facut-o si intr-un „Jurnal american“, ca nu ma simt atras nici de cei care se dau in vant dupa tot ce e american sau vine din America. Refuzand o alta prostie, aceea a sovinismului european, nu ascund ca nu impartasesc vederile „corectitudinii politice“, dupa cum nu prea inteleg motivele celor care l-au votat pe Bush.

Bine, bine, dar de ce am judeca America prin prisma unei administratii? Raspund: n-o judec si tocmai de aceea pot admira America, fara sa-l pot admira si pe presedintele Bush. Admit ca am, poate, prejudecati proaste legate de mentalitatea pragmatica de la baza reusitelor americane, dar nu cred ca gresesc cand ma ingrijoreaza ambitia administratiei Bush de a face ca tara lui Whitman si a „tuturor posibilitatilor“, tara cu cele mai multe premii Nobel, tara care a ajutat Europa sa scape de nazism, tara in a carei Constitutie e inscris „dreptul la fericire“, sa devina in ochii multora „noua Roma“, animata de pofte imperiale servite manu militari. Adica, „jandarmul mondial“ care vrea sa puna ordine in „satul planetar“, potrivit intereselor sale (cu miros de petrol sau nu), transformand „forta dreptului“ in „dreptul fortei“.

Evident, e de o mie de ori mai bine sa fii amic cu acest „jandarm“ decat sa-l superi. In privinta asta, nu e loc de nici un dubiu. Intrebarile mele incep dincolo de faptul ca ne gasim acum in NATO si ca avem o relatie privilegiata cu America. De ce suntem noi mai servili decat toti ceilalti est-europeni (membri si ei in NATO!) fata de „noua Roma“? De ce plusam in guduraturi si in zel belicos (chipurile „preventiv“)? Si nu e semnificativ, oare, ca singurul rezultat concret cu care s-a intors Basescu din America este un ajutor de 40 de milioane de dolari pentru armata? O alta intrebare se refera la dorinta noastra fierbinte (nu-i asa?) de a fi primiti in Uniunea Europeana. Nici Franta, nici Germania, nici alte tari europene care nu vad cu ochi buni intentia strategilor de la Washington de a face din secolul XXI (cum au si teoretizat, de altfel), un „secol american“, nu ne vor reprosa, desigur, pe fata ca ne oferim singuri sa fim un pion pe tabla de sah a Pentagonului. Diplomatia are resurse de ipocrizie nebanuite. Dar nu se vor folosi, oare, de alte pacate ale noastre (si sunt destule!) pentru a mai amana primirea noastra in clubul Europei unite? Imi place sa sper ca nu. Si ca vor considera povestea cu „axa Washington-Londra-Bucuresti“ o simpla fantezie megalomana a unor minti de pe malurile Dambovitei.