vineri, decembrie 21
marți, decembrie 11
7 mistere
|
Am vrut să îl lichidez pe generalul Militaru
Victor Atanasie Stănculescu: Da, dar nu prea am vrut. M-a rugat familia: „Dacă nu te gândeşti la tine, gândeşte-te măcar la noi”. De ce să mă ierte, dacă n-am făcut nimic?
Am văzut că Băsescu a zis că se mai gândeşte. Să se gândească.
Nu mai am încredere în nimeni, nici măcar în Justiţie. Am avut cei mai străluciţi avocaţi şi uite unde sunt.
Pe 28 februarie 2014 intru în comisia de aici de la închisoare, care va putea decide punerea mea în libertate. Am fost condamnat cincisprezece ani, dar datorită vârstei, un an se socoteşte doi ani.
Eu ştiu? Eu am fost mereu politicos, nu ştiam să fi fost şi incomod.
A murit, a avut un cancer la creier.
El se tot plângea la inimă, dar el a avut cancer la creier.
Cum să fiu vinovat? Pe linia ordinelor Ceauşescu-Ceauşeasca-Milea-Postelnicu-Coman, numele meu nu există. Dacă veţi citi motivarea sentinţei judecătoreşi vă pufneşte râsul. Că am pregătit trupele, că am preluat comanda, că am făcut. Nu am preluat nicio comandă! Pentru ce au scris ei acolo trebuia să fiu la Timişoara cu cel puţin o săptămână înainte! E o sentinţă scrisă de oameni care nu au nicio pregătire militară.
Nu mai ştiu. Mie îmi curgea des sânge din nas.
Aveam. Ţin minte că prima dată a fost la o întâlnire a Organizaţiei Naţiunilor Unite, deci după ’90, şi mi-a curs. Am suferit şi o intervenţie chirurgicală mai târziu.
Nişte probleme cu vasele de sânge.
Nu cred.
Nu, din decembrie 2010 – nu. Până atunci mi se oprea o treime din pensie.
Cel mai mult a fost în jur de 1.800 de lei. Nu ştiu de ce a mai trebuit să oprească bani şi de la noi, fiindcă MApN plătise deja.
Nu ştiu întrebaţi la Finanţe, la băiatul ăsta tânăr, Bogdan Drăgoi (n.r. – ministru de Finanţe în Cabinetul Mihai Răzvan Ungureanu).
Ce părere să am? Pe Drăgoi îl cunosc de când avea patru ani. Eu l-am adus pe taică-su de la Uzina de Avioane în Ministerul Economiei. După ’90, când am preluat Economia, aveam deja 60 de ani, aveam nevoie de cineva mai tânăr şi l-am luat pe Drăgoi, care avea pe atunci vreo 35 de ani.
Mai mulţi, mulţi – Sergiu Nicolaescu, Răzvan Theodorescu. Sunt şi mulţi care n-au venit. Spectrul închisorii îi sperie, se gândesc că o fi cine-ştie-cum pe aici.
Dinu – nu. A mai îmbătrânit şi el, foloseşte bastonul cu măciulia argintată pe care eu il-am adus de la Veneţia.
Nu mai ştiu exact cum a fost. Dar e foarte posibil să-şi fi comandat Militaru uniforma de mareşal. E clar că el a vrut să dea o lovitură militară şi să preia puterea în România. De altfel, mi-a şi mărturisit-o.
Ne-am întâlnit o dată la Teatrul Nottara. A venit Ion Caramitru cu pianistul Dan Grigore. Iliescu stătea în primul rând, eu undeva mai în spate. Eram în relaţii bune cu Caramitru, la urmă m-am dus la el şi a venit şi Iliescu şi am schimbat câteva vorbe. A fost pură coincidenţă. Cu Ion Caramitru am avut o relaţie extraordinară, cum nu am avut cu mulţi. Şi în zilele Revoluţiei tot suna la mine acasă şi vorbea cu nevastă-mea, îi spunea de terorişti, de. I-am transmis să termine odată cu prostiile astea, că nu e nimic adevărat!
Cum să nu ştiu? Nu avea cine să facă treaba asta. Era brodată o literatură pe seama teroriştilor şi atât. S-a dorit doar să se creeze panică.
Pentru dezorganizare. Panica înseamnă dezorganizare. Nu aţi văzut şi acum cu Mubarak în Egipt…
Revoluţiile din 2012 seamănă cumva cu cele din 1989. Parcă au avut acelaşi regizor. Bineînţeles că seamănă. Miza a fost de fiecare dată redistribuirea resurselor subpământene.
Aveam, fiindcă am fost la sute de spectacole în Bucureşti. Cunoşteam toată lumea teatrului din România.
De ce au fost atât de mulţi actori la Revoluţie? Aşa sunt ei, intră în rol.
Informaţia. Informaţia te aduce la un loc. Au ştiut câte ceva.
Se ştia că nu mai merge, iar la teatru veneau mulţi oameni importanţi, mai vorbeau.
Doar ei pot să răspundă la întrebarea aceasta.
Despre Securitate: „Mă gândeam că Iulian Vlad o să mă scoată din joc“
Nu aveam, nici pe 22, nici pe 23, nici mai târziu n-am avut, în nebunia care era atunci şi pe care n-o puteam opri.
Au fost situaţii ciudate, de exemplu când a ieşit în stradă batalionul de grăniceri, care aparţinea de Ministerul de Interne, lumea a spus că erau de la Armată. Aşa a fost şi la Timişoara şi în mai multe locuri.
Milea nu era, dovadă că nu a rezistat. Era prea îndoctrinat. Şi Guşă era îndoctrinat, îi tot arăta carnetul de membru de partid lui Iliescu. Ce să faci cu o armată care avea, în ’89, 80.000 de oameni în agricultură?
Voi sunteţi tineri, nu ştiţi.
Şi bine face!
Fiecare are o anumită strategie. Eu am mai vorbit, dar mai bine tăceam. Nu e bine să spui ce ştii, nu trebuie să spui. Nu m-aţi auzit vorbind, de pildă, despre programul de înarmare de după ’68, de arme biologice, nucleare, de programe chimice.
Nu totul se poate spune, sunt secrete de stat.
Nu ştiu, poate că da. Dar există documente care cândva se vor desecretiza. Atunci veţi şti.
Nu aveam, fiindcă necunoscându-i planul, nu ştiam ce o să facă. Mă gândeam că o să mă doboare, că o să mă scoată din joc. Nu ştiam dacă Revoluţia se ducea pe stânga sau pe dreapta, unde se ducea.
Avem mai multe mărturii ale celor care primeau telefoane la Televiziune că intoxicările cu apa otrăvită, cu teroriştii veneau de la MApN, direct de la Marele Stat Major. Cine le făcea?
De pildă, Lucia Hossu-Longin, care primea atunci telefoane. Lucrurile astea nu se puteau face decât pentru ce avea Militaru pe mână, în subordine. El a vrut să dea o lovitură de stat şi s-a folosit de cutare, de cutare.
Avem mărturii că la Craiova, de pildă, focul a început după o discuţie la MApN cu Militaru.
De când am văzut eu că ne pricopsim cu ăsta pe cap m-am gândit să îl scot din joc.
Să îl lichidez fizic. Ideea asta a fost în capul meu. Am vrut să îl lichidez fizic pe generalul Militaru.
Da, m-am gândit când am văzut cu ce începe, cu ce mişcări, cu ce chestiuni. El a avut obiectiv să multiplice haosul pentru a justifica o acţiune militară în forţă prin care să pună mâna pe ţară. Dar nu puteam să îi fac nimic, fiindcă era sub înaltă protecţie.
A conducătorilor mişcării.
Conducătorii.
De peste tot. Eu nu am vrut să preiau puterea, deşi am avut şi această posibilitate. E celebru faptul că am zis că am avut prea multe dictaturi şi că nu mai avem nevoie de încă una militară. Oricum, Militaru a dat peste cap toată Armata, a făcut promovări aiurea, a făcut multe prostii.
Nu. Cadrele militare erau oricum foarte speriate.
Ce să ştiu? Tot ce scria în dosarele „Corbii“. Toată istoria lui, ştiam că lucrează pentru ruşi. Nu uitaţi că el a transformat oameni din USLA în terorişti, că el e responsabil de moartea lui Trosca, o răzbunare de fapt, şi de altele despre care nu am toate datele. Cu Militaru e clar: cât a dominat puterea sovietică nu exista interes să se spună cine este, apoi nu s-a făcut caz prea mare ca să nu se răcească relaţiile cu URSS. Se purtau cu mănuşi cu el, l-au scos din Armată, dar l-au păstrat cu funcţie mare într-un minister. Şi pe Vasile Ionel – la fel. L-au trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră să conducă, nu l-au marginalizat chiar de tot.
Eu cred că toţi care au fost prelucraţi la Academiilelor Militare. Cei care s-au întors cu neveste rusoaice de acolo – sigur!
Bineînţeles.
A venit, dar l-am trimis la plimbare: „Du-te domnule şi vezi-ţi de treaba dumitale“.
Trăia anul trecut când am vorbit noi cu el.
Voi credeţi că din întâmplare l-a anunţat el pe Militaru? Din întâmplare a plecat el după aceea în Elveţia? Taică-su lucra la direcţia de cadre a Armatei, o fi fost şi el în legătură cu ei, nu am toate datele.
A fost şi cu ruşii, şi cu americanii. El a fost placa turnantă care a legat cele două părţi şi a făcut posibilă renunţarea la Ceauşescu. Cei trei „R” cum îi numesc eu: Revoluţie, Răscoală, Revoltă.
Cine?
Eu vreau să vorbesc despre oameni, nu despre cârpe, despre aceşti mini-militari care au făcut haina militară de râs. Ei de fapt au şi fost scoşi din Armată, trimişi pe la ministere. După ’89 au devenit oameni de afaceri, oameni de bani.
joi, decembrie 6
Lucian Boia: De ce este România altfel?
L-am invitat pe Lucian Boia la o discuţie pe marginea volumului său proaspăt apărut la Humanitas, „De ce este România altfel?", care a fost cartea cel mai bine vândută la Târgul Gaudeamus.
După cum mărturiseşte, lui Lucian Boia i-a venit ideea să scrie acest volum în urma „psihodramei politice" din vara aceasta, care a stârnit reacţiile de stupoare din partea forurilor occidentale şi care „a lăsat impresia că ţara e defectă". Ca istoric, a căutat în trecut răspunsul pentru situaţia în care ne aflăm. „Dacă România arată într-un anume fel şi dacă guvernările şi până la urmă românii sunt aşa cum sunt, asta ţine de istorie", afirmă Lucian Boia, precizând însă că nu pledează pentru deresponsabilizarea guvernelor, a instituţiilor şi a românilor din ziua de astăzi. În volumul său, istoricul identifică momentele care au contribuit la rămânerea în urmă a României şi demontează exagerările şi mistificările istoriografiei noastre. Pe lângă faptele din trecutul îndepărtat, Boia abordează şi chestiuni de istorie recentă: confuzia valorilor de după Revoluţie şi „mahalaua românească", brandul de ţară, „apatia la români" sau „comedia politicii".
„Adevărul": Este România altfel?
Lucian Boia: E altfel în nişte limite europene, nu suntem chiar atât de exotici, dar, dacă ne comparăm cu popoarele Europei, cred că românii au acumulat
de-a lungul secolelor mai multe note de diferenţiere.
Deci explicaţia pentru situaţia în care ne aflăm trebuie căutată în istorie.
Oamenii acuză guvernul în funcţiune sau pe cel care l-a precedat, vorbind de „greaua moştenire". Eu nu vreau să spun că nu există o responsabilitate guvernamentală, a instituţiilor statului şi a fiecărui român, până la urmă, însă cred că problema e mai complicată şi mai gravă, pentru că e vorba de rezultatul unei istorii. Nu poţi schimba o ţară de azi pe mâine. Asta nu justifică inerţia de acum, lipsa de imaginaţie sau lipsa de acţiune, nu putem să punem totul în seama trecutului. Demersul meu reprezintă o constatare de istoric. Până la urmă, prezentul este opera trecutului. Dacă România arată într-un anume fel şi dacă guvernările şi până la urmă românii sunt aşa cum sunt, asta ţine de istorie. Istoria a marcat societatea românească cu tot felul de întârzieri. Altfel ce răspuns ai la întârzierile acestea? Că suntem incapabili? Nu cred. Nu cred într-o psihologie imuabilă a popoarelor. Dacă deplasezi românii în altă situaţie, în alt spaţiu, ei se comportă diferit, se adaptează contextului de acolo.
În volumul „De ce este România altfel?", scrieţi la început că evenimentele de pe scena politică în vara anului acestuia au dovedit că ţara e defectă. Să ne închipuim că o ducem la service pentru o revizie. Despre ce defecţiune e vorba?
Să ne înţelegem: România are şi segmente de reuşită, putem să vorbim şi despre asta, dar nu cred că ne foloseşte prea mult. Putem să zicem „uite, în cutare domeniu suntem normali". Ei bine, e normal să fii normal. Necazul e că lucrurile care nu merg bine le strică şi pe cele care funcţionează. Ce mă deranjează cel mai mult e că românii sunt un popor foarte complexat. Au complexe de inferioritate faţă de străini şi, în acelaşi timp, au şi strategia compensatorie cu manifestări de superioritate, prin care să anuleze complexele. De exemplu, spunem că suntem mai leneşi decât occidentalii, dar mai inteligenţi. Mulţi români gândesc că neamţul e mult mai ordonat, mai disciplinat şi mai eficient, dar că românul e mai deştept. Alţii continuă raţionamentul: „degeaba suntem mai inteligenţi, dacă nu punem în operă inteligenţa noastră". Rămâne totuşi satisfacţia că suntem mai inteligenţi decât ceilalţi... Ceea ce bineînţeles că nu e adevărat, că nu suntem nici mai buni, nici mai răi. Aştept momentul în care românii să se normalizeze şi să nu mai dramatizeze aşa de mult raporturile cu străinătatea. Apoi, nu-mi place toată aproximaţia românească, lipsa de rigoare. Românul le face pe toate într-o manieră improvizată. Şi nu respectă regulile. Avem reguli, dar degeaba, că nu ne preocupă decât cum să le ocolim, cum să le exploatăm în folosul nostru.
Probabil de aceea şi reacţionează Occidentul cum a făcut-o.
Desigur, trebuie să-i înţelegem şi pe occidentali. Bun, ar trebui probabil şi ei să ne înţeleagă mai bine pe noi, dar mai au şi alte treburi decât să facă eforturi disperate să ne înţeleagă. Deci trebuie să-i înţelegem că sunt uluiţi de lipsa aceasta de siguranţă, de regularitate, de respect faţă de norme. România e o ţară imprevizibilă. Occidentul a încercat să construiască o lume raţională, organizată, previzibilă, iar românul nu-şi prea găseşte locul într-o asemenea lume. Asta pentru că suntem o societate întârziată, avem o întârziere istorică. Asta zic şi-n carte: istoria noastră începe practic în secolul al XIV-lea, odată cu întemeierea Principatelor, or asta e extrem de târziu chiar şi în comparaţie cu popoarele din jur, nu mai vorbesc de cele occidentale. Deci am avut un start întârziat. Apoi, au fost tot felul de dereglări şi de rămâneri în urmă care s-au tot acumulat. Apoi s-a ajuns la comunism. Noi spunem că e de vină comunismul pentru situaţia în care suntem azi. Bineînţeles că e aşa, dar comunismul e mai de vină la noi decât în alte ţări, pentru că s-a aşezat pe un teren care era la rândul lui insuficient consolidat. Cum îţi aşterni aşa dormi!
În cartea dumneavoastră, demontaţi inclusiv mitul perioadei de aur a României interbelice...
Nu-l demontez în întregime, pentru că au fost şi lucruri admirabile. De exemplu, atunci a fost o viaţă intelectuală de bună calitate în România. Însă, dacă te uiţi la statisticile vremii sau la recensământul din 1930, vezi că România interbelică e ţara europeană cu cea mai mare natalitate şi cu cea mai mare mortalitate (ambii sunt indici de întârziere) şi, în plus, cu cea mai mare mortalitate infantilă. E ţara europeană cu cel mai mare procent de analfabeţi. Ţara unde, din populaţia alfabetizată, doar 10% depăşeşte linia claselor primare. Deci aproape toţi românii erau fie analfabeţi, fie absolvenţi de doar câteva clase primare. Şi din punct de vedere economic, România era tot printre ţările de la coada continentului.
Un text din cartea dvs. se numeşte „Comedia politicii" - e vorba de politica de astăzi. Se râde la spectacolul acesta?
Cred că românii s-au cam plictisit de spectacolul acesta, dar nu ştiu ce pot să facă, pentru că o să avem parte în continuare de el, să nu ne închipuim că o să avem parte de altceva!
miercuri, decembrie 5
Iata cine ar trebui sa fie ministrul integrarii la Bucuresti
Cravcenco moldoveanul, eroul filmuleţului, este un fel de "pedagog de şcoală nouă" caragialesc. Dar dacă Marius Chicoş Rostogan exaltează metoda pedagogică pretins progresistă, apoi Cravcenco al nostru e obsedat de ideologie naţionalistă şi ură etnică, pretins progresiste şi acestea. Dacă Rostogan însă dialoghează cu "şcolerii" săi cel puţin formal, apoi proful moldovean se foloseşte mai ales de arta monologului, pe care o consideră poate "o metodă pedagojică moghernă".
Strigarea catalogului, cu ofense şi înjurături
Dar ce s-a întâmplat totuşi? Trebuie, v-o spun de la bun început, să ai nervi tari pentru a asculta până la urmă cele 20 de minute de strigare a listei elevilor după catalog, intercalate cu toate porcăriile şi injuriile posibile, vărsate peste capul bieţilor adolescenţi. "Silenţium, măgarilor!", "meri la loc, prostovane", "închide gura, boule, că-ţi intră musca" sunt ciripit nevinovat de păsări - de faţă cu canonada bubuitoare a retoricii lui Cravcenco.
"Tu eşti un mucos de 15 ani. Dar eu am 65 de ani trăiţi pe acest pământ, tâmpit nenorocit ce eşti! …Nu o să mă înveţe un mucos ca tine ce viziuni asupra lumii trebuie să am! Vă mai repet: Rusia e un agresor mondial! Unde a călcat cizma rusească, acolo a şi rămas! În ţările baltice ruşii îs alungaţi, doar aici vă mai rabdăm… Ce mai aştepţi?! Ca să te trimit de la gara de nord cu valiza goală şi cu obielele murdare înapoi în Rusia?.. V-aţi întins chiloţii nespălaţi peste tot. Aţi transformat oraşul într-o porcărie… V-aţi îngrăşat aici, pe pământ moldovenesc. Porcilor! Velicoruşi căcăcioşi!
Lasă că vă învăţăm noi!.. Sunteţi la ultima suflare… Încetaţi să mai nechezaţi, dobitoacelor!.. Închide botul tău puturos, animalule! Las'că te întalnesc eu pe tine în oraş, să vezi ce primeşti!"
Toate vorbele astea răsună în măreaţa limbă rusă. Dar în discursul profesorului de geografie sclipesc şi câteva perle din dulcea limbă românească: "crucea mă-tii, dumnezeul mă-tii, lepădături."
marți, decembrie 4
Stramosul timid al unui "Calendar Playboy".
Vorba celui care propune "calendarul". Ce vremuri...
De fapt sunt carti de vizita...as spune acum!