Dintre cei 68 ani pe care-i are, Ioan Baron a trăit 4 ani într-un bordei săpat în pământ pe Muntele Giumalău din Bucovina, până s-a hotârât să iasă iar la lumină. Îşi lăsase în urmă la Iaşi viaţa de mecanic la CFR, familia cu doi băieţi mari şi un trai aşezat.
Dar liniştea din suflet nu şi-o găsise încă, nici după ce ieşise la pensie. Ceva îi dădea ghes să-şi ia lumea-n cap, nu ca un aventurier, ci ca pustnic. A vrut să se retragă la mănăstire, dar preoţii au considerat că nu-i de el viaţa în monahie. „Mai stai şi lămureşte-te“, i-au zis ei.
Şi a mai stat, dar tot pe lângă ei. Din tinereţe îi plăcuse să fie curios, să caute, să cunoască. Aşa învăţase câteva leacuri băbeşti care să înlocuiască pumnul de medicamente pe care lumea îl lua la primul semn de boală.
Iar acolo, pe muntele Giumalău, natura i-a dezvăluit în întregime secretele din farmacia ei verde, aceea care vindecă rănile cu plante înfiripate din seva pământului şi din aerul curat.

Cum a devenit „fratele Ioan“

Cu ierburile culese din munţi, Ioan Baron a început să prepare, să combine, să găsească tot felul de remedii. Azi a dat cuiva beteag să încerce o tinctură, mâine a alinat durerea cu un decoct, poimâine a oblojit cu o alifie. Lui Ioan i s-a dus vestea pe la mănăstirile şi schiturile din jur, iar călugării şi măicuţele au început să-i bată tot mai des la uşa colibei din munţi cerând ceva de leac. Ei l-au numit „fratele Ioan“, în semn de accept în lumea lor cea tainică, departe de oameni, dar aproape de nevoile lor.
„Aşa a vrut să mă cunoască şi părintele Iustin Pârvu de la mănăstirea Petru Vodă. Trimitea vorbă prin măicuţe să vin la el, dar eu le refuzam mereu. Ziceam: «Dar de ce vrea părintele să mă cunoască pe mine, un nevrednic?». Iar măicuţele plecau supărate: «Cum, îl refuzi tu pe părintele Iustin?». Nu înţelegeau cum vine asta. Au venit apoi cu doi preoţi după ele, dar tot aşa am refuzat. Pân` la urmă m-au luat prin înşelăciune, să duc nişte leacuri. M-a certat părintele Iustin: «Hai, lasă, nu te mai alinta că eşti nevrednic! Voiam să văd cine eşti»“, povesteşte Ioan Baron.

Vindecarea: 90% de la Dumnezeu

Dacă îi displace vreo denumire, aceea este de „doctor al mănăstirilor“: „Eu sunt Ioan. Ioan de la Rarău“. În anii de când stă pe munte nu i-a fost dor de nimeni şi de nimic. Cumva, îi era dor de el, de aceea s-a dus în pustie, să se regăsească. „Vă spun eu: după o oră-două pe cărări pe munte, nu te mai gândeşti la nimic. Vin la mine tot mai mulţi tineri cu suferinţe psihice, stres, supărări. Îi ţin o zi la mine în pădure, îi plimb pe munte, îi hrănesc cu ce mănânc şi eu, iar ei uită de ce-au venit. Mă întreabă: «Dar nu mă mai doare nimic, ce aţi făcut?». Aşa mă întreabă mereu şi medici, oameni cu şcoală, care vin la mine să vadă cum fac eu bine oameni. Mă şi mir că vin ei, doctorii... Dar eu le zic tuturor: «Doar 10% e de la mine, restul de 90% e de la Dumnezeu»“, spune „fratele Ioan“.

Fiecare cu rânduiala lui

Nu-i pare rău după vremea când era în lume. De atunci îl bătea gândul să facă altceva cu viaţa lui, pe care spune că şi-a trăit-o din plin, cu trăznăi în cap şi aventuri prin toată ţara. Dar întotdeauna i-a plăcut solitudinea munţilor.
„M-am plimbat prin toată ţara cu trenul, era o viaţă foarte frumoasă, dar şi grea, cu multe examene profesionale. Dar mi-a plăcut muntele din tinereţe. Şi, când am ieşit la pensie, primul gând să mă duc la o mănăstire, la Sihăstria Rarăului, să-i ajut la construcţie. Le aduceam ce aveau nevoie, mă mişcam uşor că nu plăteam trenul. Ceream ajutor de la şefii mei de la CFR, îmi dădeau şi ei ce materiale le rămâneau. Nu vă gândiţi că duceam ceva furat la mănăstire!
Aşa că gândul meu a fost să intru şi eu la mănăstire. Preotul de acolo mi-a zis că trebuie acordul soţiei, a venit la Iaşi să stea de vorbă cu ea, soţia n-a fost de acord, ce scandal a ieşit... Dar eu tot m-am dus acolo. Eram tânăr pensionar, ajutam la treabă, nu ceream bani. Am stat aşa două veri, mă pricepeam la toate. Întrebam preoţii: «E bine să intru la mănăstire?». «Mai aşteaptă», ziceau ei. «Cât?» - voiam eu să ştiu. «Până la Dumnezeu». Şi uite-aşa m-au dus cu vorba. «Lasă-l să stea acolo, că are rânduiala lui», spuneau duhovnicii de la mănăstire“, povesteşte Ioan Baron.
Familia i-a respectat rânduiala. Fiii săi îşi văd de viaţa lor, unul lucrează la penitenciar, altul lucrează prin străinătate. Când l-a vizitat odată unul dintre ei, taică-su l-a pus la treabă, să care nişte brazi de munte. „Mi-a zis: «Ştii ce? Am primit un telefon de la muncă, trebuie să plec urgent». Şi dus o fost“, râde Ioan de la Rarău.

Remedii testate pe propria piele

Chemat tocmai la Constanţa de Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni, să dea ajutor unor oameni cu tot soiul de suferinţe, Ioan Baron a venit cu leacurile sale. Iarba-tâlharului, papucul Maicii Domnului, pedicuţa sunt doar câteva dintre plantele folosite de el. Întâi le-a folosit pe propria piele, ca să le testeze puterea, şi spune că a obţinut pentru răni rele vindecări nesperate, în timp foarte scurt. Aşa a scăpat de vătămătura de la picioare, cu care s-a ales atunci când a căzut de pe stânci şi şi-a fărâmat oasele şi carnea. Iarba-tâlharului, mai ales, este panaceul în care „fratele Ioan“ crede cu tărie. Folosită cum trebuie, alină dureri şi vindecă răni din cap până-n picioare - afecţiuni externe, dar şi interne.

Dar pustnicul recunoaşte sincer că el nu dă verdicte medicale - nu asta e priceperea lui. „Eu nu contest medicina tradiţională şi nu mă pricep să pun diagnostice. De aceea, cine vine la mine este bine să fie văzut înainte de un doctor, să aibă un diagnostic. Pe baza lui, vedem cu ce îl pot eu ajuta, cu leacurile. Asta vreau să fie foarte clar“, apasă vorbele „fratele Ioan“.
Iar oamenii l-au năpădit cu ofurile lor. Au vrut să ştie dacă, nu cumva, este vreo şansă ca boli precum cancere, psihoze, artroze, scleroze în plăci, hernii de disc, afecţiuni femeieşti şi bărbăteşti spuse cam cu jenă, chiar şi probleme stomatologice se pot vindeca fără doctorii, fără cuţit, fără pierderi ireperabile? Pustnicul nu i-a amăgit. „Eu am leacuri pentru aproape orice. Dar sunt limite şi aici. La unele afecţiuni, dacă bolnavul este prea bătrân, peste 80 ani, vindecarea este foarte grea, dacă nu chiar imposibilă. La oricine, dacă are vas de sânge întrerupt, nu se mai poate repara. Dacă nu, sunt şanse. Vin cu mâna strâmbă, cu defecte de vorbire, apoi îşi dau drumul. Au venit oameni cu bani, mi-au mulţumit, mi-au adus mănuşi. Dar cum să culeg eu plante cu mănuşi?“, se miră el.

L-a vindecat muntele

Pustnicul a făcut un calcul: sunt câteva mii de oameni care i-au trecut pragul în fiecare an. Au luat tratamente de la el, dar nu toţi s-au vindecat încă. „M-am confruntat cu bolnavi din toate categoriile sociale, chiar şi politicieni. Sunt spitale private, dotate, dar ei refuză să mai meargă acolo. M-a uimit asta. Eu păstrez legătura cu ei, mă interesez dacă ţin la stilul de viaţă mai ordonat. Ei trebuie să facă mereu controale, doctorii au rolul lor. Dacă ei n-ar da diagnostic corect, nici eu n-aş şti ce leac să dau oamenilor. Mă aşteptam să am reacţii negative de la medici, dar mă sună, vor să mă ajute, vin cu bolnavi, mă întreabă ce am nevoie. Mai ales cei de la Cluj şi de la Bucureşti“, spune „fratele Ioan“.

Pe el, muntele l-a vindecat. Statul departe de grijile lumeşti, izolarea, meditaţia, aflarea limitelor, munca pentru ceilalţi au fost leacurile sale. Nu ştie dacă el a găsit locul sau locul l-a găsit pe el. „Au venit doctori, au făcut măsurători. Au luat probe de apă, de sol, au analizat puritatea aerului. Au zis că aşa ceva n-au mai văzut. Şi pe mine m-au verificat unii veniţi să măsoare pe acolo. De curiozitate am stat. M-a distrat într-un fel, că la noi nu mergea aparatura lor modernă. Ziceau că iese o energie pozitivă prea mare, care le dădea peste cap acele. Când m-au pus la aparat, pe ecran apărea un schelet aşa, iar în dreapta scria că eu am 26 ani. Doctoriţa se mira, cică «nu înţeleg ce se întâmplă, că n-a mai făcut aşa». Am rugat şi o maică să stea şi la ea la fel a ieşit. «Ceva nu-i în regulă aici», au zis ei . Şi-au strâns aparatele şi-au plecat“, se amuză Ioan.

„Îi sfătuiesc pe oameni să aibă credinţă“

De acolo, de pe muntele său, pustnicul nu coboară decât rareori, la sărbători, când merge la mănăstire. O excepţie face: dacă este cineva foarte beteag care nu se poate deplasa, atunci Ioan se duce la căpătâiul lui. Lumea ştie unde să-l caute, în ţinutul Sucevei, la Câmpulung Moldovenesc, lângă Vatra Dornei. „O să pară greu drumul, dar n-o să mai vrei să pleci“, mustăceşte pustnicul.
Dacă există un remediu sigur pentru depresii, acela este mişcarea în aer liber, activitatea fizică, mersul pe jos. „Recomand ieşirea în natură, prin locuri izolate, sălbatice. Sunt tot mai dese cazurile de depresii. Vin elevi, profesoare care suferă de asta, acum vin şi medici. Noi îi purtăm prin munţi. Pe locuri accidentate, asta merge cel mai bine, unde el să fie atent unde pune piciorul, iar atenţia să-i fie distrasă de la problema lui psihică. Alt remediu mai bun nu am găsit, chiar dă rezultate. Şi efortul fizic este foarte bun. Vin tinere şi tineri fără somn, cu tot felul de vedenii. Îi punem la crăpat lemne şi nu le mai trebuie nici mâncare, nici alte gânduri. După un efort din ăsta dormeau tun şi nu mai vedeau nimica“, zice pustnicul Ioan Baron.
De unde vine puterea „fratelui Ioan“ din Rarău? „Odată, în tinereţe l-am întrebat pe Iosefini, maestrul iluzionist de la circ, cum face scamatoriile lui. El mi-a arătat ceva, apoi am încercat şi eu să fac hipnoză, dar mi-a înţepenit două ore mâna dreaptă. M-am speriat, am ars toate cărţile pe care le citisem pe tema asta. Mă mai întreabă lumea tot felul, dacă să creadă în radiestezii, în terapii din astea, în vise. Eu nu dau importanţă. Morţii trebuie pomeniţi permanent, nu doar când îi visezi. Pe cei care vin la mine, eu îi sfătuiesc să aibă credinţă şi o viaţă curată“, mai spune Ioan Baron.