Despre modurile de iubire parentală, cu Mircea Miclea
- Mircea Miclea este fondatorul școlii cognitive în psihologia românească, orientare cu mare prevalență în străinătate. Este fost ministru al Educației. A avut o ascensiune profesională rapidă după intrarea sa în anul 1990 la Catedra de Psihologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Astfel, în numai 5 ani de zile a ajuns cel mai tânăr șef de catedră din universitate (șeful Catedrei de psihologie). La vârsta de numai 33 ani, în anul 1996, el a obținut gradul științific de profesor universitar, titular la disciplinele „Psihologie cognitivă” și „Modificări cognitiv-comportamentale”. Este președintele Asociației Române de Științe Cognitive (din 1996); fondatorul revistei „Creier, Cogniție, Comportament”; vicepreședinte UNESCO pentru educația și managementul academic (din 2001). De asemenea, este membru și al altor asociații profesionale academice, cum ar fi: Asociația Americană de Psihologie (1995), Societatea Europeană de Psihologie Cognitivă (1996), Societatea Psihonomică Americană (1996), Consiliul Internațional al Psihologilor (1997); și vicepreședinte al Asociației Psihologice Române (2002). Este autorul mai multor cărți incluse în programa obligatorie pentru examene. Psihologie cognitivă (Ed. Cluj-Napoca, 1994; reeditat la Ed. Polirom, Iași, 2000); Stres și apărare psihică (Ed. Presa Universitară Clujană, 1997); Development and cognition (PUC, Cluj Napoca, 2001) – în colaborare cu O. Benga; Evaluarea academică (Ed. ASCR, Cluj Napoca, 2002) – în colaborare cu D. Opre; Modele neurocognitive (Ed. ASCR, 2003) – în colaborare cu P. Curseu. S-a căsătorit cu o colegă, Ștefania, psiholog la Clinica de Diabet și Boli de Nutriție din Cluj-Napoca și au împreună doi copii, pe Mihai și pe Mara.
Datele de cercetare arată că cea mai bună relaţie dintre un părinte şi un copil este o dragoste de intensitate moderată, nu necondiţionată sau condiţionată, ci moderată, pentru că, având o dragoste moderată faţă de propriul tău copil, poţi, deşi îi asiguri siguranţa şi ataşamentul securizant, să îl expui la riscuri în acelaşi timp. Expunerea graduală la riscuri este necesară pentru dezvoltarea mai accelerată a copilului, de aceea literatura de specialitate pledează către o dragoste moderată, nu pentru una necondiţionată.
Ce urmăresc cei care au promovat această distincţie nefundamentată, în piaţă?
Câteodată la noi, se fumează chiştoace din ţigări pe care alţii le-au aruncat deja. Adică, această atitudine despre care facem vorbire acum, legată de această dragostea necondiţionată a fost prezentă în ţări din occident de mai multă vreme. Acum vreo câţiva ani s-a făcut o analiză de către un specialist britanic apropos de efectele unei astfel de atitudini, iar concluzia lui a fost următoarea: avem copiii cu o încredere nemărginită în ei înşişi, dar cu performanţe foarte scăzute. Această atitudine de a iubi pe cineva necondiţionat, de a-i da numai întăriri fără să-i dai din când în când penalizări, de a condiţiona atitudinea lui din când în când şi de a pondera intensitatea ei în funcţie de ceea ce face copilul ei poate să îi asigure o zonă de confort şi poate să-i dezvolte încrederea în sine, dar încrederea în sine. Încrederea în sine fără competenţe este o formă fără fond. De aceea acel specialist pleda pentru a înceta această atitudine, se referea în primul rând la sistemul de educaţie britanic, arătând că, în clasamente internaţionale, în ciuda investiţiilor pe care le-au făcut ei în educaţie şi în ciuda acestei atitudini care deja, spunea el, ţine din anii 70, practic nu a apărut o valoare adăugată substanţial în educaţie, dimpotrivă, copii cu o stimă de sine foarte ridicată, dar cu performanţe foarte reduse. Nu cred că ne dorim lucrul acesta nici ca ţară, nici ca părinţi. Cred că ne dorim, în primul rând să avem copii cu performanţe ridicate şi cu încredere în ei înşişi. Încrederea prea mare în tine însuţi (overconfidence) poate să fie la fel de detrimentală ca şi încrederea redusă în tine însuţi. O supraîncredre în tine poate duce la erori majore şi de decizie şi de comportament.
Tradiţionaliştii preferă promovarea pietăţii filiale, în timp ce e tot mai la modă a considera respectul față de părinte un handicap. E bine să-i învățăm pe copii ce este respectul?
Cred că există un principiu fundamental de care trebuie să ţină seama părinţii atunci când îşi educă copiii, şi anume, să se gândească la capătul de drum: ce fel de adulţi vor să facă din copiii lor. Dacă vor să facă din copiii lor un copil adaptat la lume adulţilor, atunci, e simplu, se uită la această lume a adulţilor şi de acolo pot să derive care sunt regulile pe care trebuie să le respecte în educaţia copiilor. De exemplu: în lumea adulţilor există multe reguli, asta înseamnă că dacă eşti angajat oriunde, ai o anumită ţinută, target-uri pe care trebuie să le faci, anumite reguli pe care trebuie să le respecţi în interior, un anumit program de muncă. Reguli. Asta înseamnă că, dacă vrei să ai un copil adaptat la această lume trebuie să-l înveţi reguli. Dacă nu-l înveţi reguli, de dragul de a-l iubi necondiţionat, îl dezavantajezi când el va deveni adult.
Al doilea principiu, existent în lumea adulţilor este legat de obiective: clare. Toate recompensele sociale (banii, prestigiul social, respectul pe care îl ai din partea colegilor de muncă sau a societăţii se leagă de rezultatele pe care tu eşti capabil să le obţii, indiferent de muncă. Dacă eşti zugrav, trebuie să obţii rezultate în zugrăvit, dacă eşti profesor – în a fi profesor, dacă eşti medic – în a fi medic. Deci, trebuie să obţii rezultate!
Așadar, ce trebuie să-l înveţi pe copilul tău? Să obţină rezultate, nu numai să aibă stări! Această ideologie, o numesc ideologie pentru că nu are nici un fundament ştiinţific această atitudine de dragoste necondiţionată – este o ideologie! – o ideologie care cultivă exagerat de mult ideea unor stări, trebuie să le dăm copiilor stări, să se simtă ei bine, să aibă tot felul de stări plăcute, să nu cumva să se simtă neplăcut. Eu atrag atenţia foarte clar: la nivelul vieţii de adult oamenii trebuie să producă rezultate. Când îţi educi copilul trebuie să-l înveţi să aibă rezultate, nu numai să aibă stări! Aşa cum te porţi tu cu el, se va dezvolta el. Dacă tu pui mereu accentul pe stări, să se simtă bine, să se simtă bine, să se simtă bine şi el va pune mereu accent pe stări să se simtă bine, să se simtă bine, şi nu să obţină rezultate! Asta îl va dezavantaja din punct de vedere social, când va fi adult.
Iată două reguli clare! Trebuie să îi educăm pe copiii noştri astfel încât să fie nişte adulţi adaptaţi. Ne uităm la lumea adulţilor şi vedem că există reguli, prin urmare trebuie să îi învăţăm reguli. Ne uităm în lumea adulţilor şi vedem că prestigiul şi respectul pe care îl obţii se datorează rezultatelor pe care le obţii, prin urmare îi învăţăm pe copiii noştri să obţină rezultate. E simplu, trebuie ţinut cont de aceste lucruri elementare şi nu de ideologii care urmăresc să vândă.
Aceeaşi ideologie educaţională a dragostei bune şi rele vorbeşte şi despre învăţarea condiţionată, negativă şi a celei necondiţionate, dezirabile. Aţi observat această tendinţă în educaţie?
Da, nu există fundament ştiinţific pentru astfel de atitudini, este o ideologie. Să ne uităm, din nou la ce se întâmplă în viaţa de adult, deoarece, copiii trebuie pregătiţi pentru viaţa care îi aşteaptă, de adult. În această viaţă de adult există câteodată recompensă, primeşti un premiu pentru ceea ce ai făcut, o vorbă bună, o laudă, primeşti atenţie. Alteori, pentru ceea ce ai făcut ţi se răspunde cu indiferenţă, alteori pentru ceea ce ai făcut ţi se răspunde cu o penalizare; uneori recompensa şi penalizarea sunt amânate, nu sunt imediate. Prin urmare, trebuie să ne obişnuim copiii exact cu aceleaşi lucruri, că uneori pentru ceea ce fac ei uneori primesc recompense, că unele recompense sunt imediate, altele sunt amânate, pentru care nu trebuie să se supere pentru că asta e viaţa de adult. Noi trebuie să îi antrenăm pentru o astfel de viaţă, că uneori primesc penalizări, alteori recompense, câteodată primesc indiferenţă, adică nici recompensă nici penalizare pentru ceea ce fac. Dacă nu ţinem cont de aceste caracteristici ale lumii care îi aşteaptă, îi dezavantajăm, creem nişte copii care vor fi dezavantajaţi în viaţa de adult.
Dacă tu în mod cronic, pe parcursul dezvoltării tale ca copil, pentru un comportament mic primeşti o recompensă mare şi imediată, repetarea acestui patern te face ca atunci când eşti adult să aştepţi de la societate, de la angajatorul tău, pentru un efort mic să obţii un salariu sau o recompensă mare şi dacă e posibil, imediată. Această atitudine te dezavanatajează complet pe piaţa forţei de muncă, în competiţia cu altcineva care se mulţumeşte să primească o recompensă mai mică sau amânată, nu imediată şi care între timp lucrează, munceşte. Trebuie să ţinem cont de gramatica vieţii de adult, pentru că, în această lume de adult va opera copilul pe care acum îl creştem.
Pentru că tot este 8 martie şi vorbim de dragoste aş vrea să ne spuneţi care e rolul mamei în cultivarea dragostei.
Dragostea este învăţată de copil în primul rând non-verbal, de la mama pe care o are. Relaţia de ataşament şi modul în care se va ataşa ulterior când devine adult îşi are baza în relaţia de ataşament pe care o are el când e mic. Mamele sunt esenţiale pentru dezvoltarea structurilor de ataşament pentru copiii lor, nu numai când sunt copii ci şi când devin adulţi, cum anume se vor relaţiona ei cu alţi adulţi când vor fi la vârsta de adult. Mama trebuie să acorde atenţie şi afectivitate moderată. În felul acesta îl face pe de o parte să aibă o relaţie de ataşament, dar şi să devină autonomi. Avem nevoie de oameni care să devină autonomi, care să fie capabili să trăiască pe propriile lor picioare, care se dezvoltă printr-o astfel de iubire de intensitate moderată.
Mulţumim foarte mult pentru timpul pe care l-aţi împărtăşit cu noi aici, de care se vor bucura cu folos, de mâine toţi prietenii Antiparenting.
Dr. Ana-Nicoleta Grigore
